În ultimii ani, ideea de propagandă a fost asociată exclusiv cu „propaganda băsistă”. Oricine nu se ralia la înjurăturile la adresa lui Traian Băsescu era declarat duşman al poporului, trădător, securist, sau, şi mai rău, pupin…ist! În subconştient, publicul era preparat să primească mesajul subliminal că Băsescu nu ar fi capabil să se descurce în arena cu lei a politicii decât însoţit de un uriaş aparat de propagandă (unul nu la vedere, ci strecurat în infrastructura reţelelor de comunicaţie actuale), cu posturi de televiziune ţuţărizate, cu postaci aclimatizaţi la pupitrele electronice ale revistelor sau blogurilor, în fine, cu răspândaci mici şi mari, în frunte cu gurul tuturor zvonacilor ştiinţifici, Sebastian Lăzăroiu. Dacă această imagine a prins sau nu la masa populaţiei, e greu de spus. Dar şi acum se pedalează pe ea şi – cu certitudine – o parte a publicului educat (ah, democraţia întemeiată pe publicul „informat”!) este convins de adevărul ei.
Cine se mai îndoieşte însă de adevărurile gata confecţionate a putut avea în seara zilei de 11 februarie a. c. o mostră de „propagandă” băsistă: emisiunea lui Robert Turcescu în direct cu Traian Băsescu. În paralel, pe alt canal de televiziune, Realitatea, evolua un alt lider politic de anvergură naţională, Crin Antonescu. Diferenţa dintre cele două emisiuni era diferenţa dintre un film de acţiune vechi, cu tuşe în alb şi negru, cu cascadori reali, şi un remake din ultimii ani, cu actori confecţionaţi de publicitatea agresivă şi sex-appel-ul debordant, dar care nu convinge pe nimeni şi naşte nedumerire: atâtea mijloace tehnice pentru ce? Unde e suflul, unde e vitalitatea?
În timp ce Traian Băsescu spunea cu subiect şi predicat ce avea de spus, Crin Antonescu desfăşura un imens rococou de argumente stilistice pentru a învălui misterul „soluţiei Johannis”: sincer să fiu, n-am înţeles deloc ce se ascunde dincolo de conceptul acesta, deci ce este cu soluţia Johannis. Am auzit ditirambi, am simţit efuziuni şi am fost tentat de argumentele vizând un viitor roz. Nu puteam uita însă că, în timp ce preşedintele PNL îşi autodirija concertul simfonic al argumentaţiei, liderii drapaţi în roşu violent ai USD-ului găsiseră şi ei o altă soluţie „miraculoasă” în persoana primarului Sorin Oprescu. Nedumerit, mi-am zis că atâtea soluţii miraculoase nu pot încăpea în aceeaşi teacă USL-istă şi, de aceea, probabil, distinsa megaformaţiune caută să se mai fragmenteze, sub privirile galeşe ale celor doi megalideri, Crin Antonescu şi Victor Ponta.
Traian Băsescu nu mai poate fi preşedintele ţării. Poate nici nu mai are timp să-şi împingă blânda Mişcare Populară spre un scor electoral care s-o facă de temut. Dar, dacă acest lucru se va întâmpla, nu este vina lui. Pur şi simplu Traian Băsescu nu este… o soluţie miraculoasă. Adică nu se poate (de)dubla!
