Puţine sunt locurile de pe Terra unde omul să nu fi ajuns, nu doar ca prezenţă sporadică, întâmplătoare, ci ca element definitoriu de modelare a spaţiului. Astăzi ne putem mira de naivitatea lui Columb, cel care credea că descoperise un soi de Paradis terestru, noi, cei de astăzi, fiind din ce în ce mai convinşi că omul va fi obligat să „cucerească” spaţiul cosmic pentru a putea supravieţui. Într-adevăr, incapabili parcă să mai descoperim ceva, suntem din ce în ce mai dispuşi să cucerim. „Spaţiul vital” nu va fi însemnat pentru părinţii geopoliticii doar un spaţiu de aprovizionare în sens logistic, ci locul unde un popor îşi poate alimenta şi manifesta vitalitatea, în sens mai larg. De altfel, geopolitica este greşit înţeleasă şi astăzi, ca fiind doar un soi de puzzle al unor cuceritori înfierbântaţi. În realitate, ea a fost o ultimă încercare (cu toate limitele inerente spiritului modern) de a regăsi o relaţie cvasimitologică, adică întemeietoare, între geografie şi manifestările ordonate, regulate (politice) ale omului. În absenţa unei astfel de viziuni „cuceritoare” din punct de vedere teoretic, astăzi suntem extrem de toleranţi cu maximizarea profitului de pe urma exploatării ultimelor resurse ale planetei, în numele unei grabe suspecte de dezvoltare. Ultimele colonii sunt acum delocalizate, sau mai bine zis relocate, sub forma unor întreprinderi cu centrul pretutindeni şi marginile parcă nicăieri.
Se spune, pe bună dreptate, că modernitatea este „lichidă”, iar impresia pe care o lasă această expresie pare adecvată destinului actual al omenirii. Totul e de o densitate curgătoare, totul se poate roti înainte şi înapoi, totul e fluid, valorile o iau la vale ca ceasurile lui Dali, oamenii tolerează ceea ce tot ei declară intolerabil, materia devine parcă vaporoasă. Ceva din curgerea aceasta universală ar trebui totuşi să ne neliniştească, pentru că lichidul devine, ca acţiune, „lichidare”. De aceea poate că este timpul ca, fără a înfrunta direct un spirit al veacului pornit ca o avalanşă, să încercăm să redefinim nu atât graniţele lumilor noastre, cât limitele noastre inerente şi, mai ales, direcţii posibile de înaintare. A fi spre est poate însemna ceva, a fi spre vest altceva. Sau, poate, acelaşi lucru? Nu ştim. Cert este că cel puţin unul dintre cei mai influenţi gânditori aşezaţi între Est şi Vest, René Guénon, reproşa lumii din care venea (lumii vestice) abandonul Estului interior, înţeles ca direcţie de orientare tradiţională. Poate prea aspru cu Vestul şi mult prea îngăduitor cu acel Est care-l primise în braţele sale, el se credea şi este considerat un mesager cu valoare simbolică între cele două lumi. Într-o perspectivă deloc comodă, Guénon ceartă un Vest care şi-a pierdut reperele propriei identităţi şi pariază pe un Est care, fără a fi câştigat de idei expansioniste în cel mai larg sens (de la economie la religie), se păstrează în limitele unei normalităţi pioase, hieratic-spirituale.
Cuvintele lui Guénon au devenit astăzi paradigmă, dar adevărul lor s-a deplasat provocator. Nu numai Vestul, dar şi Estul au acum nevoie de ajutor. De acelaşi ajutor. Un Est care nu mai este chiar atât de abscons şi discret şi care copiază imitând vulgar un Vest care „ştie” că propria lui direcţie nu este singura cale de înaintare în istorie. Un singur exemplu poate fi suficient în acest context. Dacă în Est o teorie ca cea a savantului de origine română Nicolas Georgescu-Roegen aproape că nu are ecouri, în schimb, în Vest, se vorbeşte deja, pe urmele conştient asumate ale celui amintit, despre „descreştere durabilă” în materie economică. Tot mai multe conştiinţe vestice sunt cucerite de curentul anticonsumerismului, dar şi de întoarcerea spre spiritul tradiţional al economiei. Distributismul, oricât de „periferic” ar părea, este mai abitir cultivat în Vest decât în Est, unde o anumită linie de conduită economică tradiţională face ca oamenii să fie mai degrabă „risipitori” decât cumpătaţi. Exemplele, desigur, se pot înmulţi. Rolul lor nu este acela de a trezi speranţe deşarte. Omenirea nu este un organism capabil de autocontrol, aşa cum ne-am dori toţi, nici o fiinţă raţională cu miliarde de părţi componente (recte indivizii umani), şi totuşi, aceste idei şi aceste acţiuni reprezintă un prim semnal că optimismul secolelor trecute a luat sfârşit şi că, măcar, începem să conştientizăm pericolele.
În acest proces de conştientizare, prima grijă va fi, după părerea noastră, nu de natură social-politică, ci geografică, în sens larg. Oamenii vor trebui să redescopere, vrând-nevrând, direcţiile, spaţiile, locurile, sensurile care decurg din acestea, valoarea lor, potenţialul lor. Va fi din nou evocat (este deja!) nomosul pământului de care vorbea Carl Schmitt. Vom fi din nou atenţi la influenţele pe care locurile le exercită asupra oamenilor. Chiar şi actuala mobilitate umană (exagerată statistic şi ideologic) va deveni o problemă care va scurtcircuita canale politice şi economice. Absenţa graniţelor nu va mai însemna, ca atunci când se vorbea despre ea în teorie, doar o „oportunitate”, ci va fi şi o „provocare”, una majoră, ca în construcţia istorică a lui Arnold Toynbee.
Nimic constrângător în toate aceste schimbări. Modernitatea va fi mai departe la fel de lichidă, dar „lichidarea” ei va fi amânată de această nouă luare la cunoştinţă. De aceea este important să vorbim despre locuri şi spaţii ca despre ceva cu sens metafizic, pentru a pregăti conştiinţa publică pentru scenariul viitor. Pentru a nu ne trezi buimaci în faţa unei noi crize globale determinate de ignorarea spaţiilor, a potenţialului locurilor şi a forţelor naturale. Pentru a evita războaie de cucerire, e bine să ne lăsăm cuceriţi de metafizica acelor locuri pe care strămoşii noştri le venerau. A fi „de undeva” va conta la fel de mult cu a fi „cumva”. Iar aceste calităţi se vor putea împleti într-o nouă pedagogie universală, într-un nou umanism (să ne fie iertat tonul bombastic!), de data aceasta mai realist. Poate că proiectul unei păci eterne poate porni de la eternitatea geografică.
