Intervenția Rusiei în Siria – capcană sau Katehon

Principalele teorii care explică motivele invadării Siriei, prezentate în mod mincinos drept un război civil sunt:

  • destrucutrarea “semilunei șiite”, după cum anticipa Stephen Hersh în excelentul său articol “The Redirection” apărut în 2007 în The New Yorker[1]
  • Fragmentarea de-a lungul liniilor sectare ale tuturor statelor din Orientul Mijlociu – pe baza proiectului descris de Oded Yinon în A Strategy for Israel in the Nineteen Eighties
  • Factorii economici amintiți de atatea ori – gazoducte etc

Oricare vor fi fost motivele care au stat la baza declanșării evenimentelor, la ora actuală se poate spune că, temporar cel puțin, planul a fost blocat datorită unei combinații de factori: determinarea armatei siriene, intervenția aliaților musulmani ai acesteia – în primul rând Hezbollah și Iran – și intervenția decisivă a armatei ruse.

Cu tot succesul obținut, prezența în număr semnificativ a unor trupe rusești într-un teatru de război într-o țară musulmană aduce cu sine un risc major – repetarea scenariului din Afganistan. Beneficiile obținute prin blocarea asaltului occidental asupra Siriei, trebuie comparate cu riscul de a stârni sentimente anti-rusești în lumea sunită și cu riscul politic intern asociat cu potențialele victime în rândul militarilor ruși.

Crearea unei crize interne în Rusia, inima rezistenței mondiale la lumea unipolară, fie pe baza unor pierderi umane semnificative în Siria, fie alimentând tensiunile cu minoritățile etnice din țară, ar fi cu mult mai de preț pentru Aliații Occidentali decât dezmembrarea unui jucător regional, precum Siria.

Strategia a fost exprimată în mod direct de către Graham Fueller, fost Vicepreședinte al National Intelligence Council și unul dintre architecții Războiului din Afganistan, alături de Zbignew Brzezinski “Politica de a direcționa evoluția Islamului împotriva adversarilor noștri a funcționat senzațional în Afganistan. Aceleași doctrine pot fi încă folosite pentru a destabiliza ceea ce a mai rămas din puterea rusă și in special pentru a contracara influența chineză în Asia Centrală”

Bineînțeles că paragrafele de mai sus nu aduc nimic nou. Toate acestea au fost cunoscute și luate în considerare de către decidenții ruși cu mult înainte de a trimite primele avioane în Siria. Și atunci, se pune întrebarea : care sunt obiectivele strategice care să merite riscul declanșării unei crize majore în Rusia, posibil chiar dezintergrarea heartland-ului însuși? Merită obictivele menționate la începutul acestui articol asumarea unor astfel de riscuri, sau miza o reprezintă ceva mai important?

Expansiunea continuă a NATO către Est, în special facilitățile din Polonia și România, au pus Moscova, “inima” heartland-ului, realmente la câteva minute de zbor distanță de bazele de lansare a rachetelor nucleare și la câteva sute de kilometri de puternice unități de tancuri ale alianței nord-atlantice. Având în vedere izolarea geografică a Statelor Unite, “inima” Alianței  Occidentale , Moscova nu poate reacționa simetric. Nu ne putem imagina tancuri rusești sau chinezești la doar 600 km de New York sau Washington. La fel, nu ne putem imagina instalații de radar rusești dublate de sisteme anti-rachetă în imediata vecinătate a Statelor Unite fără a fi pregătiți la o repetare a Crizei Rachetelor din Cuba. Și nimeni nu își dorește să fim din nou la doar câteva minute de un război nuclear precum în 1962.

Așadar cum poate Moscova să mențină un echilibru și să răspundă provocărilor în creștere de la granițele sale?

Dacă ar fi să-l credem pe cercetătorul Peter Hounam[2] de la BBC, se pare că lumea nu a fost doar o singură data la un pas de războiul nuclear. Acest lucru s-a mai întâmplat cel puțin cu încă o ocazie, respectiv pe 8 Iunie 1967, în timpul Războiului de Șapte Zile. În acea zi, o navă a NSA, USS Liberty, a fost atacată cu bombe și torpile. Mulți oameni și-au pierdut viața în ceea ce la început părea un atac din partea Egiptului. De pe portavioanele USS America și USS Saratoga, aparținând Flotei a VI-a au decolat bombardiere purtând încărcături nucleare. Potrivit martorilor, bombardierele au ajuns pâna la 3 minute de Cairo. Apoi li s-a ordonat să se întoarcă. De ce?

Desigur că unele dintre fapte au fost clarificate. Atacatorii nu erau egipteni. “Eroare neintenționată” care se poate întâmpla într-un teatru de război au spus ambele guverne implicate. “Atac deliberat” au susținut supraviețuitorii echipajului de pe USS Liberty, căpitanul navei William McGonagle, și chiar Dean Rusk, Secretarul de Stat American la vremea respectivă. “Conspirație între diferite agenții guvernamentale” cu scopul de a justifica o replica militară americană obiectivul final fiind eliminarea influenței sovietice din Orientul Mijlociu, afirmă Peter Hounam. Dar dacă într-adevăr a fost o conspirație și a fost creat pretextul pentru lovitura americană de ce au fost oprite avioanele?

Cine și de ce a oprit atacul nuclear asupra orașului Cairo pe 8 Iunie 1967? Dacă vom afla ce a jucat rolul Katehonic acum 50 de ani, s-ar putea să înțelegem mizele prezentului.

 

[1] Hersh, S. The Redirection, The New Yorker, March 2007

[2] Hounam, P (2003) Operation Cyanide, Vision, London

 

http://bogdanherzog.ro/interventia-rusiei-in-siria-capcana-sau-katehon/

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată.

hehey