Somatizarea democrației sau fenomenologia micului electoral

 

Nu de puține ori și nu din puține guri răzbate ghiorțăitul austerității tradusă în oftatul prelung cu chifteaua în minte după acele vremuri în care întinzând ziarul pe un colț de masă atacam festiv câte o felie de parizer cu soia. Zilele acestea, ascultând Radio România Actualități, am descoperit că tot mai bine era ”… înainte, că aveam bani iar cu mâncarea se descurca cam fiecare, pe când acum, găsești de toate dar n-avem bani; nimeni nu a murit atunci de foame…”(răspunsul unei doamne din Craiova la sondajul efectuat de reporterii postului Radio România Actualități despre cum mai văd românii România). Frazeologia aceasta, des întâlnită de altfel în discursul ce exprimă opiniile unor români, se dovedește de un semantism descurajant ce traduce o existență oximoronizată între ceva și nimic. Ca un blestem, când în sfârșit avem ceva altceva ne lipsește.

Răspunsul doamnei nu este nici întâmplător, nici gratuit. În el se ascund mai multe înțelesuri decât lasă să se vadă la o primă receptare. În primul rând putem aproxima originea șmecheriei românești, ceva între găinărie și pricopseală, pe când neavând ce mânca fiecare se descurca cum putea, și cam toți se pare că se descurcau, că doar ”nimeni n-a murit de foame”. Cu un pachet de țigări și o relație aveai burta pusă la cale pentru o vreme. Dar fie că unii nu se prea descurcau, sau descurcatul s-a încurcat pe undeva, ne-am trezit într-o iarnă cu o mulțime de burți goale ce strigau Libertate sau Moarte! Revoluția Română a fost pe undeva o revoluție famelică născută din frisoanele unor stomace mult încercate de lipsuri. Însă, ceea ce trebuia să fie o dramă încheiată a eșuat într-o tragedie suprarealistă al cărei deznodământ nu se întrevede încă.

Primul exercițiu postrevoluționar de care unii își aduc aminte a constat într-o gimnastică culinară în care tot ceea ce ne fusese refuzat înainte și nu încăpea în pântece se îngesuia prin frigidere, cămări și bufeturi. Pe lângă libertate ne-am procopsit și cu o febră consumeristă pe care doar lipsa banilor o mai temperează în prezent. Dar tocmai această nouă lipsă, nu neapărat a banilor, ci a posibilității de a risipi ostentativ, este cea care stârnește nostalgii în rândul unora. Și cum e tot mai greu să cheltuim neavând ce, intrăm în baletul cheltuielilor electorale cu invidia celui care nu s-a descurcat, șmecherind un mic de campanie de la cine se nimerește. După o revoluție a burților goale a urmat exercițiul libertății împotmolite în votul unor burți veșnic subnutrite.

Cel puțin în cazul unora înclin să cred că neajunsul cioranian de a te fi născut nu are nimic metafizic, nu este câtuși de puțin un neajuns al Ființei, ci necesitatea unui preaplin ce nu poate fi satisfăcut niciodată. Imaginându-ne că votul cu micul în mână va depăși condiția nimicului ritualizat într-un ultim gest consumat bulimic în anonimatul protejat de vălul ignoranței întins peste cabina de vot e totuna cu a crede că democrația e ceva ce ține de ceilalți în timp ce tu doar nimerești în ea. Câtă vreme votul nu va ieși de sub specia instituției grătarului electoral și nu se va așeza în ordinea conștiinței responsabile nu putem pretinde nimic de la clasa politică.

Nu politicianul este cel care trebuie să educe cetățeanul în spiritul democrației, ci cetățeanul este cel care trebuie să-și educe clasa politică în spiritul binelui colectiv. Cele două categorii, politician și cetățean, nu sunt exclusiv reciproce cum se întâmplă să înțeleagă cei care se derogă de orice responsabilitate găsind vinovați în jurul lor, ci sunt categorii complementare în cel mai literal sens al cuvântului. Dar satisfacerea condiției de complementaritate nu se realizează decât în măsura în care democrația va fi înțeleasă ca o intercondiționare permanentă între cetățean și politician pe toată întinderea unui ciclu electoral și nu doar ca o întâlnire episodică, odată la patru ani, între un mic și o bere.

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată.

hehey