Mesaje din Sirius (XVII) Ţiganii Chinei!

Da, există ţigani şi-n China. În timpul scurt petrecut acolo, călătorind de la Beijing la Shanghai şi, de-acolo, la Senjen şi Canton, uimit de diversitatea nu doar etnică ci şi rasială a marii întinderi, am întâlnit ceea ce mă aşteptam mai puţin: ţigani pândind în faţa marilor hoteluri „sponsori” plini de umanitate sau foindu-se prin bazarele fără sfârşit, oferindu-şi serviciile de şamani ad-hoc, uşurând pungile celor mai puţin vigilenţi. Unii aveau abilitatea să se deghizeze în indieni, dacă nu cumva se vor fi întâlnit spontan pe-acolo cu strămoşii lor milenari. Discutând cu unii dintre tinerii şi mai puţin tinerii chinezi care au studiat în România (între care şi viceprimarul, din 1995, al Shanghaiului) am adus vorba şi de ţigani. Ştiind cum stau lucrurile la noi, au încercat să-mi sugereze că, la ei, posibilul element impur, destabilizator, ar fi seminţiile musulmane, minoritare, între cele aproape şaizeci de minorităţi, cât de cât importante, recunoscute oficial. (Tibetanii erau pe-atunci, ca şi acum, elementul tabu.) 

            Deşi aceste populaţii sunt ceva mai vizibile doar în nord-estul ţării, religia musulmană are o îndelungată istorie în China, încă în secolul al VII-lea construindu-se moscheea Canton, însuşi unchiul Profetului, Sa’ad Ibn Waggas, convingându-l pe împăratul Gaozong (după unii Yung-Wei) că noua religie merită atenţie. Huii, diferiţi ca înfăţişare de chinezi, dar vorbind dialecte chinezeşti, sunt musulmanii integraţi, adaptaţi marii culturii chineze, spre deosebire de uiguri, kîrgîzi şi cazahi, înrudiţi cu turcii, care practică un islamism mai radical. Ei au făcut legătura cu Asia Centrală, Persia şi Arabia, admişi şi respinşi, în timpul marilor dinastii chineze. Sub Yuan şi Ming ocupă posturi privilegiate în administraţie, comerţ şi chiar în politică dar, cu timpul, sunt presaţi să se integreze până la pierderea identităţii, sub câţiva împăraţi Quing (aproximativ 1600-1900) fiind persecutaţi, interzicându-li-se anumite ritualuri şi construirea de noi moschei. E vorba de milioane de oameni care, la cea mai mică revoltă, îşi găsesc moartea, poporul miao fiind suprimat aproape în întregime. Perioada 1911-1949 e de oarecare relaxare, deşi, începând cu 1944, uigurii şi cazahii, incitaţi mai ales de republicile islamice din Asia Centrală, cer autonomie. N-au însă nici o şansă, U. R. S. S. ajutând comuniştii chinezi să-i includă în marele stat, fundat după 1949, să accepte rigorile acestuia.

            Într-o carte impresionantă despre istoria şi civilizaţia Asiei Centrale, Jean-Paul Roux afirmă că, într-un moment istoric determinat, „islamismul şi budhismul îşi împart Asia”. În jocul împărţirii nu puteau să lipsească teritoriile chineze sau, prin tradiţie, obediente marilor împăraţi chinezi. Dar, în timp ce cucerirea budhistă e paşnică, islamul înţelege să-şi impună dominaţia prin forţa armelor. Şi nu neapărat în spiritul Coranului, cât în al agresivităţii native a celor care-şi arogă răspândirea lui. Uigurii şi kîrghîzii, de pildă, creatori de trecătoare imperii ale stepelor, îi sfidează şi-i umilesc pe chinezi, iar aceştia din urmă se pare că au o memorie formidabilă. De la formarea imperiilor turceşti musulmane, vor fi mereu cu ochii pe populaţiile de la nord-est.

            Cum musulmanii din China nu sunt doar de origine turcică, ei reprezentând încă opt-nouă grupuri etnice, autorităţile chineze au putut forma, după 1978, când are loc o liberalizare a cultelor în republică, o asociaţie islamică moderată, permiţându-le adepţilor Profetului să-şi serbeze public (şi discret supravegheaţi!) sărbătorile, să aibă cimitire separate şi chiar să meargă la Mecca. Deşi actualmente musulmanii din provinciile lor cât de cât compacte – Xinjiang, Gansu, Ninxian şi Quianghai – nu reprezintă decât o populaţie egală cu cea a României (infimă, raportată la întregul populaţiei Chinei, de un miliard şi jumătate) autorităţile nu lasă nimic la voia întâmplării, formând o Asociaţie musulmană care-şi declară fidelitatea faţă de statul chinez. Am putut să-i apreciez eficacitatea în ziua în care – vizitând muzeul în aer liber din Shanghai, reprezentând principalele regiuni rurale ale Chinei, asemănător cu muzeul satului de la Bucureşti, dar pe o suprafaţă egală cu a cartierului Drumul Taberei, cu gospodării populate, funcţionale, doar animalele fiind butaforie reglată electronic (sic!) – am fost întâmpinat de o muzică… dobrogeană, turco-tătară. Tinerii chinezi trăitori o perioadă în România, ţin să-mi atragă atenţia că, iată, „ţiganii” lor se pot manifesta nestingheriţi.

            Deocamdată, în uriaşe rezervaţii… Când o fac altfel, incitaţi, e drept, şi din exterior, Asociaţia musulmană are grijă să-i mustre sever, iar autorităţile statului să le aplice corecţii mai mult sau mai puţin dure.

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată.

hehey