”Noua Ucraină” în contextul geopolitic internațional (II)

În restul provinciilor din sud-estul Ucrainei (ce nu au aparţinut istoric ucrainienilor decât accidental şi sporadic) au apărut subit structuri paramilitare autodeclarate ca fiind contra-revoluţionare, iar etnicii ruşi – incitaţi de răsturnarea situaţiei din teren – au ocupat cu forţa sediile instituţiilor locale, pe care refuză să le elibereze în semn de protest faţă de actuala orientarea pro-occidentală a Kievului – folosind în oglindă exemplul Euromaidanului… Aici se produc acum altercaţii între grupurile de susţinători pro-occidentali şi cele ale activiştilor filoruşi, soldate zilnic cu căteva victime; ocazional, numărul acestor victime a ajuns să numere şi cîteva zeci deodată (ca în Odessa). Maniferstanţii pro-ruşi susţin că guvernul provizoriu le-a înşelat repede aşteptările şi i-a trădat politic, nereprezentându-i. Elita acestor opozanţi locali este constituită din separatişti organizaţi în grupări paramilitare, bine înarmate şi antrenate de către armata ori serviciile de securitate ale Rusiei.

Utilizând armata ucrainiană, guvernul provizoriu şi şi-au propus recăpătarea controlului în aceste oraşe rebele (unde haosul s-a generalizat) şi stoparea imixtudinilor ruse (ce inflamează situaţia din teren) – căci forţele locale de menţinere a ordinii publice nu mai fac faţă situaţiei create. Dar folosind armament greu căpătat din Fed. Rusă (rachete felurile, tancuri, etc) trupele paramilitare pro-ruse au doborît elicoptere de atac, avioane de transport (în care se afla inclusiv un general de armată) ori au capturat vehicole blindate ale armatei ucrainiene, angajate în luptele anti-insurgenţă din oraşele estice… Cel mai recent au doborât – s-ar părea din greşeală – un Boing 777 malaezian cu 298 civili la bord; avionul de linie zbura pe un culoar internaţional prestabilit la 10.000 m altitudine şi cele mai mute victime sunt cetăţeni ai UE (peste 200). Cu o asemenea forţă de ripostă, ostilităţile nu mai par a putea fi oprite curînd. Autorităţile centrale au înregistrat până în prezent sute de morţi şi răniţi în confruntări, controlul asupra propriului teritoriu a dispărut, iar ţara ameninţă de la o zi la alta cu alunecarea periculoasă dinspre un război civil către unul convenţional – cu Fed. Rusă.

Ruşii, preocupaţi mai mult de imaginea mediatică, nu dau semne a dori evitarea escaladării conflictului local cu orice preţ. Cel puţin nu prin totalitatea mijloacelor pe care o mare putere le are la îndemănă… Moscova repetă constant că nu alimentează insurgenţii cu arme, dar nici nu reuşeşte securizarea frontierei cu Ucraina, pe unde afluxul mare de voluntari ruşi îşi strecoară în zona de conflict propriul armament  – scos din uz de armata rusă, obţinut fraudulos şi bun pentru casat… (?!) Odată ostilităţile armate izbucnite, se pare că militanţii pro-ruşi se ascund în spatele civililor ori iau ca ostateci jurnalişti şi observatori vestici. În schimb, autorităţile de la Kremlin blamează Kievul pentru escaladarea violenţelor, afirmând că subminează repetat acordurile de încetare ale focului prin acţiuni militare punitive. Ceea ce nu declară Moscova este faptul că are în faţă alegerea dintre împovararea economiei prin subvenţionarea intervenţiilor militar-naţionaliste printre vecini ori creşterea economică prin implicarea activă în cadrul organizaţiei economic-emergente BRICS.[1]

Misiunea de pacificare internă şi stoparea escaladării violenţelor nu se anunţă deloc uşoară. Trupele insurgente pro-ruse, denumite eufemistic ”de autoapărare” de către rezidenţii oraşelor din Sud-Est, au ca ţintă menţinerea autoproclamatei independenţe şi organizarea de referendumuri locale pe această temă. Pentru acţiunile întreprinse, au fost catalogate de către guvernul provizoriu de la Kiev ca fiind formaţiuni teroriste. Însă, civilii localnici se interpun ca scut uman operaţiunilor ”antiteroriste” comandate din capitală, reclamând acţiunile ca fiind îndreptate direct contra lor – datorită opoziţiei antiguvernamentale de la nivel local. Ei argumentează că acţiunile sunt punitive prin faptul că trupele de intervenţie sunt formate din contingente aduse din alte regiuni îndepărtate ale ţării. În Vest, ultranaţionaliştii radicali de extremă dreapta (şi ei bine înarmaţi) sunt acuzaţi că exercită presiuni pentru eliminarea filoruşilor de la putere prin acţiuni teroriste (organizate meticulos şi premeditat) sau că incită populaţia pro-ucrainiană la violenţe exacerbate. Însă, din punctul de vedere al comparaţiilor, insurgenţii filoruşi care se pare că sunt în spatele doborârii necugetate a zborului comercial cu civili MH17 se află mai aproape de situaţia etichetării ca terorişti în forurile internaţionale.

Ca şi în Transnistria ori Kaliningrad, se pare că Fed. Rusă îşi păstrează în regiunile din Sud-Estul Ucrainei un atuu important, pe care intenţionează a-l folosi în funcţie de reacţia de moment a Kievului şi Occidentului. La fel ca şi preţul gazelor naturale care a fost mărit cu peste o treime doar în prima jumătate a anului acesta. În mod clar, politica Moscovei urmăreşte ca să acapareze cît mai mult teren cu putinţă, înainte de a se aşeza serios la masa tratativelor…

La fel ca şi în cazul Chinei, unele dintre obiceiurile vechi mor greu pentru milenara Rusie (mai ales cele cu reflex imperial). Chiar dacă îi va fi imposibil a reconstrui integral teritoriul defunctului URSS, noua Rusie face dovada dorinţei, nutrite în secret timp de două decenii, de a recompune ceea ce se mai poate salva din fosta Uniune Sovietică, bazându-se pe revitalizarea panslavismului regional. Astfel, elita politcă post-sovietică de la Kremlin face presiuni constante pentru o Rusie cît mai mult extinsă – nicidecum una minimalizată în plan internaţional, micşorată eventual de clivajele pe baze sociale, religioase, etnice, politice sau economice). Cunoscut fiind regretul nostalgic al lui Putin şi acoliţilor săi după momentul apogeului sovietic al Rusiei, conducerea autoritar-moscovită şi-a propus trasarea unei linii ferme de demarcaţie pentru extinderea NATO/UE. După Kaliningrad (enclava rusească din UE), Transnistria (unde este staţionată Armata a XIV-a rusă) şi anexiunile teritoriale de la Georgia (Abhazia şi Osetia), a urmat rîndul Ucrainei pentru a fi dezmembrată pe baza diviziunilor etnico-culturale.

Condiţionată de moştenirea cuceririi fostului Imperiu Mongol şi obsedată istoric de sentimentul sufocării teritoriale pe uscat, Rusia doreşte cu înverşunare menţinerea ieşirilor la M. Baltică, M. Caspică şi M. Neagră. Iar aceasta indiferent de costurile materiale implicate – care îi vor întărzia inevitabil dezvoltarea internă prin investiţii importante în apărare şi sancţiuni economice -, căci Rusia a devenit greu de disciplinat după primul deceniu al noului mileniu.

Aliniamentul din vremea Războiului Rece s-a mutat de pe cordonul fostelor naţiuni comunist-estice (Varşovia-Berlin-Praga-Belgrad-Tirana-Sofia) pe cel reprezentat astăzi de arealul republicilor ex-sovietice (Kaliningrad-Minsk-Kiev-Tiraspol-Groznîi-Tbilisi-Erevan). Chiar dacă prin echilibristica diplomatică face dovada că nu este decisă să genereze un nou Război Rece cu Occidentul, Rusia emergentă şi-a depăşit tranziţia post-sovietică şi înregistrează la începutul mileniului III excedente bugetare anuale de miliarde dolari din exporturile de hidrocarburi (deocamdată inepuizabile previzibil). În plus, pentru a cosmetiza starea îmbătrânită a capacităţilor sale militare mizează pe statutul său de a II-a mare putere nucleară a lumii (reziduală din vremea sovietică) şi pe retragerea americană din Afganistan de la sfîrşitul anului curent. Ea nu recunoaşte public dorinţa impunerii voinţei sale în teren, ci insistă doar pe necesitatea respectării dreptrurilor minorităţii rusofone şi filoruse de la nivel regional, ce adesea pot capăta accente capricioase de voinţă. Precipitarea evenimentelor, în sensul primatului dreptului forţei în detrimentul forţei dreptului (internaţional), poate conferi un precedent periculos de acţiune şi altor state pentru revendicări teritoriale de la vecini, aşa cum este cazul mereu actualizat al Chinei Populare (chestiunea Taiwanului).

Temerile actuale ale Occidentului (SUA şi aliaţii săi de la Pacific până la Atlantic) sunt momentan legate de eventualitatea adâncirii celei mai grave crize Est-Vest de după terminarea Războiului Rece, prin escaladarea tensiunilor de la nivel local la cel regional şi poate chiar global, datorită menţinerii unei potenţiale confruntării pentru controlul asupra Ucrainei de sud-est şi a regiunii transnistrene/găgăuze din Republica Moldova; la fel şi datorită existenţei pe teritoriile Ţărilor Baltice a unor importante minorităţi etnice ruse – suscebtibile a fi inflamate în orice moment de conspiraţii ale Kremlinului. De mai mulţi ani, ca urmare a izbucnirilor fundamentalist-islamice din Caucaz, Asia Centrală, Orientul Mijlociu Extins şi Turcia, Ocidentul  şi-a propus integrarea în mecanismele transatlantice a cîtorva dintre fostele republici sovietice, riverane M. Negre şi Caucazului. Astfel, s-ar dori întărirea aliniamentul pro-occidental al Europei, pe noua axă Baltica-M. Neagră-Mediterana. Dar de acestea sunt în egală măsură interesată şi Moscova, întrucît pe viitor nu mai doreşte să fie împinsă uşor cu spatele la Volga, dincolo de care nu se află decît un imens pustiu. Temerile sunt justificate întrucît capitalele occidentale consideră că Federaţia Rusă şi-a încălcat deja, prin anexarea Crimeii, termenii stipulaţi în Memorandumul de Securitate de la Budapesta (1994) ori Tratatul de Cooperare şi Prietenie dintre Rusia şi Ucraina (1997).

Ca replică, Occidentul şi-a propus contracararea acţiunilor Moscovei prin sancţiuni economice punitive, izolarea diplomatic-internaţională şi ostilitate politico-mediatică. Pe lîngă acestea, pare a-şi fi învăţat lecţia şi accelerează procedurile de aderare pentru R. Moldova şi Georgia. Confruntat cu potenţialitatea unei noi agresiuni ruse, Occidentul nu are de ales decît a fi unit şi a se extinde prudent, rămînând astfel cea mai puternică alianţă politico-militar-economică a lumii. Dacă Occidentul nu ar fi avut nici un fel de replică, întreaga încredere în instituţiile transatlantice ar fi fost zguduită, iar Putin ar fi perceput probabil lipsa de reacţie ca o invitaţie pe mai departe la revizionism.

În plan secund, deja Turcia şi Polonia au anunţat că intenţionează achiziţionarea de avioane F-35 (de a V-a generaţie), Canada şi-a manifestat dorinţa de a cumpăra noi submarine cu propulsie nucleară, iar Suedia a dat semnale că reconsideră includerea sa în NATO. Totodată, din Franţa şi Polonia, pînă-n Romînia şi Bulgaria, companiile americane (Lockeed Martin, Chevron, Exxon Mobile etc) se vor bucura cu siguranţă de o primire mai călduroasă decît pînă acum pe pieţele europene.

Cu toate acestea Moscova reproşează Occidentului aplicarea unui dublu standard, cu aluzie directă la precedentul creat în Kosovo. Bazându-se pe un referendum local în care 95% şi-a declarat adeziunea pentru alipirea la Fed. Rusă, autorităţile de la Kremlin uită că, spre deosebire de Abhazia, Osetia şi Crimea, precedentul kosovar a reprezentat proclamarea independeţei unei provincii autonome fără ca aceasta să fie ulterior anexată de către altcineva.

SUA, confruntată cu neaşteptata criză, se regăseşte într-o situaţie aproape fără ieşire: în calitate de singura superputere globală este responsabilă cu garantarea păcii şi a securităţii globale prin tratatele postbelice asumate, însă puterea sa se află într-un vizibil declin după 11 septembrie 2001 şi criza ipotecară din 2008. Ea doreşte stăvilirea revanşardismului post-Război Rece al Rusiei şi Chinei, însă are nevoie de ele pentru rezolvarea unor probleme de politică internaţională stringente, aşa cum ar fi dosarele afgan, iranian, sirian, taiwanez ori nord-korean. Avînd în vedere că ambele mari puteri euroasiatice deţin capabilităţi nucleare, în cazul intervenţiilor pripite din partea Washingtonului pericolul este acela ca vieţile supuse riscului anihilării să fie mult mai mare decît al celor care se presupune a fi salvate. Pentru a nu risca intrarea în confict direct cu ruşii, pînă acum americanii nu au ajutat militar cu nimic armata ucrainiană.[2]

Deşi, pare a avea momentan orizonturile scufundate în Orientul Mijlociu Extins şi războiul antiterorist global, confruntarea proximă care se anunţă între Statele Unite şi Rusia/China va fi cu certitudine mult mai solicitantă. Pînă acum, SUA s-a mulţumit să încercuiască Moscova şi Beijingul într-un inel de securitate format din aliaţi diverşi, eclictici.[3] America lui Obama nu este mai slabă decît cea a lui Bush Jr., ci mai înţeleaptă: ea îşi conservă energiile întrucît are obligaţii solicitante şi în Pacific, nu doar Atlantic.[4] Însă, aşa cum a demonsrat deja situaţia din Irak ori Egipt, democraţia şi globalizarea au potenţal destabilizator pentru anumite regiuni de pe mapamond, iar jocul de-a revoluţia ori războiul în numele lor se poate dovedi riscant… mai ales pe fondul eşecului sistemic al capitalismului mondial.

Până acum, tot ceea ce a reuşit Washingtonul a fost îndemnul mimetic la menţinerea calmului adresat tuturor părţilor şi a avertizat că scindarea Ucrainei nu ar avantaja pe nimeni, fiind contraproductivă pentru toţi actorii implicaţi; pe de altă parte, a ameninţat Kremlinul să nu intervină militar pe teritoriul suveran al Ucrainei, adiţional anexării Crimeii – căci asemenea noi acţiuni nu vor mai fi tolerate de Occident fără costuri serioase pentru Moscova în plan internaţional, după cum a declarat preşedintele B. Obama (cu aluzie clară la sancţiuni economice fără precedent). Ca un preambul al atacării bazei materiale a regimului Putin, VisaCard şi MasterCard şi-au blocat temporar toate cardurile emise pe teritoriul Fed. Ruse. Totodată, făcând referire la criza ucrainiană ca la ultimul episod al Războiului Rece în Europa, Obama şi-a asigurat partenerii europeni, într-un discurs public ţinut la Bruxelles, că SUA îşi va respecta cu fermitate obligaţiile asumate de Articolul 5 al NATO, afirmând că alianţa transatlantică este mai sudată ca oricând. Trebuie spus că numai bugetul Statelor Unite alocat anual pentru apărare se apropie de 700 mld.$, în timp ce al Rusiei este de 10 ori mai mic, de unde şi diferenţele de cîteva decenii între compatibilităţile militare ale celor două ţări.

Washingtonului i-ar plăcea să includă Ucraina în ceea ce Donald Rumsfeld a numit ”Noua Europă” (Europa Centrală şi de Sud-Est), într-o analogie de o manieră mai puţin diplomatică cu ”Vechea Europă” (Europa Occidentală) – oscilantă faţă de interesele Statelor Unite în lume. Dar dincolo de consolidarea parteneriatelor cu naţiunile est-europene deja incluse în alianţa transatlantică, fostele state sovietice nu fac parte din cordonul de securitate al NATO şi, cu excepţia sancţiunilor economice ori izolarea diplomatic-internaţională a Moscovei, America are mâinile legate. Şi la fel cum Federaţiei Ruse îi lipsesc gazoductele necesare redislocării producţiei sale de gaze înspre Est (către China), Statelor Unite (care de doi ani ocupă primatul în producţia de gaze naturale de şist) le este imposibil momentan înlocuirea dependenţei de gazul rusesc în Europa. Aceasta pentru că îi lipseşte în totalitatea infrastructura oceanică de transport din Atlantic, aşa cum se regăseşte ea deja consolidată în Pacific (către Japonia). În plus, procesul adiţional de lichefiere pentru tancurile de transport maritime (răcirea la -160 grade C) şi apoi regazificarea pentru staţiile de pompare din Europa, ar mării cu pînă la 50% preţul în comparaţie cu cel al accesibilului gaz rusesc, continental. Iar procesul nu va putea fi desfăşurat, fie şi parţial, mai devreme de 2015… Pînă atunci, Europa îşi poate achiziţiona gazele necesare dintr-un cumul de furnizori precum Norvegia, Algeria, Nigeria şi Qatar ori alte cîteva republici sovietice musulmane, dar şi acestora le lipseşte o infrastructură de transport directă, necesară unor preţuri de achiziţie la nivelul celor ruseşti.

NATO a suspendat cooperarea în cadrul Parteneriatului pentru Pace cu Federaţia Rusă şi a început redislocarea contingentelor alianţei dinspre centrul Europei către Sud-Estul continentului. Avioane americane F-16 de interceptare, aparatate AWACS (de supraveghere/avertizare timpurie) şi nave militare de ultimă generaţie ale USS Navy au fost trimise în Polonia, Ţările Baltice şi M. Neagră (România), pentru a fi utilizate la patrularea spaţiului aerian sau pentru manevre militare comune cu ţările riverane, membre NATO. În paralel, Grupul G20 a eliminat Rusia din clubul său economic elitist, redevenind G19 şi se pune problema eliminării inclusiv din G8. Inevitabil, acestă întregă coagulare de trupe (din partea ambelor tabere), precum şi suma măsurilor economico-politic-diplomatice adoptate deja, nu vor avea un rol de detensionare al relaţiilor Est-Vest, aşa cum au fost ele prefigurate pentru viitorul apropiat şi mediu după 1991. Cu adevărat, înafară de crizele repetate în Peninsula Coreană, criza din Ucraina are potenţialul de a degenera în cel mai periculos conflict post-Război Rece, după cum a declarat secretarul general al NATO Andreas F. Rasmussen. Datorită precipitării avenimentelor, alianţa a avertizat Rusia ca evite prin orice mijloace atacarea aparatelor sale de zbor, implicate în patrularea şi supravegherea zonei de graniţă. Probabil tocmai de aceea, agenţiile de raiting Fitch şi Standard&Poor au declasat raitingul de ţară al Rusiei la BBB.

UE a interzis livrările de echipament militare către Est, a suspendat vizele pentru o parte a foştilor sau prezenţilor demnitari ucrainieni/ruşi bănuiţi ca responsabili pentru producerea victimelor din Kiev, respectiv pentru atacarea Ucrainei şi le-a îngheţat acestora conturile financiare aflate în limitele sale suverane. Nu doar Rusia şi-ar dori aderarea Ucrainei la proiectul euroasiatic pentru că ar fi o piaţă atractivă;[5] la începutul noului mileniu acapararea de pieţe a devenit într-o lume globală mai importantă chiar decît anexiunile teritoriale, iar includerea Ucrainei în UE are potenţialul scăderii preţului regional la cereale. Inclusiv din acest punct de vedere, Ucraina a devenit terenul de confruntare directă între Est şi Vest. Lansat în 2009, Programul Parteneriatului Estic al UE se adresează Ucrainei, Republicii Moldova, Armeniei şi Georgiei. Doar că Putin nu mai doreşte ca Ucraina să devină şi membră a Parteneriatului Estic, după ce a devenit deja membră a Parteneriatului pentru Pace al NATO… cel puţin nu în întregime. Totuşi, statelor europene le este greu să ajungă la un consens asupra sancţiunilor impuse Moscovei şi să ia cuvântul pe o singură voce, întrucât investiţiile făcute dealungul timpului în Fed. Rusă depăşesc activele ruseşti deţinute în UE, în plus o mare parte din naţiunile europene sunt dependente de importurile de gaz rusesc, iar piaţa emergent-rusească a devenit între timp al III-lea partener economic pentru Bruxell (după SUA şi China Populară).[6] Administaţia Obama atrage atenţia capitalelor europene că au iniţiat comerţul cu Fed. Rusă pentru a-i câştiga încrederea şi a o ”îmblânzii”, dar a devenit propria”victimă” a acestui comerţ care, prin interdependenţa creată, îi paralizează capacitatea de reacţie unitară în situaţii limită.

Rămâne de văzut dacă mişcările îndrăzneţe ale lui Putin, un actor cu miză mărită de joc, vor torpila sau nu schimburile UE-Rusia, în valoare de 335 mld.$. Pe de altă parte, sub raport economic includerea fostelor republici unionale în spaţiul extrem de competitiv al UE, fără ca acestea să fie pe deplin pregătite (aşa cum a fost cazul Ţărilor Baltice, României ori Bulgariei), le va face cu siguranţă mai mult rău decît bine…

Deşi, China Populară nu s-a opus deschis anexiunii Crimeii, abţinerea sa din plenul Consiliului de Securitate al ONU (trecându-se peste veto-ul rusesc) a avut cu siguranţă intenţia mesajului că Beijingul se opune politicilor de priotizare al drepturilor minorităţilor etnice în detrimentul dreptului statelor suverane – în strânsă legătură cu refuzul acordării independenţei oricărui grup minoritar etnic/cultural/religios de pe teritoriul său (tibetani sau oigurii musulmani din nord-est). Dacă Moscova se teme economic de hegemonia economică a noii Chine Roşii, Beijingul se teme în contrapartidă de ameninţarea militară reprezentată de vecinătatea rusă – în competiţia lor pentru supremaţia asupra Extremului Orient. Public, oficialii chinezi au declarat că abţinerea din Consiliul de Securitate a avut menirea de a evita confruntări şi complicaţii ulterioare… Atitudinea Beijingului este influenţată de dependenţa sa pentru livrările de armament din Rusia şi Ucraina[7] – cee ce dictează ca raţiunea finală să fie aceea a rămînerii Kievului înafara influenţei Occidentului. Totuşi, atitudinea Beijingului va rămâne conciliantă faţă de Moscova până la punctul în care alianţa sino-rusă va deveni păguboasă pentru stabilitatea relaţiilor economice ale Chinei Populare cu SUA şi UE.

Având în vedere că Ucraina reprezintă cel mai mare vecin al României, merită făcut lumină asupra evenimentelor recente care aproape au aruncat ţara într-un război civil. Privindu-se prin prizma evenimentelor recente, situaţia creată prezintă deopotrivă pericole şi oportunităţi pentru Bucureşti. Vecinul nostru nordic se află din punct de vedere politic în pericol de disoluţie, asemănător Federaţiei Iugoslave a anilor ’90. Derularea neateptată a evenimentelor confirmă avantajele strategice dobândite de România prin integrarea sa în NATO/UE, demostrându-se încă o dată că Occidentul a avut un rol stabilizator pentru economia, politica şi securitatea balcanilor. Criza recentă reprezintă un nou focar de instabilitate regională, periculos atât la nivel local, cât şi regional, pentru toţi partenerii din NATO/UE. Însă, datorită proximităţii geostrategice, se oferă României perspectiva unei implicări regionale active (riveran M. Negre), lipsită pînă acum.

Înafara protestelor publice ale tătarilor din Dobrogea care au scandat proteste anti-ruse şi anti-Putin, preşedintele T. Băsescu a declarat public că acapararea peninsulei reprezintă o anexiune flagrantă şi nicidecum o reîntregire teritorială firească – aşa cum o prezintă partea rusă. Totodată, a avertizat public alianţa nord-atlantică că parcurge un test dificil care nu va fi câştigat decît dacă:

  • se va trece imediat la respectarea alocărilor bugetare promise în tratatele de aderare de către fiecare membru în parte (2,38% din PIB);
  •   NATO va trece la relocarea unei pări a efectivelor sale dinspre Europa Occidentală spre Europa de Sud-Est.

Suplimentar, a preconizat următorul proiect de ţară, important post-aderare euroatlantică, ca fiind unirea României cu Rep. Moldova. La rîndu-i, premierul V. Ponta a declarat că impedimentele create de alinierea României la sancţiunile antiruse impuse de liderii vestici, în caliatea sa de partener transatlantic activ, sunt incomparabil mai mici cu avantajele obţinute prin cooperarea cu Occidentul.[8] Premizele acestei cooperări sunt centrate pe parteneriatul strategic România-SUA, construcţia elementelor terestre ale scutului anti-rachetă pe teritoriul naţional, retragerea trupelor americane prin baza de la M. Kogălniceanu (unde se vor stabilii până la 1.600 de militari americani) şi accesul neîngrădit pe piaţa comunitară ca membru al UE.

În lumina noilor evoluţii internaţionale, probabil că şi clasa de bussines occidentală va redescoperi rentabilitatea investiţiilor financiare de acasă, adică din spaţiul aflat sub umbrela de securitate a NATO. Acetea sunt mai scumpe, dar şi mult mai sigure – dincolo de mirajul producţiei efectuat cu mâna de lucru ieftină, însă riscant pentru investitor.

În ceea ce priveşte alte republici fost-unionale, aşa cum a declarat (reţinut şi voalat) preşedintele Republicii Moldova, N. Timofti, anexiunea Crimeii prin forţă nu are deloc darul de a apropia celelalte republici ex-sovietice de Moscova, ci dimpotrivă… le ajută a se hotărî în grăbirea calendarului de integrare transatlantică… din acest punct de vedere politica anexărilor teritoriale, indiferent de motivaţia impusă, făcându-i Kremlinului un deserviciu. Pînă acum Fed. Rusă s-a folosit din plin de oportunitatea fostelor conflicte îngheţate ale Războiului Rece, pe care are tendinţa a le dezgheţa într-o paletă largă şi după bunul plac ori de cîte ori aceasta doreşte să ameninţe Occidentul. Dacă în alte vremuri, liderii sovietici se foloseau de chestiunea Berlinului pentru a stoarce concesii de la occidentali, astăzi a venit vremea fostelor republici sovietice, unde chestiunea etnicilor ruşi şi a drepturilor lor reprezintă o problemă sensibilă, la fel ca Ierusalimul în Orientul Mijlociu, Kosovo în Serbia sau Irlanda de Nord în Regatul Unit al Marii Britanii. De două decade, ruşii consideră că în decembrie 1991 s-a produs o inconştientă şi flagrantă nedreptate administrativ-teritorială, milioane de compatrioţi culcându-se peste noapte în  Uniunea Sovietică (un stat al lor), pentru a se trezi a doua zi în alte naţiuni (stăine). Pentru că Rep. Moldova, Georgia şi Ucraina au semnat Acordul de liberă asociere la piaţa UE din luna iulie a acestui an, Kremlinul a avertizat că mutarea geoeconomică nu va rămâne fără consecinţe. Deocamdată Moscova apelează la interdicţii comerciale pe piaţa sa, mărirea preţului pentru energia furnizată şi suspendarea permiselor de muncă pe teritoriul propriu…

Autoproclamata Republică Transnistreană numără aproximativ 550.000 locuitori, dintre care peste 90% şi-au declarat deja adeziunea printr-un plebiscit local pentru unirea cu Federaţia Rusă. Însă, pînă acum dialogul între regiuni şi centru s-a purtat cu un guvern stabil la Chişinău, spre deosebire de Kiev. Tiraspolul, care se bucură de o largă autonomie teritorială, refuză înlocuirea Armatei a XIV-a rusă cu efective ale ONU şi observatori de pace OSCE, pentru menţinerea păcii fragile instalată după războiul moldoveano-transnistrean (1991-1994). Realitatea este că, datorită impedimentului transnistrean, Chişinăul este ţinut ostatic de către Tiraspol, nicidecum invers – pentru că problema nu va fi rezolvată decît prin voinţa Moscovei. Dacă Rep. Moldova sub influenţa Moscovei ameninţă România, Chişinăul aflat sub influenţa Occidentului (a Bucureştiului) ameninţă ireconciliabil Rusia. De aceea, simultan cu invazia Crimeii, trupele ruse din Transnistria au efectuat manevre militare intense, cu scopul declarat de protecţie al populaţiei civile în cazul unei agresiuni armate străine… Acelaşi joc geopolitic complex se regăseşte şi în privinţa Ţărilor Baltice în raport cu Polonia sau Azerbadjian şi Georgia vis a vis de Turcia.

Într-o reuniune la Bruxelles pe tema crizei din Ucraina, preşedinta Lituaniei a specificat că se asistă la o redesenare a graniţelor europene de după sfârşitul Războiului Rece. Evenimentele au iniţiat în sfârşit dialogul americano-moldovean, după mai multe vizite ale oficialilor americani de rang secund la Chişinău. Premierul Iurie Leancă a fost primit de Obama la Washington, unde i s-a promis sprijin politic şi economic pentru orientarea pro-occidentală a guvernului său. Simultan, Bruxellul a eliminat necesitatea vizelor turistice pentru cetăţenii moldoveni. Astfel, noua clasă politică de la Chişinău, cu orientare pro-occidentală şi epurată de servilismul istoric faţă de Moscova, a semnat Acordul de Asociere parafat la Summitul Parteneriatului Estic (ţinut la Vilnius în noiembrie 2013). Deşi, post-URSS, unele state foste republici unionale au privit spre Occident într-un balet diplomatic echilibrat, se face dovada faptului că liniile roşii directoare, trasate înainte de 1991, sunt încă ferm în vigoare şi nimeni nu poate trece dincolo de ele cu excepţia Moscovei. Situaţia are o explicaţie istorică. Dacă pe vremea puterii mongole, ruşii se temeau de un eventual asediu asupra lor prin coridorul Asiei Centrale, Rusia a considerat încă de pe vremea lui Napoleon că republicile sale din Vest, la fel ca şi statele din Europa Centrală şi de Est, reprezintă culoare cu vulnerabilitate majoră în calea apărării Moscovei faţa de un potenţial atac străin. Dacă pe vremea Pactului de la Varşovia distanţa în linie dreaptă dintre trupele NATO şi Moscova era de aproximativ 1.500 de km, după aderarea Poloniei şi aŢărilor Baltice aceaşi distanţă a fost redusă de zece ori – la aproape 150 de km. De aceea, ultimul val al extinderii alianţei nord-atlantice din 2003 a fost momentul declanşatoriu al ripostei Kremlinului din punct de vedere geostrategic.[9]

Intern, Ucraina se zbate acum între regionalizare şi separatism. Aflată în eterna tranziţie economică şi veşnic ameninţată de spectrul secesiunii, tânăra naţiune ucrainiană a trecut de la pseudo-democraţie la haos în doar 5 luni. Noul ministru de finanţe ucrainian a declarat îngrijorător la investirea sa din martie, că ţara necesită un ajutor de cca 35 mld.€ pentru stabilizarea economiei în următorii 2 ani. Ucraina are o datorie externă uriaşă, de aproape 25 mld.$, în condiţiile în care rezervele sale valutare numără doar 12 mld.$.[10] Kievul a supravieţuit  testului politic al alegerilor prezidenţiale din 25 mai, votând cu 54,7% pe Petro Poroshenko – un antreprenor milonar, pro-occidental (pe locul doi s-a situat I. Timoşenko cu doar 12,81%). Acum va trebui să mai susţină şi testul securităţii statale, urmat de cel financiar-economic. Guvernul provizoriu al lui Arsenie Yarţeniuc a dat ordin armatei naţionale să nu mai tolereze o nouă invazie rusă. Împreună cu preşedintele Poroshenko vizitează des Washingtonul şi Bruxellul pentru consultări reciproce şi dobândirea spijinului politico-economic. În paralel Kievul a anunţat intenţia retragerii ca observator din CSI, întrucît organizaţia a eşuat în asigurarea securităţii membrilor săi. Post factum şi de o manieră ridicolă, preşedintele fugar Yanucovici a declarat public din Rostov pe Don, la începutul lui aprilie, că s-a pripit când a cerut intervenţia forţelor ruse pentru pacificarea taberelor din ţară, iar pierderea Crimeii reprezintă cea mai mare tragedie naţională, asupra căreia încă mai speră ca sa-l convingă pe preşedintele Putin a se răzgândi (?!).

Privind violenţele retrospectiv, situaţia a explodat în doar o săptămână, alimentată de brutalitatea forţelor de ordine (depăşite de situaţie) şi corelată cu acţiunile coordonate când ale extremiştilor ultranaţionalişti din opoziţie,[11] când de către miliţiile/grupările paramilitare filo-ruse din estul ţării.[12] Provocarea supremă a guvernului interimar de la Kiev, cu o autoritate mult diluată, este dacă să purceadă la recuperarea prin orice mijloace, inclusiv forţa brută, a zonele în care rebeliunea separatistă a luat deja amploare. Deşi zonele disputate în Sud-Est sunt locuite şi de etnici ucrainieni, poate că disperarea recăpătării întregului control intern va grăbii disoluţia ţării, în loc de a o stopa. Dilema o reprezinttă alegerea între o Ucraină micşorată, dar omogenă şi una extinsă, dar contrastantă – ireconciliabilă intern şi contestată extern. Ca şi dacă să dea curs ori nu unei reforme administrativ-teritoriale radicale, ceea ce ar presupune sau nu, federalizarea ţării… Deşi, este o măsură ce se impune de mai multă vreme, încă nu este clar dacă ea va potoli sau amplifica apetitul teritorial, demonstrat deja de către Putin. Ce se cunoaşte deja irefutabil, este că Ucraina aşa cum a fost ea conturată arbitrar în decembrie 1991 nu poate supravieţui decît ca un apendice al Federaţiei Ruse. Pentru actuala Ucraină, riscul major este ca sa-şi piardă definitiv ieşirea la mare, căci concentraţia populaţiei filoruse se află în exact acele provincii riverane M. Negre. Altminteri, riscul implicat pentru Fed. Rusă este acela de a lega cu greu Crimea de Odessa şi Transnistria…

Sumarizat, trăim într-o perioadă în care istoria se scrie rapid, dar cu adînci repercusiuni pentru viitor. Kievul a fost propulsat în atenţia internaţională precum Sarajevo ori Koninsberg-ul altor timpuri… Actuala Ucraină a anunţat că nu va recunoaşte niciodată pierderea Crimeii, întrucât graniţele i-au fost sau sunt încă garantate internaţional prin tratatele semnate cu SUA şi Fed Rusă, în schimbul renunţării de bună voie la arsenalul nuclear sovietic deţinut pe teritoriul său. Evenimentele din Ucraina încep a semăna prin analogie mai mult cu revoluţia română din decembrie 1989 şi războiul ruso-georgian din 2007, decât cu tulburările sociale precipitate din martie-iunie 1990, mai ales sub raportul consecinţelor. Argumentul constă în proliferarea la orizont a ieşirii Ucrainei din sfera de gravitaţie a Rusiei şi orientarea sa către polul de putere al Occidentului (NATO şi UE), la fel cum România post-decembristă a dorit ieşirea de sub influenţa URSS şi integrarea treptată în structurile transatlantice. Alternativa la acest scenariu nu poate fi decât ”finlandizarea” Ucrainei,[13] asemănător şi cu modelul neutralităţii aplicat Austriei la debutul Războiului Rece, adică o manieră de absorţie regională a tensiunilor generate de ambiţiile superputerii americane sau al altor mari puteri globale (UE, Federaţia Rusă şi China Populară). Pînă la urmă, ceea ce contează cel mai mult în politica mondială este ca încleştarea de forţe, nevăzută dar omnipotentă, să nu degenereze dincolo de punctul critic din care nimic nu va mai putea fi ca înainte (previzibil) şi de unde nu s-ar mai putea reveni cu uşurinţa ori prudenţa de pînă atunci.



[1] La reuniunea BRICS din Brazilia din luna iulie anului în curs s-a anunţat intenţia înfinţării unei bănci proprii pentru dezvoltare (cu o capitalizare iniţială de 100 mld.$), ca o altrernativă viabilă pentru FMI; în paralel, legarea Crimeii de restul Fed. Ruse se poate înfăptui prin construcţia unui pod peste Strâmtoarea Kerci, fără a mai anexa teritorii ucrainiene – fie ele şi locuite de către populaţie pro-rusă.

[2] Altfel decât cu  ridicole raţii de mâncare şi ustensile medicale.

[3] De la naţiunile din Europa Nordică, Centrală şi de Sud-Est, continuând cu Turcia, Iordania, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Qatar, urmate de Georgia, Pakistan, India, Coreea de Sud, Tailanda, apoi trecîndu-se la Japonia, Australia şi Canada.

[4] În Pen.Coreană subzistă o altă falie îngheţată a Războiului Rece; în martie 2014, trupele Coreii de Nord au deschis focul împotriva celor sud-coreene aflate angajate în manevre militare locale, utilizându-se reciproc baraje de artilerie în zona disputatei graniţe maritim-insulare disputate cu cateva victime civili şi militari. Incidentul nu este izolat, ci unul repetat dintr-un lung şir de tatonări izbucnite ciclic după armistiţiul încetării focului din 1953.

[5] Ar permite Rusiei accesul neîngrădit pe piaţa ucrainiană pentru investiţii de capital ce aduc profit şi ar creşte populaţia Comunităţii Euro-Asiatice cu aproximativ 27%; deasemenea, Ucraina deţine robinetul gazelor pentru Europa, o amplă reţea de transport, o importantă bază  industrială (inclusiv de apărare) şi vaste zăcăminte de cărbune.

[6] În Fed. Rusă, UE are investiţii estimate  la 156 mld.$, iar SUA alte cca 40 mld.$.

[7] China Populară şi-a achiziţionat de la ruşi şi ucrainieni rachete de toate tipurile, radare moderne, capabilităţi de realimentare a avioanelor militare în aer, o gamă largă de submarine diesel şi singurul său portavion (convenţional), prin recondiţionarea unei foste nave de război sovietice.

[8] Comerţul anual dintre România şi Fed. Rusă nu depăşeste cifra de 4,4 mld.$, în timp ce Bucureştiul a primit pînă acum 16 mld.€ numai de la FMI, fără a se mai calcula cifrele generate de schimburile separate cu statele europene, Turcia s-au SUA.

[9] George Friedman, ”Borderlands: The New Strategic Landscape”, în Geopolitical Weekly, 6 mai 2014, disponibil pe @stratfor on Twitter / Stratfor on Facebook, accesat la 5 iunie 2014.            

[10] Kievului i-a fost acordat un împrumut de 15 mld.$ de către FMI pe vremea lui Dominic Stauss Khan, însă banii s-au scurs prin corupţie  la oligarhii ucrainieni, fără a se face investiţii pentru dezvoltare.

[11] Suspectaţi de mass media internaţională ca fiind ex-combatanţi pe teatrele de luptă din Irak sau cele două războiae din Afganistan (frontul sovietic şi cel american).

[12] Care s-ar părea că acţionează în Doneţk, Harkov şi Odessa ca un nou tip de ”coloană a V-a”, aflată sub consemnele Moscovei. Iniţial au pretins ocuparea sediilor instituţionale ca o paralelă ironică la adresa noii conduceri de la Kiev – considerate de aceştia ca fiind ilegitimă; acuzând lipsa unui dialog constructiv cu capitala, după alegerea lui P.Poroshenko şi semnarea Acordului de liber schimb cu UE, rebelii filoruşi au escaladat violenţele din Dombask, Doneţk şi Lughansk de la stadiul de revoltă la cel de insurgenţă armată, în vederea obţinerii independenţei teritoriale (autoproclamata Republicii Populare de la Doneţk).

[13] Vadim Nikitin, ”A Way Out for Ukraine”, în  Agence Global, 20 februarie 2014.

 

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată.

hehey