Urbanishada vs hibrizii (r)urbani

Glosând pe marginea heterotopiilor, Michel Foucault diagnostica decalajul dintre/între desa­cra­lizarea completă a timpului şi desacralizarea complementară a spaţiului, în evidenţa potrivit căreia, spaţiul – localizat în interiorul opoziţiilor tari – este cel care întreţine formele/formulele rezidual-sacrale, traduse (şi) prin dihotomia centru vs. margine (interiorexterior, publicprivat, urbanrural). De altfel, foucault-ian, ar exista un decalaj evident între reperele teoretice ale spaţiului şi practica lui efectivă, strategiile de putere (politică, economică, culturală) refuzându-şi tocmai opţiunea de a opera cu astfel de distincţii nete; pentru că replierea pe cuplurile de valori opuse ale spaţiului, privi­legierea unui anumit spaţiu (sferă privată) în detrimentul altuia (sferă publică) ar traduce reacţia nepliabilă a forţelor care erodează în permanenţă astfel de distincţii.

Devenită o formă mentală (aproape de ritmul indic de a  căuta dincolo de închideri stihia impersonală, unică) care să ne permită să operăm cu un termen aparent barbarizat, acela de Urbanishada  [aşezare într-un spaţiu urban revelator, sau, din contră, desacraliza(n)t, la distanţă de încărcareaBaconsky-iană, cu sensul particularizant al urbanităţii credinţei], geo-filosofia preia ceea ce W. Banjamin considera (deja din modernitate) oraşul-intrat-în sfera numitului. Bineînţeles, neomiţând reversul foucault-ian al efectelor nocive ale oraşului în care producţia şi reproducţia închiderilor spaţiale nu concentrează doar interacţiunea, ci îi şi intensifică ∕ consolidează acele efecte delimitative ale termenului de boundedness.

Pe fondul reactiv al remorcării la dihotomiile resimţite dinspre modernitate – cu toată reacţia imună la modul urban de a fi la margine (nicio aluzie la depopularea satului românesc, la livrarea ruralităţii drept clasă muncitoare Occidentului), Elena Udrea declara la România TV că optează pentru încadrarea în categoria ţăranilor, ca reacţie la împărţirea în intelectuali, ţărani şi clasă muncitoare [o apartenenţă "revelatoare", dacă ar fi, prin deducţie, să o considerăm – în cheia candidaturilor pentru şefia PDL – pe Monica Macovei, parte a pozei de grup a intelectualilor, sau pe Vasile Blaga, etalonul activ-muncitoresc].

Augustin Ioan şi Ciprian Mihali (Dublu tratat de urbanitate, Idea Design & Print, Cluj-Napoca, 2009) nu puteau evita constatarea că, pe fondul lipsei articulării politicilor urbane la spiritul civic, urbanul românesc rămâne o formulă isterizantă / de „manelizare programată“, de-sacraliza(n)tă, cu recul tocmai înlăuntrul unui anumit disconfort intelectual (postsocialist), de a apela la însemnele „societăţii spectacolului“ – ca formulă clasiciza(n)tă a stângii occidentale.

Concluzia imediată este aceea că urbanitatea românească rămâne blocată / intoxicată chiar de hibrizii „rurbani“ (cu toate reflexele resimţite dinspre reacţiile cu privire la spaţiul Schengen), revenire pentru care se optează – iată ! – şi înlăuntrul luptelor de partid -, eludând trend-ul postindustrial de re-brand-uire a specificităţii locale; sau, de ce nu, de oferire a unei portavoci rezonante marginii! 

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată.

hehey