„Qui a lʼAmérique pour amie nʼa plus besoin dʼennemi”, scria în 1977 o africancă originară din Sud-Vestul Africii. Polonezii știu câte ceva despre asta, vietnamezii și chinezii din Taiwan de asemenea, și toate popoarele care, în 1918, au crezut în cele 14 puncte ale președintelui Wilson sau, în 1945, în Carta Atlanticului a lui Roosevelt, fără a uita de milioanele de africani negri cărora „eliberarea de sub jugul european”, precipitată sub presiunea americană, departe de a le aduce „libertatea”, le-a provocat rele indicibile: Biafra, Ruanda, Mozambic, Angola etc… În ce-i privește pe cei care, în cursul celor două războaie mondiale, au luptat de partea americanilor, au trebuit, și ei, să plătească scump prietenia americană, începând cu britanicii, pe care această „prietenie” i-a costat imperiul mondial cel mai mare și cel mai mândru din toate timpurile.
Treizeci de ani mai târziu, portughezii își pierdeau imperiul lor în același fel. Era cel mai vechi imperiu al istoriei europene, cel în care apropierea reciprocă a raselor pe care le cuprindea reușise cel mai bine. Dacă provinciile africane ale Portugaliei au căzut, nu s-a întâmplat pentru că devenise imposibil ca ele să fie menținute din punct de vedere militar, ci pentru că portughezii, sub tirul de baraj neîncetat al unei „opinii internaționale” teleghidate împreună de Moscova și Washington, își pierduseră dintr-odată încrederea în ei înșiși.
(…)
În spatele Americii, există acești calculatori reci care sunt puterile banului. Suficient de puternice pentru a face ca președinții, politicienii, universitățile și mediile de informare să joace după cum le cântă ele, acestea au torpilat până acum cu o mare regularitate orice politică ce ar fi amenințat serios poziția Kremlinului în lume. Dintotdeauna. Începând chiar de la Revoluția din octombrie. Pentru a ajunge la scopul dorit, ele au declanșat două războaie mondiale, au obligat America să ia parte la amândouă, cu riscul de a o institui apoi ca moștenitoare universală a inamicilor ca și a aliaților ei. Cu excepția unei singure țări: Rusia.
Rusia era pentru ele o halcă de aici înainte imposibil de înghițit: o țară semi-subdezvoltată, neospitalieră, greu de locuit, dar debordând de bogății ascunse și, mai ales, depinzând din ce în ce mai mult, după 1917, de creditele americane: un eldorado pentru investitori! Trebuia deci ca Rusia să fie asociată la repartizarea moștenirii. Lumea întreagă era totuși prea vastă doar pentru America.
(…)
America vrea o lume de negustori. De două ori într-un secol, Europa a învățat pe pielea sa ce înseamnă să refuze a fi un negustor. Germania independentă, Japonia independentă erau ultimele națiuni ce rămăseseră ne-negustoare, incoruptibile și deci ultimele națiuni care înțelegeau să fie libere în felul lor propriu. Ele și-au atras ostilitatea de moarte a puterilor banului.
Marea finanță nu-i urăște pe cei care renunță să-și bată propria monedă. Or, Germania se emancipase de tutela livrei și a dolarului. Acesta a fost adevăratul său păcat. Evreii din Germania? Erau un fel de plevușcă, nedorită, fiindcă meniul era deja complet. Și dacă ineptele legi rasiale furnizau un motiv în plus pentru a intra în război cu Germania, cu atât mai bine! S-ar fi putut cu ușurință ca cei care au fost victimele acestor legi să fie salvați. Nu s-a dorit: sacrificiul lor era deja „luat în calcul” în socotelile finale.
Patruzeci de ani mai târziu, aceeași ostilitate lovește o țară care posedă aurul propriu, extrage din subsol ceea ce îi e necesar pentru a trăi și – crimă supremă – lichefiază cărbunele fiindcă nu are petrol[1].
Niciodată o asemenea ostilitate nu a îngrijorat Kremlinul. El avea nevoie de banii din străinătate. Sigur, acești bani erau împrumutați fără condiții, dar ei permiteau să apară alte beneficii. Politica americană nu a cunoscut niciodată decât două partide (devenite de altfel un fel de instituții permanente); de ce nu ar fi existat, într-o lume omogenă, două puteri mondiale? Una care ar fi fost controlată din interior, cealaltă asupra căreia s-ar fi făcut, după caz, presiuni din exterior, cu riscul de a exersa o presiune analoagă asupra guvernului american, legislației, jurisprudenței și opiniei publice americane. Banul iubește să cânte la două claviaturi. Nu-i place să aibă un singur partener.
Kremlinul și Manhattanul
Rusia este această a doua claviatură: în locul atotputerniciei banului, atotputernicia unui partid. În locul puterii cea mai puțin constrângătoare, puterea cea mai represivă. Ambele vor să fie omniprezente. Dar pentru aceasta, partidul are nevoie de regimente întregi de gardieni ai galerelor. Banul, în ce-l privește, poate foarte bine să se lipsească de aceștia: el este el însuși un pașaport universal.
Puterea banului seamănă cu puterea maritimă: aceasta din urmă atinge restul lumii pornind din câteva porturi militare; puterea banului atinge lumea pornind din câteva bănci. Ea dirijează umanitatea lăsându-i lesa lungă. Asta înseamnă discret, imperceptibil.
În ce privește ierarhiile de o parte și de cealaltă, ele sunt la fel de discrete ca și dominația banului sau la fel de jenante ca dictatura partidului. Aceasta din urmă umple totalmente scena politică, de pe scenă până în culise. Cealaltă nu trage sforile decât din umbră. Doar cu totul excepțional unul dintre reprezentanții săi este învestit cu o funcție publică și oficială: acesta a fost cazul lui Baruch, președintele Biroului American al Industriei de Război, în timpul Primului Război Mondial. Dominația banului și dictatura partidului nu au în comun decât un lucru: ambele sunt deasupra Statului și legilor.
La sfârșitul vieții sale, J.P. Morgan (1867-1943) poseda 22, 245 de miliarde de dolari. Împreună cu Rockefeller, el controla cam o treime din întreaga bogăție națională americană.
Nicio jurisdicție a Statelor Unite nu poate ține piept unei astfel de puteri. Cu toate acestea, Roosevelt a îndrăznit să-i dea amenzi pentru fraudă fiscală repetată. La capătul unui proces care a avut loc la Chicago, grupul Rockefeller-Morgan a fost condamnat la o amendă de 29, 240 milioane de dolari. Rockefeller nu a ezitat să arate cine e șeful țării (și, cu aceeași ocazie, cine nu e). Nu a plătit niciun cent. De multă vreme, chiar și atunci, un guvern care să guverneze era ceva de domeniul trecutului.
Jordis von Lohausen, Les empires et la puissance, Ed. du Labyrinthe, 1996, pp. 290-293
Traducere Cristi Pantelimon
[1] Probabil, autorul se referă la Africa de Sud (n. t.).
