Către un NATO islamic?

Pactul de la Mecca: ceva mai mult decât un acord militar

La 7 august 2026, la Mecca, prințul moștenitor saudit Mohammed bin Salman, președintele turc Recep Tayyip Erdoğan și prim-ministrul pakistanez Shehbaz Sharif au semnat un acord de apărare reciprocă destinat, cel puțin potrivit intențiilor declarate de semnatari, să consolideze descurajarea colectivă într-o regiune devastată de război. Principiul aflat la baza înțelegerii este la fel de simplu în formulare pe cât este de important prin posibilele sale consecințe: un atac armat împotriva unuia dintre cele trei state va fi considerat un atac împotriva tuturor. Comunicatul difuzat în momentul semnării nu a precizat însă ce obligații militare concrete decurg din această clauză și nici în ce măsură aceasta presupune participarea automată a celorlalți semnatari la un eventual conflict.[1]

Tocmai această combinație dintre amploarea angajamentului politic asumat și caracterul încă nedefinit al mecanismelor sale operaționale face prematură orice comparație prea rigidă cu Alianța Atlantică. La momentul semnării nu au fost făcute publice un comandament militar integrat, proceduri comune pentru activarea apărării colective sau prevederi care să stabilească ce forțe trebuie să pună fiecare țară la dispoziția celorlalte. Acest lucru nu diminuează însă amploarea politică a acordului. Formula aleasă de cele trei guverne depășește o cooperare generică în domeniul apărării și introduce explicit principiul potrivit căruia securitatea fiecărui membru devine o problemă comună pentru ceilalți doi. Potrivit declarației pakistaneze relatate de Associated Press, obiectivul acordului este tocmai acela de a „consolida descurajarea colectivă împotriva oricărui act de agresiune”.[2]

Importanța sa derivă și din natura celor trei state care au decis să îl semneze. Arabia Saudită deține o greutate economică, energetică și financiară dificil de înlocuit în Golf și în lumea arabă. Turcia dispune de una dintre cele mai mari armate din NATO, de o experiență operațională semnificativă acumulată în mai multe teatre și de o industrie de apărare care a cunoscut o expansiune rapidă în ultimii ani. Pakistanul adaugă acestei combinații o armată permanentă numeroasă și, mai ales, o caracteristică pe care niciun alt stat musulman nu o deține: este o putere nucleară. Convergența dintre Riyadh, Ankara și Islamabad reunește, astfel, resurse financiare, capacități industriale, profunzime strategică și putere militară într-o configurație fără precedent recent în lumea islamică.

Prezența pakistaneză nu apare, de altfel, din senin. Relațiile militare dintre Islamabad și Riyadh au o istorie mult mai îndelungată decât noul acord. Militari pakistanezi au servit în regatul saudit timp de decenii, iar cooperarea bilaterală a fost consolidată și mai mult în timpul războiului împotriva Iranului. La momentul semnării Pactului de la Mecca se aflau în Arabia Saudită aproximativ opt mii de militari pakistanezi, împreună cu avioane de luptă, drone și sisteme de apărare antiaeriană.[3] Prin urmare, noul acord trebuie privit și ca o transformare a unor relații bilaterale deja consolidate într-un cadru mai larg, în care Turcia intră pe deplin în ecuație.

Nici cooperarea dintre Ankara și Riyadh nu reprezintă o noutate absolută. Ceea ce se schimbă este încercarea de a conecta relații care până atunci erau predominant bilaterale într-un mecanism comun de descurajare. Nu ne aflăm încă în fața unei structuri militare supranaționale și nu știm ce grad de integrare intenționează efectiv să atingă cele trei guverne. Dar ar fi la fel de reductiv să considerăm ceea ce s-a întâmplat la Mecca drept simpla semnare a unui alt acord de cooperare militară. Clauza de apărare reciprocă introduce un element calitativ diferit: afirmă că o amenințare la adresa securității unuia dintre cele trei state îi privește direct și pe ceilalți.

Alegerea momentului este la fel de semnificativă. Acordul apare într-un moment în care întregul sistem de securitate al Orientului Apropiat este supus unei presiuni care nu a mai fost înregistrată de decenii. Războiul început la 28 februarie prin atacul americano-israelian asupra Iranului a afectat direct Golful, în timp ce represaliile iraniene au lovit și state care găzduiesc instalații militare americane. În același timp, reluarea ostilităților în Yemen a readus atacurile Houthi asupra obiectivelor saudite și asupra forțelor sprijinite de Riyadh. Tocmai în acest context, Arabia Saudită și-a intensificat eforturile de diversificare a relațiilor sale în domeniul apărării.

Este însă necesar să evităm confundarea contextului în care a fost încheiat acordul cu explicația naturii sale. Faptul că Pactul de la Mecca a fost semnat în timpul războiului împotriva Iranului nu înseamnă automat că trebuie interpretat drept o alianță construită împotriva Teheranului. În același mod, prezența a trei țări cu populație majoritar sunnită nu este suficientă pentru a-l defini drept un „NATO sunnit”. Declarațiile semnatarilor, componența acordului și, mai ales, istoria relațiilor dintre cele trei state impun o analiză mai atentă.

Prima întrebare privește, așadar, tocmai ceea ce Pactul de la Mecca nu spune. El nu identifică în mod oficial un inamic, nu stabilește public împotriva cărui stat trebuie exercitată descurajarea colectivă și nu definește încă o structură instituțională comparabilă cu cea a NATO. Stabilește însă ceva care, în contextul actual, se poate dovedi chiar mai semnificativ: Arabia Saudită, Turcia și Pakistanul au decis că securitatea lor nu trebuie să mai fie privită exclusiv prin prisma relațiilor bilaterale sau a garanțiilor tradiționale oferite de puteri externe, ci poate fi organizată și printr-un angajament reciproc între mari state musulmane.

De aici trebuie pornit pentru a înțelege natura acordului. Întrebarea nu este doar împotriva cui a fost construit Pactul de la Mecca, ci de ce tocmai acum Riyadh, Ankara și Islamabad au considerat necesar să transforme o rețea de cooperări deja existente într-un angajament formal de apărare colectivă. Iar tocmai această a doua întrebare face insuficientă explicația aparent cea mai imediată: aceea a unei noi alianțe sunnite constituite în principal pentru a limita Iranul.

Un NATO sunnit împotriva Iranului?

Prima interpretare a Pactului de la Mecca este și cea mai intuitivă. Arabia Saudită, Turcia și Pakistanul sunt trei mari țări cu populație majoritar sunnită; Iranul este principala putere șiită din regiune și, timp de decenii, a fost unul dintre principalii rivali strategici ai Riyadhului. Concluzia ar părea aproape automată: la Mecca s-ar fi născut embrionul unui „NATO sunnit”, menit în primul rând să contracareze Teheranul.

Ipoteza nu este lipsită de temei. Rivalitatea dintre Arabia Saudită și Iran a constituit una dintre axele fundamentale ale politicii Orientului Apropiat după revoluția iraniană din 1979 și s-a accentuat după 2003, când căderea lui Saddam Hussein a modificat profund echilibrele regionale. Riyadhul și Teheranul s-au aflat pe poziții opuse în Liban, Siria și Yemen și au sprijinit guverne, partide și mișcări rivale. Ruperea relațiilor diplomatice în 2016, survenită după execuția în Arabia Saudită a clericului șiit Nimr al-Nimr și atacarea reprezentanțelor diplomatice saudite din Iran, a reprezentat momentul cel mai evident al unui conflict care căpătase o dimensiune regională.[4]

Și relația dintre Ankara și Teheran a fost întotdeauna caracterizată de o combinație de cooperare și competiție. Turcia și Iranul și-au menținut relațiile diplomatice și economice chiar și în perioadele de maximă tensiune, evitând în general ca rivalitatea lor să se transforme într-o confruntare directă. Acest lucru nu i-a împiedicat însă pe cei doi actori să se afle pe poziții opuse în timpul războiului din Siria: Ankara a sprijinit timp de ani de zile opoziția armată față de guvernul lui Bashar al-Assad, în timp ce Iranul, împreună cu Hezbollah și, ulterior, Rusia, a intervenit în sprijinul Damascului. Siria a devenit astfel unul dintre principalele teatre în care s-au confruntat două proiecte regionale diferite.[5]

Dacă însă contracararea Iranului ar constitui o explicație suficientă pentru Pactul de la Mecca, ar rămâne o întrebare greu de evitat: de ce tocmai acum?

Competiția Arabiei Saudite cu Republica Islamică nu a început în 2026. Mai mult, au existat perioade în care poziția regională a Iranului părea considerabil mai favorabilă decât în prezent. În anii de maximă expansiune a așa-numitei „Axe a Rezistenței”, Teheranul se putea baza pe o rețea de aliați și organizații armate care, cu caracteristici diferite, se întindea din Irak până în Siria și din Liban până în Yemen. Hezbollah dispunea de o capacitate militară fără precedent în istoria sa; guvernul sirian supraviețuise războiului și datorită sprijinului iranian; formațiunile irakiene apropiate de Teheran își sporiseră influența politică și militară; iar rebelii Houthi se consolidaseră în Yemen. Dacă percepția asupra puterii iraniene ar fi fost, de una singură, suficientă pentru a produce o alianță militară între marile state sunnite, tocmai acei ani ar fi reprezentat un context deosebit de favorabil apariției sale.

Și totuși, un acord comparabil cu cel de la Mecca nu a fost încheiat. Riyadhul și Ankara au fost ambele adversare ale Iranului în problema siriană, iar Arabia Saudită a luptat direct împotriva rebelilor Houthi în Yemen, dar această convergență nu s-a transformat într-un sistem tripartit de apărare colectivă. Constatarea nu demonstrează că factorul iranian este irelevant. Sugerează însă că acesta nu este suficient pentru a explica nici forma și, mai ales, momentul ales pentru constituirea noului Pact.

Cazul Pakistanului face și mai problematică o interpretare strict sectară. Pakistanul este, fără îndoială, un stat cu populație majoritar sunnită și, după cum am menționat deja, menține de mult timp o relație strategică cu Arabia Saudită. Însă Islamabadul nu are interesul să transforme relația sa cu Teheranul într-o confruntare permanentă. Cele două țări împart o frontieră de aproximativ nouă sute de kilometri, se confruntă cu probleme comune legate de securitatea propriilor regiuni de frontieră și au menținut canale politice și diplomatice chiar și în momentele de tensiune. În timpul războiului din 2026, Pakistanul a încercat, de asemenea, să joace un rol de mediator, în loc să se prezinte drept parte a unui front militar antiiranian.

Declarațiile făcute după semnarea acordului sunt, din acest punct de vedere, greu de ignorat. Ministrul pakistanez de Externe, Ishaq Dar, a definit acordul drept „pur defensiv”, precizând că nu este îndreptat împotriva niciunei țări și că rămâne deschis participării altor state din regiune.[6] Și Ankara a respins explicit interpretarea Pactului ca instrument îndreptat împotriva Iranului. Ministrul turc de Externe, Hakan Fidan, a susținut că înțelegerea nu trebuie interpretată ca formarea unui bloc ostil Teheranului.[7] La rândul său, Arabia Saudită, potrivit Reuters, a insistat că acordul nu constituie nici o nouă „axă militară”, nici un bloc sectar.[8]

Desigur, declarațiile oficiale nu pot fi considerate o descriere exhaustivă a intereselor strategice ale semnatarilor. Alianțele sunt rareori prezentate public drept instrumente agresive, iar absența unui inamic identificat oficial nu înseamnă că guvernele nu au percepții precise asupra amenințărilor. Arabia Saudită continuă să aibă interese aflate în conflict cu cele iraniene, iar Turcia rămâne un concurent al Teheranului în mai multe teatre. Ar fi, prin urmare, la fel de simplist să trecem de la teza unei alianțe în întregime antiiraniene la cea opusă, potrivit căreia Iranul nu joacă niciun rol în acord.

Problema este, mai degrabă, să stabilim în ce măsură factorul iranian reușește efectiv să ofere o explicație.

Din acest punct de vedere, categoria de „NATO sunnit” riscă să ascundă mai mult decât dezvăluie. Ea transformă o convergență strategică complexă într-o confruntare confesională care nu explică în mod adecvat nici relațiile dintre semnatari și Teheran, nici transformarea survenită în sistemul regional. Mai ales, presupune că principala problemă de securitate percepută de Riyadh și Ankara este în esență aceeași ca acum zece sau cincisprezece ani, în timp ce evenimentele din ultimii ani au modificat profund cadrul regional.

Apropierea diplomatică dintre Arabia Saudită și Iran, inițiată prin acordul mediat de China în martie 2023, nu a eliminat competiția dintre cele două puteri, dar a demonstrat dorința ambelor părți de a-i limita riscurile. Riyadhul a adoptat treptat o strategie în care contracararea Iranului coexistă cu necesitatea menținerii canalelor deschise cu Teheranul și a prevenirii degenerării competiției regionale într-un război direct. Tocmai această distincție dintre competiție și confruntare militară este cea pe care o interpretare exclusiv antiiraniană a Pactului tinde să o piardă din vedere.

Există apoi o problemă și mai evidentă. Dacă obiectivul fundamental ar fi fost pur și simplu construirea unui front împotriva Iranului, modelul politic dezvoltat în anii precedenți era deja disponibil: apropierea progresivă dintre Israel și unele state arabe, promovată de Statele Unite și culminând cu Acordurile Abraham. În această configurație, superioritatea militară israeliană și prezența americană ar fi trebuit să contribuie la formarea unui sistem regional capabil să contracareze Teheranul. Pactul de la Mecca urmează însă o logică diferită: trei state musulmane își asumă între ele un angajament de apărare colectivă într-un moment în care crește incertitudinea privind capacitatea sistemului anterior de a le garanta securitatea.

Aici explicația bazată exclusiv pe Iran începe să-și arate limitele. Întrebarea decisivă nu mai este doar dacă Riyadhul și Ankara continuă să considere Teheranul un competitor — evident că da — ci ce s-a schimbat în percepția lor generală asupra amenințărilor.

O parte a răspunsului se găsește într-un actor pe care, timp de mulți ani, Washingtonul a încercat să-l transforme din adversar al statelor arabe într-o componentă esențială a unei noi ordini regionale: Israelul.

Israelul intră în calculul amenințărilor

Dacă Iranul nu este suficient pentru a explica nașterea Pactului de la Mecca, trebuie să lărgim perspectiva asupra transformării generale a mediului strategic regional. În acest context apare un element care, până acum câțiva ani, ar fi părut paradoxal: Israelul a intrat în calculul amenințărilor chiar și pentru state care nu prevăd neapărat o confruntare militară directă cu acesta.

Pentru a înțelege amploarea acestei schimbări, trebuie să ne amintim care era direcția urmărită de politica americană în anii anteriori. Acordurile Abraham oficializaseră normalizarea relațiilor dintre Israel și unele țări arabe, în timp ce Washingtonul încerca să favorizeze integrarea progresivă a statului evreu în arhitectura politică și de securitate regională. Una dintre premisele strategice ale acestui proces era existența unei convergențe între Israel și mai multe monarhii arabe în perceperea Iranului drept principala amenințare la adresa stabilității Orientului Apropiat.

Arabia Saudită, deși nu a aderat oficial la Acordurile Abraham, devenise principala țintă a unei posibile extinderi ulterioare a procesului de normalizare. Din perspectiva americană, o înțelegere israelo-saudită ar fi reprezentat finalizarea unei transformări strategice începute în anii precedenți: Israelul nu ar mai fi fost un corp străin în sistemul regional arab, ci o componentă a unei ordini susținute de Statele Unite, în care necesitatea comună de a contracara Iranul ar fi redus treptat importanța conflictului arabo-israelian.

Evenimentele ulterioare au făcut însă această construcție mult mai problematică. Războiul din Gaza, operațiunile israeliene din Liban și Siria, precedentul reprezentat de atacul israelian asupra orașului Doha și, în cele din urmă, războiul împotriva Iranului au modificat treptat percepția asupra rolului Israelului. Problema pentru statele regiunii nu constă neapărat în considerarea Israelului drept un inamic împotriva căruia trebuie pregătit un război. Este o chestiune mai subtilă și, în anumite privințe, mai importantă: deciziile militare israeliene pot produce consecințe directe asupra securității unor țări care nu au participat la luarea lor și care nu doresc să fie implicate în conflictele rezultate.

Pactul de la Mecca se naște tocmai în interiorul acestui context schimbat. Patrick Wintour, în The Guardian, a observat că acordul poate fi interpretat nu doar prin prisma preocupărilor față de Iran, ci și a incertitudinilor tot mai mari privind protecția americană și a neliniștii provocate de creșterea asertivității militare a Israelului.[9] Nu este vorba despre a susține că Riyadhul, Ankara și Islamabadul au constituit o alianță militară împotriva Israelului: nici textul acordului, nici declarațiile oficiale ale celor trei guverne nu permit o asemenea concluzie. Ideea este mai degrabă că Israelul nu mai poate fi considerat automat, din perspectiva celorlalți actori regionali, o componentă a soluției la problemele lor de securitate.

Distincția este esențială. Un stat nu trebuie neapărat să se aștepte să fie bombardat de Israel pentru a considera comportamentul israelian o variabilă a propriei securități naționale. Este suficient să considere posibil să fie implicat în consecințele unor decizii militare luate la Tel Aviv sau Washington. Un război împotriva Iranului, de exemplu, nu rămâne limitat la teritoriul iranian dacă Teheranul reacționează împotriva unor instalații, baze sau infrastructuri aflate în statele vecine. În acest fel, chiar și guvernele care intenționează să rămână în afara conflictului pot fi expuse consecințelor acestuia.

Precedentul Doha, menționat deja mai sus, capătă din acest punct de vedere o semnificație aparte. Qatarul găzduiește una dintre cele mai importante prezențe militare americane din regiune și a jucat timp de ani de zile un rol de mediator în numeroase crize. Faptul că teritoriul său a fost totuși vizat de o operațiune israeliană a contribuit la slăbirea ideii că apropierea politică și militară de Statele Unite constituie, de una singură, o garanție suficientă împotriva acțiunilor unilaterale ale unui aliat al Washingtonului. Pentru celelalte monarhii din Golf, problema nu privește doar Qatarul: ea vizează valoarea concretă a garanțiilor pe baza cărora a fost construită securitatea regională timp de decenii.

Războiul împotriva Iranului a făcut problema și mai evidentă. Pentru Arabia Saudită și celelalte state din Golf, chestiunea nu este doar să stabilească cine a început conflictul sau care dintre părți reprezintă amenințarea mai mare. Există o problemă mai imediată: cum să evite ca propriul teritoriu să devină parte a unui război pe care ele nu au decis să îl poarte?

În acest context capătă o semnificație deosebită declarațiile făcute de ministrul pakistanez al Apărării, Khawaja Asif, în ziua următoare semnării acordului. Asif a calificat Israelul drept „o amenințare pentru întreaga lume musulmană” și a cerut constituirea unui „front militar unit” între țările musulmane.[10] Duritatea acestor afirmații nu poate fi atribuită automat celorlalți doi semnatari: nici Riyadhul, nici Ankara nu au declarat că Pactul de la Mecca este îndreptat împotriva Israelului și ar fi incorect din punct de vedere metodologic să transformăm poziția unui ministru pakistanez în intenția colectivă a alianței.

Declarațiile lui Asif rămân însă dificil de conciliat cu prezentarea Pactului drept o simplă coaliție sunnită construită împotriva Iranului. Ele au fost rostite de ministrul Apărării al unuia dintre cele trei state semnatare, la doar douăzeci și patru de ore după semnarea acordului, și identifică explicit Israelul — nu Iranul — drept o amenințare comună față de care lumea musulmană ar trebui să dezvolte o cooperare militară mai intensă. Ele nu demonstrează că acesta este scopul ascuns al Pactului, dar arată cât de complex a devenit cadrul percepțiilor strategice în interiorul căruia acesta a luat naștere.

Transformarea este și mai semnificativă dacă este comparată cu arhitectura regională imaginată de Statele Unite în anii Acordurilor Abraham. În acea perspectivă, Israelul urma să se integreze progresiv cu statele arabe prietene Washingtonului, contribuind la construirea unui sistem comun de descurajare îndreptat în principal împotriva Iranului. În 2026 ne aflăm însă în fața unei configurații mult mai puțin lineare: trei importante țări musulmane, toate legate în diferite forme de Statele Unite, creează propriul mecanism de apărare colectivă; unul dintre miniștrii lor ai Apărării identifică Israelul drept o amenințare pentru lumea musulmană; iar, în același timp, aceiași semnatari refuză să definească Iranul drept inamicul acordului.

Nu asistăm la o simplă răsturnare a alianțelor. Arabia Saudită și Iranul nu au devenit aliați strategici; Ankara continuă să concureze cu Teheranul; Riyadhul nu a transformat Israelul în principalul său adversar. Realitatea emergentă pare mai degrabă caracterizată de multiplicarea amenințărilor și de diminuarea certitudinilor. Statele regionale par tot mai puțin dispuse să-și organizeze securitatea în jurul unei confruntări binare în care Iranul reprezintă inamicul, Israelul partenerul, iar Statele Unite garantul ultim al ordinii.

Tocmai acest ultim element conduce la problema centrală. Timp de decenii, Washingtonul a încercat să-și liniștească aliații prin baze militare, sisteme de armament, apărare antirachetă și prezența directă a trupelor. Dar războiul a scos la iveală o contradicție: aceeași prezență americană care ar trebui să protejeze un stat îl poate transforma, în anumite circumstanțe, într-o potențială țintă.

Când protecția americană devine vulnerabilitate

Timp de decenii, securitatea monarhiilor din Golf a fost construită în jurul unei premise fundamentale: prezența militară a Statelor Unite constituie principala garanție împotriva unei amenințări externe capabile să pună în pericol supraviețuirea sau interesele vitale ale acestor state. Bazele militare, sistemele de apărare antiaeriană și antirachetă, furnizarea de armament, cooperarea în domeniul informațiilor și prezența directă a forțelor americane au constituit elementele unei arhitecturi în care Washingtonul a îndeplinit rolul de garant ultim al echilibrelor regionale.

Războiul împotriva Iranului a scos însă la iveală o contradicție care rămăsese în mare măsură teoretică atât timp cât confruntarea dintre Washington și Teheran nu se transformase într-un război deschis: prezența militară americană poate fi simultan o garanție de securitate și o sursă de vulnerabilitate.

Problema este evidentă mai ales în statele care găzduiesc instalații militare americane. Bahrainul găzduiește cartierul general al Flotei a V-a; Qatarul găzduiește, la Al Udeid, una dintre principalele baze americane din regiune; Kuweitul reprezintă de decenii un important centru logistic pentru forțele americane; în Emiratele Arabe Unite și în Arabia Saudită există alte infrastructuri și contingente americane. Această rețea le permite Statelor Unite să-și proiecteze rapid puterea în Golf, dar înseamnă și că un conflict purtat de Washington se poate extinde pe teritoriul statelor-gazdă.

În timpul războiului, această posibilitate s-a transformat în realitate. Forțele iraniene au lovit în mod repetat instalații americane situate în țările din regiune. Baza Prince Sultan, din Arabia Saudită, a fost atacată de mai multe ori: la sfârșitul lunii martie, un atac iranian cu rachete balistice și drone a rănit cel puțin cincisprezece militari americani, după alte atacuri asupra aceleiași instalații în zilele precedente.[11] În iulie, în timpul unei noi etape de escaladare a conflictului, Iranul a lovit obiective din Bahrain, Kuweit și Qatar ca răspuns la noi bombardamente americane asupra propriului teritoriu.[12]

Distincția dintre găzduirea unei forțe combatante și participarea politică la război devine astfel tot mai greu de menținut în ceea ce privește consecințele materiale. Un guvern din Golf poate decide să nu declare război Iranului și să nu participe direct la o operațiune ofensivă; acest lucru nu împiedică o bază americană aflată pe teritoriul său să fie utilizată în cadrul operațiunilor Statelor Unite și, prin urmare, Teheranul să o considere o țintă militară. Associated Press a remarcat, în timpul conflictului, că mai multe țări din Golf găzduiau baze și forțe de pe care Statele Unite desfășurau operațiuni împotriva Iranului, fără ca aceste state să fi aderat oficial la ofensive.[13]

Aici este punctul în care sensul tradițional al garanției americane începe să se inverseze. Prezența Statelor Unite continuă să ofere capacități militare pe care niciun alt actor extern nu este în prezent capabil să le înlocuiască. Dar aceeași prezență poate expune țara-gazdă consecințelor unor decizii luate la Washington. Protecția devine și expunere.

Problema nu este pur teoretică și nu ține doar de percepția iraniană. În august 2026, când Donald Trump a luat în considerare o nouă ofensivă majoră împotriva Iranului, Arabia Saudită, Qatarul și Emiratele Arabe Unite au exercitat presiuni asupra președintelui american pentru ca acesta să renunțe la atac și să acorde mai mult spațiu diplomației. Mohammed bin Salman a avertizat Washingtonul cu privire la posibilele consecințe ale unei noi intensificări a ostilităților și la riscul ca represaliile iraniene să afecteze aliații Statelor Unite din Golf. Trump a recunoscut public că pozițiile liderilor regionali au influențat decizia sa de a suspenda operațiunea.[14]

Câteva zile mai târziu, Teheranul a făcut mecanismul și mai explicit. Potrivit a cinci surse consultate de Reuters, ministrul iranian de Externe, Abbas Araqchi, a comunicat guvernelor regionale că un nou atac american asupra infrastructurii iraniene ar provoca o ripostă împotriva instalațiilor militare americane și a infrastructurii strategice din Golf. Mesajul era adresat tocmai aliaților regionali ai Washingtonului, pentru ca aceștia să-și folosească influența pentru a împiedica extinderea conflictului.[15] Rezultatul este un paradox greu de ignorat: statele care găzduiesc forțele americane tocmai pentru a-și consolida securitatea sunt stimulate să exercite presiuni asupra propriului garant pentru ca acesta să nu desfășoare operațiuni care le-ar putea transforma teritoriul într-un câmp de luptă.

Problema capătă o dimensiune și mai profundă dacă vulnerabilității geografice îi adăugăm și pe cea a resurselor. Statele Unite rămân, cu o marjă uriașă, principala putere militară mondială. Dificultatea apărută în 2026 nu constă, prin urmare, într-o generică „slăbiciune americană”, ci în necesitatea de a distribui resurse militare limitate între angajamente globale simultane.

Apărarea împotriva rachetelor balistice și a dronelor constituie unul dintre cele mai evidente exemple. Un război prelungit nu consumă doar muniții ofensive: el impune utilizarea unor cantități mari de interceptori sofisticați și costisitori, a căror producție necesită perioade considerabile. La sfârșitul lunii iulie, Reuters relata că oficiali americani își exprimaseră în privat îngrijorarea cu privire la impactul reluării operațiunilor asupra unor stocuri deja supuse unei presiuni considerabile. Center for Strategic and International Studies estima la acel moment că forțele armate americane dispuneau de mai puțin de o mie de interceptori Patriot și mai puțin de 250 de interceptori THAAD.[16]

Aceste cifre trebuie interpretate cu prudență: nivelurile exacte ale arsenalelor militare sunt dificil de verificat din exterior, iar o estimare nu echivalează cu un inventar oficial al Pentagonului. Problema strategică pe care o ilustrează este însă mai amplă. Aceleași sisteme care trebuie să contribuie la protejarea forțelor americane și a aliaților din Orientul Apropiat fac parte dintr-o capacitate militară solicitată și în alte teatre. Washingtonul trebuie, simultan, să ia în considerare securitatea europeană și războiul din Ucraina, să mențină o poziție de descurajare în Indo-Pacific și să susțină o prezență militară globală pe care nicio altă putere nu o deține.

Prin urmare, superioritatea generală a Statelor Unite nu elimină problema alocării resurselor. O garanție de securitate nu depinde doar de existența abstractă a unei puteri militare superioare, ci și de disponibilitatea concretă a resurselor necesare în locul și momentul în care acestea sunt solicitate. Pentru aliații regionali, întrebarea devine inevitabil diferită față de trecut: nu dacă Statele Unite sunt suficient de puternice pentru a-i apăra, ci ce cantitate din propriile resurse Washingtonul este dispus și capabil, în termeni materiali, să o aloce apărării lor în timpul unei crize prelungite și simultane cu alte crize globale.

Din această perspectivă, politica saudită de diversificare capătă un sens mai precis. Pactul de la Mecca nu implică neapărat o ruptură cu Statele Unite și ar fi prematur să fie interpretat ca o încercare de înlocuire imediată a protecției americane. Riyadhul continuă să aibă o relație militară fundamentală cu Washingtonul, iar capacitățile americane rămân dificil de înlocuit. Dar diversificarea înseamnă tocmai evitarea dependenței securității proprii de un singur garant extern și de o singură arhitectură strategică.

Diferența nu este una secundară. O Arabie Saudită care își consolidează simultan cooperarea militară cu Pakistanul și Turcia dobândește instrumente suplimentare, își extinde numărul de parteneri și reduce, cel puțin parțial, riscul derivat din dependența exclusivă de Washington. În acest sens, Pactul de la Mecca nu trebuie neapărat interpretat ca o alianță antiamericană pentru a reprezenta o consecință a crizei sistemului de securitate centrat pe Statele Unite. El poate apărea tocmai pentru că statele regionale continuă să aibă nevoie de Statele Unite, dar nu mai consideră prudent să-și încredințeze exclusiv securitatea Washingtonului.

Și tocmai în acest punct reacția iraniană la semnarea acordului capătă o semnificație surprinzătoare. Ne-am fi putut aștepta ca Teheranul să denunțe apariția unei alianțe militare între trei mari țări sunnite, dintre care două sunt legate istoric de Statele Unite, iar una este un concurent direct al Iranului în Golf. Răspunsul oficial al Republicii Islamice a fost însă aproape opus.

Teheranul surprinde: „Nu este o alianță împotriva noastră”

Dacă Pactul de la Mecca ar putea fi interpretat cu adevărat doar ca nașterea unui „NATO sunnit” îndreptat împotriva Iranului, cea mai previzibilă reacție a Teheranului ar fi fost condamnarea acordului. Trei țări importante cu populație majoritar sunnită, dintre care două sunt legate de decenii de Statele Unite, iar una — Arabia Saudită — este un rival istoric al Republicii Islamice în Golf, tocmai au semnat o clauză de apărare colectivă. Și totuși, răspunsul iranian a fost aproape opus.

O primă interpretare deosebit de semnificativă a fost oferită de jurnalistul și analistul iranian Davood Abbasi, fost corespondent al AGI la Teheran. Intervievat de Farian Sabahi, Abbasi a definit Pactul de la Mecca drept „o victorie pentru Iran și o înfrângere pentru Statele Unite”. Sensul afirmației trebuie însă precizat. Abbasi nu susținea că Arabia Saudită, Turcia și Pakistanul ar fi devenit brusc aliați ai Teheranului și nici că rivalitățile regionale ar fi dispărut. Ideea era alta: potrivit interpretării sale, Ankara și Islamabadul ar participa cu greu la un război împotriva Iranului, în timp ce Riyadhul își diversifica garanțiile de securitate tocmai pentru că limitele protecției americane deveniseră mai evidente.[17]

Interpretarea ar fi putut fi respinsă drept opinia, cu siguranță interesantă, dar individuală, a unui observator iranian. Câteva ore mai târziu însă, Ministerul de Externe al Republicii Islamice a adoptat public o poziție care, deși exprimată în limbajul mai prudent al diplomației, mergea în aceeași direcție.

În cadrul conferinței de presă săptămânale din 10 august, purtătorul de cuvânt al Ministerului de Externe, Esmail Baghaei, a interpretat apariția Pactului drept rezultatul unei „schimbări în percepția” statelor din regiune. Potrivit lui Baghaei, evenimentele din ultimele luni ar fi demonstrat că securitatea nu este o marfă care poate fi cumpărată din exterior și că țările din regiune nu se mai pot baza, ca în trecut, pe promisiunile Statelor Unite de a le garanta securitatea. Republica Islamică, a amintit purtătorul de cuvânt, susține de mult timp necesitatea unei securități „endogene” — amniyat-e darun-zā — bazată în principal pe capacitățile și cooperarea acelorași actori regionali.[18]

Pasajul este important deoarece mută centrul interpretării iraniene. Teheranul nu prezintă noul acord în primul rând drept o amenințare, ci drept un posibil simptom al crizei arhitecturii de securitate bazate pe dependența de Statele Unite. Baghaei leagă explicit această schimbare de războiul din Gaza, de atacurile israeliene împotriva Libanului și Siriei, de amenințările adresate de Israel altor state din regiune și de sprijinul oferit de Washington politicii israeliene. În viziunea sa, Statele Unite nu ar mai fi doar incapabile să garanteze pe deplin securitatea propriilor aliați: ar fi devenit ele însele „parte a insecurității” regionale.[19]

Desigur, este necesar să păstrăm distincte cele două niveluri. Aceasta este interpretarea oficială iraniană a Pactului de la Mecca; ea nu constituie o dovadă a intențiilor secrete ale Riyadhului, Ankarei sau Islamabadului. Teheranul are un interes politic evident în a prezenta orice reducere a dependenței regionale de Washington drept o confirmare a propriei strategii. Dar tocmai de aceea poziția iraniană este semnificativă: ea permite înțelegerea modului în care noul acord este integrat de Republica Islamică într-o concepție asupra securității regionale elaborată cu mult înainte de semnarea sa.

Baghaei a fost și mai explicit atunci când a fost întrebat dacă Teheranul consideră înțelegerea îndreptată împotriva Iranului. Răspunsul a fost negativ. Potrivit purtătorului de cuvânt, nu ar exista niciun motiv pentru a considera că un acord între Arabia Saudită, Turcia și Pakistan trebuie să fie îndreptat împotriva Republicii Islamice. Iranul, Pakistanul și Turcia sunt legate, a amintit el, prin relații religioase, culturale și civilizaționale profunde, precum și printr-o lungă istorie a relațiilor politice. Întrebat dacă Teheranul fusese informat anterior cu privire la negocieri, Baghaei a răspuns, de asemenea: „Da, într-o oarecare măsură eram la curent”.[20]

Acest ultim element merită atenție. A fi informat în linii generale despre existența discuțiilor nu înseamnă, desigur, că Iranul a participat la negocierea acordului sau că i-a aprobat conținutul. Declarația sugerează însă că Pactul nu a fost perceput la Teheran drept o coaliție ostilă construită brusc și pe ascuns. Și acest lucru face mai puțin convingătoare o interpretare pur antiiraniană a nașterii sale.

O confirmare independentă a importanței acordate de Teheran schimbării percepției regionale a venit și din presa israeliană. The Times of Israel, relatând declarațiile Ministerului iranian de Externe, a sintetizat poziția lui Baghaei tocmai prin ideea că acordul saudit-pakistanez-turc ar demonstra o „schimbare în percepția” față de Statele Unite.[21] Prin urmare, punctul central al reacției iraniene nu era componența confesională a alianței, ci semnificația atribuită căutării progresive a unor instrumente de securitate care să nu depindă exclusiv de Washington.

Poate cea mai interesantă formulare utilizată de Baghaei este însă alta: „securitatea în regiune este indivizibilă”.[22] Este un principiu care permite înțelegerea logicii prin care Teheranul încearcă să interpreteze transformarea în curs. Dacă securitatea este indivizibilă, niciun stat nu își poate construi în mod stabil propria protecție făcându-i pe vecinii săi mai vulnerabili sau punându-și teritoriul la dispoziția unei puteri externe pentru a desfășura operațiuni împotriva acestora. De aici derivă și așteptarea iraniană, exprimată de purtătorul de cuvânt, ca statele din regiune să nu permită folosirea propriului teritoriu de către „dușman” împotriva altor țări din regiune.[23]

Poziția se leagă direct de paradoxul analizat în capitolul precedent. Din perspectiva iraniană, o bază americană din Golf nu este doar un instrument destinat protejării statului care o găzduiește: în momentul în care este utilizată pentru operațiuni împotriva Iranului, ea devine parte a aparatului militar al beligerantului și, prin urmare, o potențială țintă a ripostei iraniene. Tocmai această dinamică face compatibilă, în interpretarea Teheranului, consolidarea cooperării militare dintre Arabia Saudită, Turcia și Pakistan cu reducerea dependenței strategice de Statele Unite.

Și mai interesantă a fost reacția lui Baghaei la posibilitatea ca mecanismul să se extindă, în viitor, și către alte state. Purtătorul de cuvânt nu a afirmat că Iranul intenționează să adere la Pactul de la Mecca și nici nu a anunțat negocieri în această direcție. Prin urmare, ar fi nepotrivit să vorbim despre o candidatură iraniană. El a amintit însă că Republica Islamică propune de ani de zile mecanisme de securitate regională bazate pe cooperare, a observat că aceste propuneri pot fi actualizate în funcție de noile circumstanțe și a adăugat că Teheranul menține contacte cu celelalte state din zonă pentru a identifica cea mai bună cale către o securitate colectivă regională.[24]

Distincția este decisivă. Teheranul nu cere să intre în Pact, dar nu consideră apariția acestuia incompatibilă cu propriul proiect al unui sistem de securitate regională mai autonom față de puterile externe. Din acest punct de vedere se produce o convergență parțială și, cu siguranță, plină de contradicții: Arabia Saudită, Turcia și Pakistanul construiesc noul acord din motive proprii, care nu coincid neapărat cu cele iraniene; rezultatul însă merge, cel puțin parțial, în direcția susținută de diplomația iraniană de ani de zile, și anume o responsabilitate mai mare a actorilor regionali în construirea propriei securități.

Acesta este sensul cel mai plauzibil al formulei provocatoare a lui Abbasi. A vorbi despre o „victorie a Iranului” nu înseamnă a susține că Teheranul controlează procesul sau că Pactul reprezintă un succes geopolitic iranian în sens strict. Înseamnă să observăm că trei state integrate în mod tradițional, în forme diferite, în ordinea de securitate americană construiesc un mecanism autonom de descurajare reciprocă tocmai în momentul în care credibilitatea dependenței exclusive de protecția Statelor Unite este pusă sub semnul întrebării.

Paradoxul este evident. Timp de decenii, Washingtonul a încercat să organizeze securitatea Orientului Apropiat printr-o rețea de alianțe bilaterale, baze militare și relații de cooperare centrate pe Statele Unite. Teheranul a susținut, în schimb — și din motive evidente de interes național — că securitatea regională ar trebui asigurată de statele regiunii și nu importată din exterior. Pactul de la Mecca nu realizează proiectul iranian și nu elimină rivalitățile cu Republica Islamică. Dar faptul că Teheranul îl poate primi fără să-l denunțe drept o amenințare arată cât de profund s-au schimbat coordonatele sistemului regional.

Rămâne atunci de înțeles până unde poate ajunge această transformare. Pactul va rămâne un acord tripartit sau ar putea constitui nucleul unui sistem mai amplu? În această privință, declarațiile propriilor semnatari și, în special, cele ale președintelui turc Recep Tayyip Erdoğan deschid o perspectivă care depășește cu mult cele trei țări reunite la Mecca.

De la Mecca la o nouă arhitectură regională?

Dacă reacția iraniană sugerează că Pactul de la Mecca nu poate fi redus la formarea unui front împotriva Teheranului, rămâne de stabilit care ar putea fi evoluția sa. În această privință, declarațiile venite de la Ankara sunt deosebit de semnificative. Turcia pare să considere acordul nu neapărat ca pe o înțelegere destinată să rămână limitată la cei trei semnatari, ci ca pe posibilul nucleu al unui mecanism regional mai amplu.

Într-un interviu acordat Asharq Al-Awsat, președintele turc Recep Tayyip Erdoğan a afirmat că perspectiva Ankarei nu se limitează la Arabia Saudită, Pakistan și Turcia. Speranța Turciei este ca, în viitor, să poată fi create condițiile pentru ca toate țările din regiune să se reunească sub umbrela acordului. Erdoğan a precizat, de asemenea, că Pactul rămâne deschis statelor „frățești și prietene” interesate de pacea și stabilitatea regională.[25]

Declarația extinde considerabil orizontul politic al înțelegerii. O clauză de apărare colectivă între trei state poate fi interpretată drept o alianță tradițională; posibilitatea declarată de a o extinde treptat către alți membri introduce însă ideea, încă embrionară, a unei arhitecturi regionale de securitate. Aceasta nu înseamnă că există deja un proiect definit de organizație supranațională și nici că Ankara, Riyadhul și Islamabadul împărtășesc neapărat aceeași concepție asupra viitoarei sale extinderi. Înseamnă însă că cel puțin unul dintre cei trei semnatari consideră public posibilă transformarea formatului tripartit într-o structură mai amplă.

Tocmai cazul Egiptului arată însă cât de necesar este să distingem această vocație potențial incluzivă de condițiile politice concrete necesare pentru realizarea ei. Informațiile apărute după semnare indică, de fapt, că Cairo nu ar fi fost pur și simplu un observator din afara discuțiilor. Potrivit a trei surse saudite familiarizate cu negocierile, citate de Middle East Eye, Turcia ar fi depus eforturi considerabile pentru a implica Egiptul și ar fi propus oficial includerea sa, întâmpinând însă opoziția Arabiei Saudite, cel puțin în etapa actuală.[26]

Această relatare este relevantă și pentru că contrazice interpretarea inițială potrivit căreia guvernul egiptean ar fi fost cel care a refuzat aderarea. Trebuie însă tratată cu prudență: sursele citate sunt anonime, iar motivațiile atribuite lor nu reprezintă o poziție oficială a guvernului saudit. Potrivit acestor surse, Riyadhul ar manifesta o nemulțumire tot mai mare față de guvernul lui Abdel Fattah al-Sisi, considerat excesiv de dependent de sprijinul financiar extern și insuficient de dispus să răspundă sprijinului primit. Printre motivele de fricțiune ar fi fost menționate contribuția considerată insuficientă a Egiptului în timpul războiului saudit din Yemen, poziția adoptată de Cairo în timpul războiului israelo-american împotriva Iranului și apropierea sa de Emiratele Arabe Unite într-o perioadă de divergențe tot mai mari între Abu Dhabi și Riyadh.[27]

La divergențele politice s-ar adăuga și considerații de natură strict militară. Potrivit acelorași surse saudite citate de Middle East Eye, Riyadhul ar fi evaluat mai favorabil contribuția pe care Turcia și Pakistanul o pot aduce în ceea ce privește capacitățile operaționale și industria de apărare, în timp ce ar exista îndoieli cu privire la valoarea adăugată efectivă pe care forțele armate egiptene ar putea-o oferi noului mecanism.[28] Este un element semnificativ, deoarece sugerează că eventuala extindere nu va depinde doar de apartenența la lumea arabă sau islamică, ci și de evaluarea fiabilității politice și a contribuției militare concrete a potențialilor membri.

Poziția turcă față de Egipt nu se bazează, de altfel, exclusiv pe surse anonime. Hakan Fidan a confirmat public că Ankara consideră Cairo un posibil candidat la aderare și a invocat mecanismul de consultare cvadrilaterală care implică Turcia, Pakistanul, Arabia Saudită și Egiptul. Ministrul turc de Externe a reafirmat în același timp că alianța este deschisă unei extinderi viitoare.[29] Divergența care se conturează nu privește, prin urmare, neapărat principiul extinderii, ci momentul și condițiile politice prin care aceasta ar trebui să aibă loc.

Cazul egiptean permite astfel o precizare a semnificației cuvintelor lui Erdoğan. Un acord „deschis” nu este neapărat un acord la care orice stat poate adera automat. Între vocația incluzivă proclamată de Ankara și construirea unei organizații regionale există spațiul politicii: rivalități personale, divergențe strategice, relații bilaterale, evaluări privind fiabilitatea aliaților și considerații legate de utilitatea lor militară efectivă. Eventuala nouă arhitectură regională nu s-ar naște deasupra acestor contradicții, ci ar trebui în mod necesar să treacă prin ele.

Tocmai această complexitate face ca eticheta de „NATO sunnit” să fie puțin satisfăcătoare. Dacă criteriul fundamental ar fi pur și simplu cel confesional, Egiptul ar fi un candidat aproape natural. Dacă, în schimb, accesul depinde de convergența strategică și de capacitatea de a contribui concret la securitatea colectivă, componența Pactului capătă o semnificație diferită. Arabia Saudită, Turcia și Pakistanul nu reprezintă doar trei mari țări cu populație majoritar sunnită: ele reunesc resurse financiare și energetice, capacități industriale și tehnologice, experiență operațională și, în cazul Pakistanului, statutul de putere nucleară.

Aceasta nu elimină posibilitatea unei extinderi viitoare. Dimpotrivă, atât declarațiile lui Erdoğan, cât și cele ale lui Fidan arată că Ankara dorește să mențină deschisă această perspectivă. Dar excluderea, cel puțin pentru moment, a unei puteri arabe de dimensiunea Egiptului demonstrează că extinderea Pactului va fi probabil selectivă și negociată politic. Aceleași surse saudite citate de Middle East Eye nu exclud o aderare egipteană în viitor, în cazul în care condițiile politice și relațiile cu Riyadhul s-ar schimba.[30]

Se conturează astfel o posibilitate mai interesantă decât simpla multiplicare a alianțelor bilaterale. Pactul ar putea deveni unul dintre instrumentele prin care anumite puteri regionale încearcă să își coordoneze în mod autonom o parte tot mai mare a propriei securități, fără ca aceasta să implice neapărat îndepărtarea Statelor Unite din regiune sau ruperea alianțelor existente. Autonomia strategică și alianța cu Washingtonul nu sunt, cel puțin pe termen imediat, concepte neapărat incompatibile. Riyadhul poate continua să achiziționeze armament american și să coopereze militar cu Washingtonul, construind în același timp garanții suplimentare împreună cu Ankara și Islamabadul.

Tocmai această suprapunere a sistemelor de securitate reprezintă una dintre cele mai interesante caracteristici ale perioadei actuale. Turcia rămâne membră a NATO; Arabia Saudită păstrează o relație strategică fundamentală cu Statele Unite; Pakistanul menține relații proprii atât cu Washingtonul, cât și cu Beijingul. Niciunul dintre cele trei state nu trebuie neapărat să aleagă un singur sistem de alianțe. Pactul de la Mecca poate fi, prin urmare, interpretat ca un instrument de diversificare strategică: el nu înlocuiește imediat relațiile existente, dar reduce riscul ca securitatea semnatarilor să depindă exclusiv de deciziile unei puteri externe.

Transformarea sa eventuală într-o arhitectură mai amplă va depinde însă de mai mult decât de declarațiile politice. Un sistem de securitate colectivă necesită structuri permanente, mecanisme decizionale, planificare militară, exerciții comune și capacitatea de a transforma o clauză de solidaritate într-un răspuns operațional. Tocmai pe acest teren au început să apară, în zilele de după semnare, elemente mai concrete. Ministerul turc al Apărării a anunțat crearea preconizată a unor mecanisme strategice politice și militare care îi vor implica pe miniștrii Apărării, miniștrii de Externe și șefii statelor majore ale celor trei țări. Sunt, de asemenea, prevăzute exerciții comune terestre, navale și aeriene, cooperare în domeniul apărării antiaeriene și al sistemelor fără pilot, precum și aprofundarea colaborării industriale și tehnologice.

Această evoluție impune și o precizare în raport cu primele evaluări formulate imediat după semnare. La 7 august nu erau încă publice detaliile arhitecturii operaționale a acordului; aceasta nu înseamnă însă că Pactul este destinat să rămână o simplă declarație politică. Anunțurile ulterioare indică, dimpotrivă, intenția de a-l dota treptat cu instrumente permanente de consultare și cooperare militară. Rămâne de văzut care va fi gradul lor efectiv de integrare.

Aici comparația sugerată în titlul acestui articol devine inevitabilă. A vorbi despre un „NATO islamic” rămâne prematur dacă expresia este înțeleasă în sens instituțional. Dar nici descrierea Pactului de la Mecca drept o simplă declarație generică de solidaritate între trei guverne nu mai este suficientă. Întrebarea decisivă devine atunci cât de mult seamănă noul mecanism cu o alianță de apărare colectivă structurată și până unde se limitează, în schimb, asemănarea cu NATO — la clauza potrivit căreia un atac împotriva unuia dintre membri îi privește pe toți ceilalți.

Spre un NATO islamic?

Comparația cu NATO nu este doar o sugestie jurnalistică. Însuși ministrul turc de Externe, Hakan Fidan, a afirmat că, din punctul de vedere al clauzei de apărare colectivă, Pactul de la Mecca este, „tehnic”, analog articolului 5 al Tratatului Atlanticului de Nord.[31] Asocierea are, așadar, un fundament precis: în ambele cazuri, un atac armat împotriva unuia dintre membri este considerat un atac împotriva tuturor. Dar tocmai referirea la NATO impune să distingem între clauza juridico-politică a apărării reciproce și aparatul instituțional și militar construit în jurul acesteia.

Articolul 5 nu prevede, de fapt, că un atac împotriva unui membru provoacă automat o reacție militară identică din partea tuturor celorlalți. Fiecare aliat este obligat să asiste statul atacat, dar păstrează dreptul de a determina ce acțiune consideră necesară; aceasta poate include folosirea forței armate, fără ca ea să fie neapărat automată. Din acest punct de vedere, nici formula „un atac împotriva unuia este un atac împotriva tuturor” nu trebuie confundată cu un automatism militar.

Forța NATO derivă mai degrabă din faptul că această garanție politică este susținută de o organizație dezvoltată pe parcursul a peste șaptezeci de ani. Alianța dispune de organisme politice permanente, de un Comitet Militar, de un Stat Major Militar Internațional și de o structură de comandă integrată, organizată în principal în jurul Allied Command Operations și Allied Command Transformation. La acestea se adaugă planificarea comună, criterii de pregătire operațională, proceduri pentru transferul forțelor către comandamentele aliate și exerciții menite să facă aplicabilă în mod concret apărarea colectivă.

Tocmai pe acest teren comparația cu Pactul de la Mecca trebuie utilizată cu prudență. După cum am văzut, acordul nu a rămas o simplă declarație de solidaritate. În zilele de după semnare, Ankara a anunțat constituirea unor mecanisme politice și militare de coordonare, exerciții comune și o cooperare mai aprofundată în industria de apărare.[32] Sunt evoluții substanțiale, care indică intenția de a construi o capacitate operațională comună și împiedică tratarea acordului drept un gest predominant simbolic.

Ceea ce lipsește încă, cel puțin pe baza informațiilor făcute publice, este însă un nivel de integrare comparabil cu cel atins de NATO. Nu a fost anunțată o structură de comandă militară integrată echivalentă celei atlantice și nici nu sunt cunoscute încă proceduri comune suficient de dezvoltate pentru a stabili dinainte cum ar opera forțele celor trei țări în cazul activării clauzei de apărare colectivă. Pactul de la Mecca dispune, așadar, de o clauză similară, în principiu, articolului 5, dar nu încă și de aparatul politico-militar care face ca această clauză să fie deosebit de credibilă în cazul NATO.

Diferența este și una istorică. Nici NATO din 1949 nu dispunea imediat de aparatul militar integrat pe care îl cunoaștem astăzi. În primii ani ai Alianței existau comitete și grupuri regionale de planificare, dar lipsea o structură unificată capabilă să coordoneze apărarea generală a Europei Occidentale. Mai ales după izbucnirea războiului din Coreea, în 1950, aliații au accelerat construirea unei structuri militare integrate de comandă.

Precedentul este util nu pentru că ne-ar permite să anticipăm că Pactul de la Mecca va urma în mod necesar același traseu, ci pentru că arată că o alianță poate lua naștere înaintea structurilor necesare pentru a face pe deplin operațională garanția apărării colective. Întrebarea decisivă va fi, prin urmare, ce se va întâmpla după semnare: dacă mecanismele anunțate vor rămâne predominant consultative sau dacă vor produce planificare comună, proceduri operaționale, interoperabilitate, exerciții regulate și structuri permanente de comandă și coordonare.

Și expresia „NATO islamic” necesită o a doua precizare. Caracterul islamic al acordului derivă, deocamdată, din componența membrilor săi și din limbajul politic utilizat de guvernele acestora, nu din existența unei instituții militare a întregii lumi musulmane. Arabia Saudită, Turcia și Pakistanul reprezintă trei mari puteri musulmane, dar Pactul nu coincide cu Organizația Cooperării Islamice și, în stadiul actual, nu pretinde să reprezinte militar statele membre ale acesteia. Posibila deschidere către alte țări, evocată de Erdoğan și Fidan, conferă acestei dimensiuni un interes politic real, dar nu permite încă să vorbim despre un sistem islamic de securitate colectivă.

Pe de altă parte, tocmai combinația celor trei membri inițiali conferă acordului o greutate dificil de redus la cea a unei înțelegeri militare obișnuite. Riyadhul aduce resurse financiare, centralitate energetică și un rol determinant în echilibrele Golfului; Ankara dispune de una dintre cele mai mari forțe armate din NATO, de o industrie militară aflată în expansiune și de o experiență operațională acumulată în mai multe teatre; Islamabadul deține una dintre cele mai mari armate din lumea musulmană și este singura putere nucleară dintre cei trei semnatari. Niciunul dintre aceste elemente nu produce automat un sistem militar integrat, dar combinarea lor conferă clauzei de apărare reciprocă un potențial strategic considerabil.

Deosebit de delicată este componenta nucleară. Deținerea armei atomice de către Pakistan introduce inevitabil o dimensiune nucleară în calculele oricărui potențial adversar al alianței. Ar fi însă incorect să deducem de aici existența unei „umbrele nucleare” pakistaneze asupra Arabiei Saudite sau Turciei. O asemenea garanție ar necesita doctrine, angajamente și proceduri care nu par să fi fost stabilite public. Factorul nuclear există, așadar, ca element al descurajării generale și al incertitudinii strategice, nu ca o garanție formalizată.

Comparația cu NATO permite astfel să înțelegem simultan amploarea și limitele acordului. Pactul de la Mecca nu este astăzi un NATO islamic, dacă prin această expresie înțelegem o organizație dotată cu un nivel comparabil de integrare politică, planificare militară, comandă și capacități operaționale comune. Dar nici nu este doar o expresie retorică a solidarității. Dispune de o clauză de apărare colectivă, prevede organisme de coordonare politică și militară, pregătește exerciții comune și urmărește dezvoltarea în continuare a cooperării industriale și tehnologice.

Întrebarea din titlu trebuie, prin urmare, să rămână, cel puțin deocamdată, însoțită de semnul întrebării. Semnificația istorică a Pactului nu va depinde doar de textul semnat la Mecca, ci de capacitatea celor trei guverne de a-l transforma într-o structură durabilă. Dacă declarațiile vor fi urmate de planificare militară comună, interoperabilitate tot mai mare, structuri permanente și o eventuală extindere către alte puteri regionale, comparația cu o alianță islamică de securitate colectivă va căpăta treptat mai multă consistență. Dacă, dimpotrivă, aceste evoluții vor rămâne limitate, clauza de apărare reciprocă va păstra în principal valoarea unui semnal politic puternic de descurajare.

În ambele cazuri, însă, rămâne fundamental un fapt geopolitic. Trei dintre principalele puteri ale lumii musulmane au decis să își lege formal securitatea reciprocă fără a plasa Statele Unite în centrul noului mecanism. Poate că acesta este, mai mult decât asemănarea formală cu articolul 5 al NATO, elementul care va avea cele mai profunde consecințe asupra ordinii regionale.

NOTE

[1] T. Azhari, A. Shahid, T. Gumrukcu, «Saudi Arabia, Turkey, Pakistan pledge mutual defence as Middle East turmoil escalates», Reuters, 7 agosto 2026.

[2] Associated Press, «Turkey, Pakistan and Saudi Arabia sign a mutual defense deal, and other Middle East news», Associated Press, 7 agosto 2026.

[3] M. Giorgio, «Alla Mecca nasce l’asse sunnita che sfida Israele e Iran», il manifesto, 8 agosto 2026; cfr. și T. Azhari, A. Shahid, T. Gumrukcu, «Saudi Arabia, Turkey, Pakistan pledge mutual defence…», cit.

[4] Pentru cadrul privind rivalitatea saudită–iraniană și dimensiunea sa regională, cfr. F. Wehrey et al., Saudi-Iranian Relations Since the Fall of Saddam: Rivalry, Cooperation, and Implications for U.S. Policy, RAND Corporation, Santa Monica, 2009; International Crisis Group, The Iran Nuclear Deal at Six: Now or Never, Middle East Report, n. 230, 17 ianuarie 2022, pentru contextul ulterior al competiției și al tentativelor de destindere.

[5] C. Phillips, The Battle for Syria: International Rivalry in the New Middle East, Yale University Press, New Haven-London, 2016, În special în ceea ce privește interacțiunea dintre războiul civil sirian și rivalitățile regionale; pentru rolul Iranului și al forțelor aliate acestuia în conflict, cfr. și A. Tabatabai, No Conquest, No Defeat: Iran’s National Security Strategy, Oxford University Press, New York, 2020.

[6] M. Ahmed, «Pakistan says new defense pact with Saudi and Turkey is “purely defensive” and open to others», Associated Press, 9 august 2026.

[7] T. Gumrukcu, «Turkey, Pakistan, Saudi Arabia defence pact technically same as NATO’s Article 5, Turkish minister says», Reuters, 8 august 2026, Reuters.

[8] T. Azhari, A. Shahid, T. Gumrukcu, «Saudi Arabia, Turkey, Pakistan pledge mutual defence as Middle East turmoil escalates», Reuters, 7 august 2026, actualizat în 8 august 2026, cit.

[9] P. Wintour, «Saudi Arabia, Pakistan and Turkey sign Nato-style defence pact amid deadly Houthi strikes in Yemen», The Guardian, 7 august 2026.

[10] «Pakistan’s defense minister threatens “illegitimate” Israel after inking pact with Saudis, Turkey», The Times of Israel, 8 august 2026.

[11] Associated Press, «Iranian attack on Saudi base injures US troops. More American forces arrive in the Middle East», Associated Press, 28 martie 2026.

[12] Associated Press, «US launches new airstrikes on Iran, with Tehran firing back at 3 Gulf Arab states», Associated Press, 8 iulie 2026.

[13] Associated Press, «Gulf allies privately make the case to Trump to keep fighting until Iran is decisively defeated», Associated Press, 30 martie 2026.

[14] Associated Press, «Trump says Gulf leaders’ input weighed heavily in decision to hold off on ordering new Iran strikes», Associated Press, 2 august 2026.

[15] «Iran threatens to hit Gulf states if US launches new strikes», Reuters, 5 august 2026.

[16] «US strikes Iran as widening war engulfs more countries», Reuters, 29 lulie 2026.

[17] F. Sabahi, «Sventato golpe anti-Khamenei: lui detta condizioni su Hormuz», Il Fatto Quotidiano, 10 agosto 2026, Il Fatto Quotidiano.

[18] Esmail Baghaei, conferința de presă săptămânală a Ministerului Afacerilor Externe al Republicii Islamice Iran, din 10 august 2026, relatată în «بقائی: کشورهای منطقه نمی‌توانند به تامین امنیت از سوی آمریکا متکی باشند» [«Baghaei: Țările din regiune nu se pot baza pe Statele Unite pentru a-și garanta propria securitate»], Tasnim News Agency, 10 august 2026, Tasnim News Agency.

[19] «بقائی: کشورهای منطقه نمی‌توانند به تامین امنیت از سوی آمریکا متکی باشند», Tasnim News Agency, cit.

[20] Ibid.

[21] «Iran claims Saudi-Pakistan-Turkey deal shows “change in perception” towards US», The Times of Israel, 10 august 2026, The Times of Israel.

[22] «بقائی: کشورهای منطقه نمی‌توانند به تامین امنیت از سوی آمریکا متکی باشند», Tasnim News Agency, cit.

[23] Ibid.

[24] Ibid.

[25] G. Charbel, «Erdogan to Asharq Al-Awsat: Makkah Agreement Boosts Deterrence, Targets No Country», Asharq Al-Awsat, 11 august 2026, Asharq Al-Awsat.

[26] F. Edroos, «Saudi Arabia opposed Egypt’s inclusion in Mecca agreement, sources say», Middle East Eye, 11 august 2026, Middle East Eye.

[27] T. Gumrukcu, «Turkey, Pakistan, Saudi Arabia defence pact technically same as NATO’s Article 5, Turkish minister says», Reuters, 8 august 2026, Reuters.

[28] F. Edroos, «Saudi Arabia opposed Egypt’s inclusion in Mecca agreement, sources say», Middle East Eye, cit.

[29] «Turkey, Pakistan, Saudi Arabia will form political, military mechanisms to coordinate, Ankara says», Reuters, 13 augst 2026, Reuters.

[30] F. Edroos, «Saudi Arabia opposed Egypt’s inclusion in Mecca agreement, sources say», Middle East Eye, cit.

[31] T. Gumrukcu, «Turkey, Pakistan, Saudi Arabia defence pact technically same as NATO’s Article 5, Turkish minister says», Reuters, cit.

[32] «Turkey, Pakistan, Saudi Arabia will form political, military mechanisms to coordinate, Ankara says», Reuters, cit.

https://eurasia-rivista.com/verso-una-nato-islamica/