Nevoia de sens în educaţie

Nevoia de sens în educaţie este fundamentală, deoarece educaţia nu are sens în orice condiţii. Sensul educaţiei nu vine din afara ei, ci din modul în care este făcută şi din scopul propus, precum şi din tenacitatea cu care luptăm pentru realizarea acesteia cu sens.

Ne punem o serie de întrebări legate de educaţie, iar ştiinţa modernă ne aduce  răspunsuri argumentate, mai mult sau mai puţin valoroase. DEX-ul ne arată că  educaţia constă într-o „influențare sistematică și conștientă a dezvoltării facultăților intelectuale, morale și fizice ale copiilor și tineretului; totalitatea metodelor folosite în acest scop”. Aristotel arăta că “educaţia este un ornament în vremuri de prosperitate şi un refugiu în vremuri de restrişte”. Şi mai relevant, John Dewey arăta că “educaţia nu este pregătirea pentru viaţă, educaţia este viaţa însăşi”. Plecând de la Dewey, ne întrebăm dacă este oportun să punem semnul egalităţii între sensul vieţii şi cel al educaţiei. Este adevărat că educaţia joacă un rol fundamental în viaţa omului şi în definirea sensului vieţii, dar nu este singura dimensiune esenţială a omului.

 Educaţia fără perspectivă este lucrul cel mai toxic al sistemului instituţionalizat al educaţiei. Cu toate că suntem liberi să ne alegem instituţia care să ne formeze, pentru tot mai mulţi aceasta este o problemă. Pe de altă parte, mă  gândesc că avem libertatea de a adopta o atitudine faţă de ceea ce ni se oferă. Rezistenţa în ciuda adversităţii este o soluţie, dar nu este soluţia de preferat. E nevoie de mai mult pentru un rezultat aflat în zona pragmatică. Cred că putem vorbi de înnoirea unui sens existent în educaţie: îmbunătăţirea reală a condiţiei umane. Pariul cu educaţia îl putem pierde nu datorită faptului că sistemul educaţional, impus prin legislaţieeste conceput în mod defectuos, ci mai ales datorită faptului că există pericolul să ne pierdem dorinţa de lupta pentru schimbare. Oricât de grele sunt condiţiile din jur, ceea ce contează cu adevărat este faptul să ne facem auziţi.

Educaţia este de cel puţin trei tipuri:profesională, spirituală, religioasă. Un teolog ar spune: să cultivăm darurile date de Dumnezeu în beneficiul tuturor;să dăruim bucurie, frumuseţe, înţelepciune, speranţă şi credinţă, să punem accent pe educaţia religioasă, pe intensificarea credinţei practicante. Totodată,  să punem accent pe actele filantropice. Artistul poate afirma:rolul meu de educator este acela de a „activa” în cel ce mă ascultă trăiri profunde. Noi spunem că sensul educaţiei este acela de a înălţa spiritual,  însă acest lucru nu e posibil fără o educaţie morală. Fără principii morale, educaţia pierde din vedere menirea sa, aceea de a dărui permanent celorlalţi tot ce avem mai bun. Dascălii cu vocaţie trebuie să dăruiască elevilor, studenţilor lor dorinţa de a cunoaşte, chiar dacă acest lucru poate să provoace în final suferinţă, suferinţa de a şti. Pregătirea profesională temeinică trebuie să se împletească permanent cu pregătirea pentru viaţă;altfel,  pregătirea profesională fără un asemenea fundament se confruntă cu grave probleme de găsire a soluţiilor cele mai pertinente, în condiţiile date.

Egalitatea să ne fie dată de asimilarea unui pachet de bază al unor valori fundamentale. Ori, acest lucru nu este posibil atunci când din programele şcolare din învăţământul preuniversitar sunt scoase sistematic disciplinele socio-umane (filosofie, logică, sociologie). Acestea sunt înlocuite cu activităţi care sunt uitate, încă de a doua zi, de către elevi. Acelaşi lucru se întâmplă în învăţământul universitar, unde se pune accent pe disciplinele de specialitate, eliminându-se la fel de hotărât discipline esenţiale pentru formarea intelectuală a viitorului specialist. Există specializări care n-au inclus în planul de învăţământ, nici măcar ca discipline opţionale, filosofie, sociologie, logică. Cred că nu ar ocupa un spaţiu foarte mare un curs de „Filosofie şi religiologie”, iar beneficiile ar fi imense pentru viitorul inginer, contabil, arhitect, etc. De asemenea, i-ar fi deosebit de benefică studierea unei discipline care să cuprindă probleme de sociologie politică, a opiniei publice, a familiei, psihologie socială ş.a.

Afirmăm că educaţia contribuie la îmbunătăţirea condiţiei umane. Dar nu îmbunătăţeşti condiţia umană fără să transmiţi valorile fundamentale ale omului; valoricare să nu fie primite în mod pasiv, ci într-un mod activ – printr-un efort personal şi comunitar de a ne integra într-o lume a valorilor veridice. Problema sensului educaţiei trebuie să stea în atenţia societăţii zilelor noastre. Intenţia este deosebit de importantă în actul deciziv şi al  proiectării unui sistem educaţional, precum şi puterea de a învinge autosuficienţa şi de a apela la oameni avizaţi. Viitorul civilizaţiei depinde în mare măsură de acest lucru, spuneau marii gânditori ai lumii. O persoană educabilă poate să beneficieze de şcoli „bune”, unde toate circumstanţele îi sunt favorabile, dar poate să aibă eşec la prima confruntare cu cerinţele sarcinilor profesionale. Un astfel de eşec marchează pentru vreme îndelungată absolventul, care nu găseşte uşor, în sine, resorturile unei noi abordări a problemei.

Citind de curând afirmaţiile unui autor american despre educaţie,  mi-a reţinut atenţia concluzia sa că puţine persoane sunt educabile. Tradiţia unei societăţi civilizate, însoţite de voinţa de a păstra o măsură şi un echilibru în transmiterea prin educaţie a culturii, păleşte în faţa economiei de piaţă, în care aspectul  fundamental îl constituie capacitatea de a te menţine în rândurile populaţiei ocupate. Altfel de competenţe, decât erudiţia, folosesc menţinerii în rândul populaţiei ocupate. Precizăm faptul că nici noi nu ne situăm pe poziţiile care susţin absolut necesară o înaltă erudiţie pentru ca educaţia să capete un sens. Înalta erudiţie nu este pentru toată lumea, însă un pachet minim de cunoştinţe (bine gândit), este absolut necesar pentru instaurarea normalităţii în societate. Este democratic să avem acces la educaţie, informare şi formare, dar „Dumnezeu îţi dă, nu-ţi bagă şi-n traistă”. Familia, şcoala trebuie să-l înveţe pe copil să ia cu sine cât poate şi cât i se permite. Un minimum de idei, cunoştinţe, comportamente, atitudini  ne ghidează în societate şi în viaţă. Rolul instituţiei educative este acela de a ridica nivelul acestui minimum. Revigorarea activităţilor educative şi culturale, reorientarea către personalităţile culturale sunt soluţii absolut necesare redobândirii unui sens normal – pozitiv în educaţie. Este absolut necesar ca tinerii noştri să construiască lucruri importante pe un fundament solid de gândire şi abordare a problemelor vieţii. De aceea, educaţia necesită o reformulare, o redimensionare în sensul realizării unui consens în vederea dobândirii unei compatibilităţi între cerinţele de ordin practic şi nivelul teoretic necesar satisfacerii acestor cerinţe. Astfel, exigenţele de ordin axiologic se regăsesc în finalităţile educaţiei.

Încheiem prin a aduce în atenţie, ca motiv de reflecţie, cuvintele lui Kant:„copiii nu trebuie crescuţi după starea de faţă a neamului omenesc, ci după o stare mai bună, posibilă în viitor, adică a idealului omenirii şi a întregii sale meniri”. 

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată.

hehey