Postul, între Iad și Rai

Așa cum se postește astăzi, gurmand (diversitatea aromelor vegetale, condimentele exotice etc. concurează strâns bucătăria de dulce, greoaie și mai puțin imaginativă) și igienic (detoxifierea și cura de slăbire au de-a face îndeaproape cu motivația postirii), atenția se concentrează pe senzațiile și evoluțiile organismului, mai puțin pe spiritul omenesc, și deloc pe vreun cadru cosmic în care să ne alăturăm, păcătoși de felurite trepte, muncilor mântuitoare ale dumnezeirii. Lumea caută a se curăța de jos, de la nivelul individului anonim, al cărui efort de reținere de la ceva ce consideră necuvenit sau greșit înseamnă mai mult decât nereținerea de la nimic, până la personalitățile exemplare, puternice, amabasadorii umanității în fața lui Dumnezeu. De fapt, cu îndrăzneală sociologică (ați remarcat cât tupeu are sociologia în ziua de astăzi?), vrem să contestăm înțelegerea postului ca reținere de la păcat și să propunem o altă interpretare: ar trebui să însemne aproprierea păcatelor noastre, și anume nu a celor individuale, ci a celor comune.

            Plecăm în această încercare de la ceva ce am remarcat cercetând conceptele culturii populare românești, anume că definirea și înțelegerea românească a păcatului (deci a vinei) și a mântuirii (adică a ispășirii) sunt diferite de ceea ce, în mod normal, constituie explicația păcatului pentru ortodoxul citadin din România. În ultima enunțată variantă, păcatul este, pentru fiecare dintre noi, una dintre vinile enunțate de duhovnici, o abatere de la legea lui Dumnezeu; pentru cei mai familiarizați cu textele biblice, el este, în esență, contrazicerea lui Dumnezeu.

            Avem totuși, ca români, o ușurătate și o relativizare în asumarea individuală a păcatelor noastre. Primul reflex este comparația și măsurarea lor cu cele ale vecinilor și ale sus-pușilor, adică ale lumii: față de cât păcătuiește lumea astăzi, unde ne aflăm? Plasarea prea sus este la fel de apăsătoare și de nefirească precum plasarea prea jos. Acesta este însuși sensul comparației, aflarea normei lumești și alinierea la ea. Dacă lumea este slabă sau nepricepută, este un merit a fi la fel; dacă lumea este descurcăreață și în progres, asemenea trebuie să ne plasăm și noi. În opinia unui moralism modern și grăbit, această judecată poate părea ea însăși un păcat, acela al dezindividualizării, al deresponsabilizării sau chiar al ignorării legii divine în fața interpretării ei lumești. Cercetarea conotațiilor conceptului românesc al păcatului ne poate lămuri că nu este așa.

            Românii nu cred că oamenii sunt seminția ce va stăpâni pământul, nici cea pentru care acesta a fost creat, ci numai una dintre ipostazele ei. Cele patru cicluri antropogonice sunt, după unii autori, căpcăunii, uriașii, oamenii și uricii (sau blajinii); iar dintre aceste generații, cea mai curată și mai plăcută lui Dumnezeu sunt blajinii, cei care, măsură maximă a bunătății subcerești, se roagă pentru iertarea păcatelor celor care umplu acum pământul cu răutățile lor. Oamenii, care nu pot fi mai buni, căci atunci nu ar mai fi oameni, viețuiesc prin grația pe care Dumnezeu le-o acordă acestor arătări (se spune că sunt mărunți cât un copil și au capete de șoareci). La fel cum căpcăunii au fost creați hidoși, cum uriașii au purtat de la bun început în ei sămânța trufiei, noi nu ne putem dezbăra, nici dezice de păcat: avem sădită deja în plămada din care suntem făcuți sămânța păcatelor din pricina cărora ne va fi dată, la vremea ei, pieirea. La români, asumarea păcatului este inevitabilă și este, totodată, confirmarea existenței precare, efemere, în cele din urmă. Nimic mai fals și mai neomenesc – în sensul în care Dumnezeu i-a lăsat pe oameni – decât respingerea păcatului.

            Un text de curând reamintit stă dovadă familiarității drumului spre iad: un fel de magnetism poartă omul din poarta casei sale până la Gura Iadului, un sorb care înghite tot ce trece prin apropiere. „Drumul de la noi din sat/până jos la sfântul Iad/este scurt cât un oftat,/treci cântând peste un iaz,/sari în șagă un pârleaz,/mergi ca gândul,/fluierând ca vântul,/treci un câmp roșu de maci,/nu vezi nici urmă de draci,/porțile nezăvorâte/se deschid deodată mute/și te soarbe o duhoare/ce seamăn în lume n-are,/bezna sufletu-ți apasă,/strigăte pătrund în oase …” Peisajul este familiar, nu sunt praguri, cumpene, răscruci, ghicitori sau probe de vreun fel, este locul către care drumul te duce ca gîndul, dacă nimic nu i se opune. Dar întreg ritualul românesc al morții este rezistența la parcursul familiar și determinarea, deprinderea sufletului cu un alt drum, mai anevoios și străin, presărat cu capcane, dar unde apar și ghizi binevoitori, călăuze către locuri de odihnă. Acestea se cuvin nu atât celor virtuoși, cât celor pentru care lumea ține obiceiul, slujind ritualul de înmormântare și pomenire.

            Raiul, grădina verde, este casa lui Dumnezeu, unde se păstrează însemnele puterii („găleata de la botez”, „inel de la cununie” și „toiag de judecată”), unde sfinții ospătează, dar și unde un intrus ca Iuda, profitând de somnul letargic al lui Dumnezeu și al tuturor sfinților, poate intra și prăda. Jefuirea Raiului este sinonimă cu detronarea Legii, așadar cu instaurarea păcatului. Cine îl poate trezi pe Dumnezeu pentru restaurarea lumii? Conform textelor ritualice ale colindelor, nici turturelele, nici porumbeii, animale sfinte, imune la păcat, nici chiar îngerii nu reușesc. Numai niște rândunele, „cu glasuri de curve rele” redeșteaptă divinitatea. Iar jos, în lumea cufundată, solidar cu Creatorul, în letargia care o trage spre pieire, nu blajinii, ci oamenii reușesc să vegheze și să se trezească (ritualul colindatului) spre refacerea creației.

            Ce este, așadar, păcatul pentru români? Un rău, desigur, făcut din „nesinchiseală”. Remediul la acest rău nu poate fi unul definitiv, căci curățenia nu este starea cuvenită omului; ci unul provizoriu, care să identifice, mai degrabă decât să repudieze, păcatele omenești. În post ne reîntoarcem în ipostaza copiilor lui Dumnezeu: „am greșit, ne smerim; și dacă ne-i mai lăsa, Doamne, om mai greși, căci așa suntem făcuți”. Noi, cu toții. Și, desigur, vom pieri. Căci există, în filosofia zicerii „orice pasăre pe limba ei piere”, o înțelegere a pieirii proprie fiecărei firi, a pedepsei cuvenite. În înțelegerea românească a păcatului, acesta se plasează sub zodia binelui sau a bunei-întocmiri căci există, în acest bine, o zonă a păcatelor nu doar îngăduite, ci imanente omenirii, adică lumii. A părăsi această zonă înseamnă a te sustrage tragismului existenței trecătoare, efemere, dureroase dar care, fiindu-ne dată, nu aleasă, nu construită, nu poate fi eludată. A-ți nega apartenența la această zonă, chiar și pentru o scurtă perioadă, înseamnă a-ți renega natura, a „ieși din fire”, a-l mânia pe Dumnezeu care îngăduie greșeala, așa cum îl îngăduie și pe diavol, inspiratorul păcatelor omenești, dar nu și trufia. A refuza păcatul omenesc este totuna cu depășirea menirii primite și cu afirmarea orgoliului ridicării deasupra ei.

            În concepție românească, așadar, nu biruim păcatul în post; nu suntem în starea aceea. Încercăm, dimpotrivă, să ni-l asumăm, pentru a ne putea cuminți. Iar în cumințenie așteptăm ridicarea sărbătorească, atunci când păcatul nu mai contează, căci Dumnezeu se va fi îm-păcat cu lumea. 

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată.

hehey