2-3-3: 2 GLOBALISME, 3 EUROPENISME, 3 SUVERANISME (I)

Adrian Severin | Politic | 16 iunie 2025 |

O aberație pusă în lumină de alegerile parlamentare și prezidențiale (fraudate) românești din anii 2024 și 2025, precum și de disputele politice care le-au urmat a fost aceea că retorica din spațiul public cât și opțiunile de vot s-au construit în jurul unor cuvinte cu pasiune pronunțate și apărate, dar al căror înțeles real era ignorat de majoritatea celor care recurgeau la ele într-un sens sau altul. Am întâlnit, astfel, oameni serioși și cu multă carte care mi-au spus, uimiți că eu nu înțeleg asemenea lucruri elementare, că, au votat pentru ca România să rămână... „europeană”, alternativa fiind, în opinia lor, Europa democrată sau Rusia autocrată. Alți interlocutori au ales „suveranismul”, întrucât acesta ne ferește, chipurile, de dispariția națiunii române în creuzetul colonialismului european, de anularea identității noastre naționale (adică a modului nostru specific de a trăi și a gândi) în cadrul unei federații numite Statele Unite ale Europei, care ar urma să fie, de fapt, o altă Uniune Sovietică. Pentru aceștia alternativa ar fi fost supraviețuirea statului român suveran (eventual neutru) sau moartea ca subiect al istoriei consecutiv integrării într-un imperiu european. De aici, nu a fost greu ca „suveraniștii” să fie descriși ca fiind ostili, în bloc și nediferențiat, alianțelor României și integrării ei europene (și euro-atlantice), pe cale de consecință putând fi calificați ca „izolaționiști” de manieră absolută și, astfel, „extremiști”. Cei care li se opuneau deveneau „pro-europeni” iar alegerea trebuia să fie între „pro-europeni” și „anti-europeni”. Simplu și clar! Mult prea simplu și mult prea clar! Prea ca la țară! – după cum sună o celebră reclamă comercială. O falsă claritate simplificatoare care a permis manipularea masivă a opiniei publice făcându-i pe mulți români, dincolo de frauda electorală propriu-zisă, să voteze exact așa cum nu și-ar fi dorit, adică de o manieră care îi îndreaptă în sens opus țintelor lor. Nu este totul să mergi pe drumul cel bun; esențial este să te deplasezi și în sensul corect, în direcția bună, iar pentru asta trebuie să știi a citi indicatoarele de circulație, a le pricepe înțelesul. DOUĂ GLOBALISME

Mai întâi trebuie să reamintim diferența dintre „globalizare” și „globalism”.

Cea dintâi este un fenomen obiectiv, făcut inevitabil și de progresul tehnologic. Sub impactul acestuia universul terestru a devenit „un sat mare” în care ajungem a ne cunoaște direct unii pe alții, a ne compara unii cu alții, a ne aprecia unii pe alții, a conta unii pe alții și a ne acomoda unii cu alții, până în punctul în care independența își pierde caracterul absolut pentru a face loc interdependenței și a conferi caracter indivizibil securității, stabilității și chiar bunăstării. Ca orice situație de neocolit, globalizarea trebuie administrată. De aici intervine subiectivismul și voluntarismul factorului politic, cu expresii variabile în funcție de raportul între înțelepciunea și egoismul fiecăruia, între abilitatea și inabilitatea fiecăruia, precum și între puterile fiecăruia. Pentru ca pacea lumii să fie durabilă este esențial ca globalizarea să fie organizată politic în așa fel încât să profite tuturor. „Globalismul” este o ideologie care stă la baza deciziilor politice referitoare la administrarea globalizării. Ea nu este, însă, o ideologie unitară. Astfel, există două tipuri de „globalism”: „globalismul imperialist” și „globalismul corporatist”, respectiv „globalismul suprastatal” și „globalismul parastatal”. Primul, a căpătat denumirea de „globalism progresist” și este ideologia unei revoluții mondiale în curs de desfășurare.

„Globalismul progresist” sau „globalismul revoluționar” este o altă utopie născută prin deformarea teoriei marxiste, împinsă la ultimele sale limite imaginabile. De aceea i s-a spus „globalism neo-marxist” și de aceea el este extremist.

Marx credea că tot răul în lume își are originea în inegalitatea proprietății și, în special, a proprietății asupra mijloacelor de producție. De aceea, pentru el, proletarizarea totală a societății, adică etatizarea proprietății materiale și lăsarea tuturor cu o avere constând exclusiv din forța de muncă, era soluția instaurării unei ordini sociale juste și durabile, scăpată de crizele economice și nedreptățile sociale intrinseci capitalismului. Naționalizarea proprietății ar fi condus și la un fel de naționalizare a gândirii, oameni egali din punct de vedere al stării materiale și dependenți de performanța colectivă urmând a dezvolta o gândire colectivă îndreptată în folosul colectivității și lepădată de egoismele individuale. În acest sens, schimbul de valori trebuia calibrat prin planificarea producției, iar nu prin expresia liberă a cererii. Progresul economic și social era dependent de îndeplinirea planului politic unic, devenit motorul istoriei, și nu de jocul nevoilor și intereselor diverse și variabile ale indivizilor, fiecare cu personalitatea sa distinctă. Depersonalizați și înregimentați, indivizii alcătuiau colectivității amorfe, iar nu comunități coerente. La apogeul aplicării respectivei teorii, aceștia aveau avantajul unui trai îndestulat și rezonabil, fiecare aducându-și contribuția la prosperitatea colectivității după posibilitățile sale și primind de la aceasta după nevoile sale. Punerea în practică a teoriei i-a dovedit, însă, caracterul utopic, între doctrina comunistă și „comunismul real” apărând diferențe uriașe imposibil de depășit. Neo-comunismul merge mai departe și, socotind că astfel poate depăși slăbiciunile teoriei originare, își propune nu numai egalizarea averilor prin desființarea proprietății private, ci și egalizarea identităților culturale prin desființarea tradițiilor identitare ale națiunilor și astfel prin înlocuirea guvernării de către statele națiune, cu disparitățile lor de putere, cu o guvernare globală antinațională și antidemocrată / anti populară. Dacă națiunile au apărut în epoca modernă odată cu capitalismul și democrația reprezentativă, globaliștii neo-marxiști vorbesc despre trecerea în postmodernism, desăvârșind, astfel, proiectul lui Karl Marx și Friederich Engels, autorii Manifestului Partidului Comunist. Neo-marxiștii nu mai vorbesc despre dispariția naturală a statului pe o anumită treaptă a istoriei, ci despre transformarea condusă politic a statului-națiune într-un stat global ai cărui membri nu mai sunt cetățeni, căci în ordinea globală nu mai există „cetăți” cu identități geopolitice distincte, ci supuși „fericiți” fără identitate culturală. Statul național este organizarea politică, armura politică, structura politică (politica fiind exercitarea puterii spre atingerea unui obiectiv anume) a națiunii ca ansamblu social coerent, ca o comunitate având identitate culturală comună, rezultat al unor tradiții comune născute din promovarea unor interese comune, impuse sau circumscrise de o geografie specifică. Inițial, relația dintre geografie și viața umană s-a reflectat în organizarea familiei ca instrument pentru producerea celor necesare existenței omului, atât în prezentul său biologic individual, cât și în viitorul speciei. Vorbim despre perpetuarea speciei în sens larg. Concepția asupra organizării societății este o proiecție a organizării familiale le nivelul statului. Când națiunile culturale (popoarele) s-au dotat cu națiuni civice (statele), constituindu-și state-națiune, ele au încheiat un contract social între membrii lor, pe de o parte, precum și între aceștia și instituțiile statale cărora le-au delegat puterea, pe de altă parte, definind astfel ordinea democrată. Democrația modernă (diferită de cea veche ateniană) s-a născut, așadar, în statul național și s-a dezvoltat grație lui. Desființarea statului național înseamnă desființarea democrației, adică a implicării poporului în conducerea politică a comunităților umane. Pentru aceasta, comunitatea trebuie să revină la stadiul de colectivitate, iar familia tradițională, aflată la originea statului național trebuie să dispară. Cum din modelul familiei tradiționale au derivat nu numai proiectele privind construcția cetății terestre, adică ideologiile, ci și proiectele privind construcția cetății celeste, adică religiile, nu numai ideologiile trebuie negate, ci și religiile trebuie desființate. Cele dintâi se dorește a fi înlocuite cu tot felul de abordări așa zis tehnocrate, deci așa zis științifice, și uniformizante, cum ar fi cele ecologiste, cu derivatul lor referitor la energia verde. Introducerea în joc a digitalizării și a „inteligenței artificiale” oferă o splendidă cale și un fantastic mijloc pentru dezumanizarea politicii. Fără ideologie nu mai există nici partide politice. Partidele politice grupate în jurul unor convingeri ideologice create prin reflecție umană, nu mai sunt necesare; mișcările civice fără contur identitar le pot lua locul ca forțe de manevrare a unor mase tot mai lipsite de repere și de discernământ. Fără partide, care sunt principalii actori ai democrației, de democrație nu se poate vorbi. Iată de ce, peste tot partidele sunt demonizate, iar ideologiile ridiculizate. Dacă alternative ideologice nu mai sunt și dacă alternative politice, respectiv pluripartidism, nu mai există, între cine să mai alegi? Și dacă alegeri, în sensul real al cuvântului, nu mai sunt, nici democrație nu mai este. Statul-națiune a creat democrația; moartea democrației este moartea statului-națiune, moartea națiunii ca putere, moartea puterii naționale. Ordinea publică alunecă astfel spre oligarhie, iar aceasta, în lipsa structurilor naționale devine globală. Este vorba despre o oligarhie globală, evident, minoritară în raport cu comunitatea globală, care decide fără consultarea majorității globale ce este corect și ce nu este corect din punctul de vedere al atitudinii politice, organizând totodată o poliție așa zis civică, în realitate poliție politică, aflată în permanentă stare de alertă, chemată să vegheze și să alerteze justiția revoluționară, care îi este brațul armat, pentru sancționarea comportamentelor deviante de la linia oficială. Aceasta este expresia represivă a doctrinei woke. (Woke înseamnă vigilență populară, în apărarea drepturilor ... conforme „corectitudinii” politice dictate.) Simultan, religiile sunt sufocate de tot felul de aberații ateiste, infinit mai agresive decât raționamentele simpliste ale ateismului militant comunist. Agenții formali ai acestora nu mai sunt statele comuniste care puneau presiune asupra societății, ci organizațiile societății civile înseși formate din activiștii „corectitudinii politice”. Familia tradițională, ca izvor și paznic al credințelor religioase se distruge, sens în care nu mai trebuie făcută distincția între genuri, între bărbat și femeie, între soț și soție, între mamă și tată. Distrugerea familiei tradiționale, adică a familiei organizate potrivit legilor naturii, și înlocuirea ei cu un set de relații interumane împotriva naturii, inapte de a asigura perpetuarea speciei umane, devine indispensabilă pentru eradicarea credințelor religioase și a identității culturale a națiunilor. Pentru că tradițiile culturale (care includ și tradițiile religioase și familiale) sunt adânc înrădăcinate în conștiința popoarelor și se află la temelia civilizației umane, cu universalismul său plural, din perspectiva globalismului revoluționar neo-marxist, toate urmele ei materiale și spirituale trebuie distruse. De aici doctrina și practica „aneantizării culturale” – cancel culture. Vedem deja aplicarea ei în muzeele unde diverși indivizi distrug patrimoniul cultural universal aruncând cu vopsea peste opere de artă de valoare inestimabilă, sau pe străzile marilor orașe ale lumii, unde monumente care perpetuează amintirea istoriei naționale sunt atacate și mutilate. În universitățile americane, de pildă, sunt demolate statuile părinților fondatori. O regulă fundamentală a democrației este că un vot este egal cu un vot, iar decizia se ia cu voturile majorității. Oligarhia, prin definiție, se conduce după voința și în funcție de interesele minorității. Într-o ordine globală, cu atât mai mult cu cât majoritățile pot fi numai relative și de aceea ușor de blocat, neo-marxismul (în tradiție bolșevică) dă prioritate absolută minorităților; minorități cu atât mai favorizate cu cât sunt constituite pe criterii nenaturale sau chiar împotriva naturii. A nu discrimina minoritățile sau a accepta chiar discriminarea pozitivă este una; dictatura minorității este alta. A nu persecuta minoritățile este una; a le lua obiceiurile ca model de viață obligatoriu este alta. A îți păsa de viața minoritarilor este una; a te prosterna și umili înaintea lor este alta. Într-o cavalcadă a obsesiei minoritare, propaganda globalismului neo-marxist a avansat de la protecția minorităților naționale, firească în măsura în care era vorba despre minorități cofondatoare ale națiunilor civice, la protecția dreptului femeii de a fi promovată chiar dacă nu are merite, ajungând la protecția unor drepturi pe atât de nefirești pe cât minoritatea titularilor lor este nefirească. Totul pentru a instaura privilegiul general al minorității de a decide soarta majorității, într-o ordine în care identitatea oricum nu contează. Iată, pe scurt, tezele, obiectivele și metodele neo-marxismului, ale globalismului neo-marxist. Este vorba despre un imperialism global care nu ignoră utilitatea instrumentelor statului, dar dorește să instaureze un stat global de tip oligarhic și fără structuri interne constituite pe criterii naționale. Ca și Marx, George Soroș a fost la început un simplu teoretician care și-a folosit averea (spre deosibire de Marx, Soroș era un om de afaceri prosper) pentru a-și răspândi teoria și, ceva mai târziu, pentru a-i susține pe actorii politici apți a o pune în aplicare. Această teorie, în forma sa inițială, pledând pentru o societate deschisă și liberă, în contrast cu societatea închisă și controlată specifică dictaturilor care caracterizaseră secolul al XX-lea, avea multe părți bune. De la un moment dat ea a fost preluată și dusă până la expresiile sale extreme de cercuri politice americane care și-au dat seama că ordinea mondială unipolară, pax americana, cu SUA ca unică superputere globală acționând ca jandarm mondial, nu mai poate fi păstrată, noile puteri emergente cu vocație de actor global nemaiacceptând-o și contestând-o în numele suveranității lor naționale. Nu Soroș și prietenii lui, ci liderii politici americani au înțeles că singura cale pentru a-și păstra supremația mondială era transformarea imperiului lor multinațional într-un imperiu global anațional. Chiar și un asemenea imperiu, conceput ca un super stat lipsit de structuri politice naționale, avea nevoie de un centru, iar acesta trebuia să fie, în mod normal, locul de origine al revoluției globalismului progresist, Washingtonul. De aceea, administrațiile americane ale ultimelor decenii, de la Obama până la Biden (inclusiv în timpul primului mandat al lui Donald Trump, dar nu neapărat cu implicarea conștientă a acestuia) au declanșat revoluția mondială soroșisă / neo-marxistă, făcând din globalismul progresist o doctrină revoluționară, tot așa cum, pornind de la marxism, Lenin, Troțki și Stalin au conceput și declanșat revoluția mondială comunistă. Valul revoluționar stârnit pe malurile Potomacului a traversat Oceanul Atlantic și a ajuns în Europa, transformând UE într-un bastion neo-marxist aflat pe linia frontului de luptă cu conservatorismul suveranist al Rusiei și al Sudului global, acum în poziția de a culege fructele suveranității. Acesta este conflictul epocii actuale, care se consumă în „secolul Asiei”. Dacă unele dintre ideile acestei revoluții se regăsesc în discursul sau acțiunile USR, ori ale emulilor săi din noul PSD și rătăcitul PNL, faptul nu este deloc întâmplător. USR este coloana a cincea a globalismului neo-marxist / soroșist în România. (Tot așa cum altădată era Partidul Comunist din România, agentul Internaționalei Comuniste cu sediul la Moscova.)

Să trecem acum la globalismul corporatist / parastatal. În afara acestui globalism anațional, pe care l-am putea numi suprastatal, prin raportare la statele moderne autodeterminate pe principiul naționalității, există însă și un globalism parastatal, adică aflat în afara oricărei ordini de tip statal și chiar opus acesteia. Nu mai este vorba despre un globalism imperialist, ci de unul corporatist. Acesta, operator nestatal colectiv, are nevoie de statele actuale, dar golite de conținutul lor cultural și democratic, doar ca „brațe înarmate” pe care să le folosească în scopul ținerii sub ascultare a națiunilor și ca alibi statal al agendelor sale oligarhice parastatale.

Un atare globalism este rezultatul fugii capitalurilor naționale de sub controlul politic al statului național. Cel din urmă, statul, fie el democratic, aristocratic sau oligarhic, liberal sau autoritar, a avut ca obiectiv politic, printre altele, civilizarea capitalului privat; adică punerea capitalului în slujba cetății / cetățenilor. Mai ales guvernele naționale ale stângii democrate au pus la baza acțiunilor lor principiile potrivit cărora statul este mai important decât piața, munca mai importantă decât capitalul, egalitatea și decizia politică mai importantă decât libertatea și decizia economică. Chiar și atunci când guvernele de dreapta au respins aceste principii și le-au inversat ordinea de precedență, încă, sub presiunea populară, ele au refuzat să permită capitalului a urma o logica maximizării profitului, specifică lui, în detrimentul coeziunii sociale și naționale. Statul național a învins în lupta cu capitalul național, dar, odată domesticit, acesta s-a refugiat în universul parastatal, scăpând astfel controlului politic general și în special celui democratic, popular. Acolo capitalurile s-au unit pentru a alcătui o putere net superioară celei a oricărui stat-națiune, debarasându-se de obligația serviciului dedicat cetățenilor. Pentru a civiliza și acest capital globalizat este nevoie de o putere politică superioară celei a națiunilor civice (statelor națiune) luate separat. De aceea, în lupta cu capitalismul global s-a încercat o anumită globalizare a politicului prin asocierea statelor naționale, pe baze interguvernamentale sau federale. O atare asociere reprezintă o reacție globalistă de tip național, față de agresiunea globalismului corporatist, o globalizare politică impusă de globalismul corporatist. Înainte de a adopta ideologia și agenda politică a globalismului neo-marxist / soroșist, UE a fost concepută a fi, printre altele, agentul politic democrat al disciplinării și civilizării capitalului globalizat, al puterii sale oculte organizată ca oligarhie parastatală. Donald Trump s-a bazat pe puterea SUA pentru a se confrunta cu această oligarhie, respectiv cu globalismul corporatist, reprezentat în administrația sa de miliardarul Elon Musk. Pentru a reuși, UE ar fi trebuit să se transforme dintr-o „Europă-piață” într-o „Europă-putere”; adică într-o uniune de state și cetățeni funcționând pe baze (con)federale ca o democrație transnațională (nu ca putere supranațională, imperială). Prinsă într-o luptă pe trei fronturi – cu egoismele și miopiile naționale, cu puterile politice imperiale rivale și cu corporațiile globalizate – nu a reușit decât să derapeze spre a-și asuma statutul de avangardă a armatei revoluționare soroșiste, cel al vârfului de lance al revoluției globalismului neo-marxist. În ceea ce privește SUA oficială, cea constituțională, administrația Trump s-a trezit că, în timp ce aliatul corporatist i se alăturase spre a combate globalismul neo-marxist, el săpa la temelia suveranismului american din perspectiva intereselor corporatiste. Ideologia neoliberală așezată la temelia globalismului corporatist, potrivit căreia statul nu este soluția problemelor sociale, ci amplificatorul lor prin politicile sale de reglementare a pieței (limitând libertatea concurenței) și redistribuire a profitului după criterii contrare meritului, în lupta ei cu ideologia globalismului revoluționar neo-marxist, a intrat în coliziune și cu ideologia conservatorismului național suveranist. Războiul împotriva globalismului se dă, astfel, pe două fronturi, fiecare corespunzând unui alt tip de adversar globalist și de gândire globalistă. Eventuala înfrângere pe unul dintre ele face irelevantă victoria pe celălalt. Fi-va un singur stat, fie el și de puterea SUA, capabil să câștige ambele războaie purtate simultan? Mai degrabă speranța vine de la structurile asociative de putere care se constituie azi în spațiul majorității globale și în special în mediul asiatic, precum BRICS, Organizația de Cooperare de la Shanghai, Consiliul Statelor Turcice, Inițiativa „Drumului și centurii” etc. Spre deosebire de globalismul imperialist / neo-marxist, care urmărește desființarea statului națiune, împreună cu tot ceea ce amintește de istoria lui, și aducerea unui popor global lipsit de identitate culturală sub imperiul unei guvernări suprastatele globale, globalismul corporatist / neo-liberal are nevoie ca statele-națiune să supraviețuiască, dar numai în calitate de „paznic de noapte” (expresia, referitoare la capitalismul național, îi aparține lui Marx, dar este valabilă și în contextul prezent) al capitalului globalizat și de curea de transmisie între puterea parastatală globală ocultă și oligarhică, pe de o parte, și comunitățile naționale de scalvi, pe de altă parte. Să adăugăm că, în afara capitalului privat, fenomenul globalizării se regăsește și în cazul crimei organizate și terorismului, structurile organizatorice ale celor din urmă acționând ca actori nestatali sau, mai exact, parastatali. De multe ori între aceste structuri și forțele globalismului corporatist se fac alianțe, întrucât cu toate au ca inamic statul național suveran și puterea imperială neo-marxistă. Am putea vorbi, astfel, despre un al treilea tip de globalizare, cu mențiunea că aceasta nu a atins (încă) gradul de universalizare și de coerență politică a celorlalte. Așadar, două globalisme, iar nu unul singur, ambele la fel de rele și ambele contestând democrația, libertățile individuale și suveranitatea națională. Trebuie să ne pregătim pentru lupta cu amândouă, fiind convinși că nu putem ajunge la compromisuri cu nici una și că înfrângerea nu este o alternativă. (Va urma)