Decizia în opera lui Carl Schmitt
Carl Schmitt este considerat teoreticianul deciziei prin excelență. Scopul acestei prezentări este:
– Să definească conceptul de decizie, așa cum a fost formulat de Carl Schmitt;
– Să reconstruiască procesul care l-a determinat pe Carl Schmitt să dezvolte acest concept;
– Să plaseze acest proces în contextul general al timpului său.
Teoria despre luarea deciziilor apare în lucrarea sa din 1922, Politische Theologie. Această carte presupune că fiecare idee politică, fiecare teorie politică, derivă din concepte teologice care au devenit secularizate în perioada de secularizare care a urmat Renașterii, Reformei, Contrareformei și Războaielor Religioase.
„Auctoritas non veritas facit legem”
Începând cu Hobbes, autorul din secolul al XVII-lea al lucrării Leviathan, conceptele teologice și/sau religioase sunt „neutralizate”, deoarece duc la războaie civile, care aruncă regatele într-o „stare naturală” (o lege a junglei) caracterizată de războiul tuturor împotriva tuturor, unde omul este un lup pentru om. Hobbes numește „Leviatan” starea în care autoritatea suverană promulgă legi pentru a proteja poporul de haosul războiului civil. Prin urmare, sursa legilor este o autoritate, întruchipată într-o persoană fizică, exact conform zicalei „auctoritas non veritas facit legem” (autoritatea și nu adevărul face legea). Aceasta echivalează cu a spune că nu există niciun principiu, nicio normă care să preceadă decizia emanată de autoritate. Aceasta este abordarea lui Hobbes și a filosofiei politice din secolul al XVII-lea. Tânărul Carl Schmitt era entuziasmat de această viziune asupra lucrurilor.
Într-o astfel de perspectivă, în cazuri de normalitate, autoritatea poate să nu joace un rol, dar în cazuri de excepție, trebuie să decidă să acționeze, să pedepsească sau să legifereze. Excepția cere decizie, în numele principiului „auctoritas non veritas facit legem”. Schmitt scrie despre acest subiect: „În excepție, puterea vieții reale străpunge crusta unui mecanism încremenit în repetiție”. În această propoziție semnificativă, entuziastă și pertinentă, Schmitt vizează normele, mecanismele, rigiditățile, procedurile de rutină pe care republicanismul burghez (cel al celei de-a Treia Republici denunțată de Sorel și cel al Republicii de la Weimar denunțată de susținătorii „Revoluției Conservatoare”) sau monotonia wilhelmină din 1890-1914 le generalizaseră.
Restaurarea dimensiunii personale a puterii
Ideologia republicană sau burgheză a căutat să depersonalizeze mecanismele politicii. Norma a avansat, în detrimentul întrupării puterii. Prin urmare, Schmitt dorește să restaureze dimensiunea personală a puterii, deoarece numai această dimensiune personală este capabilă să răspundă rapid excepției (Ausnahme, Ausnahmenzustand, Ernstfall, Grenzfall). De ce? Pentru că luarea deciziilor este întotdeauna mai rapidă decât mecanica lentă a procedurilor. Schmitt se afirmă astfel ca un „monarhist catolic”, al cărui discurs este marcat de vitalism, personalism și teologie. Nu este fascist pentru că, pentru el, statul rămâne doar un mijloc și nu este un scop (în cele din urmă, nu va mai crede în stat și va declara că acesta nu mai este, în niciun caz, vehiculul politicii). Nici naționalist nu a fost, deoarece conceptul de națiune, în ochii săi și la acea vreme, era prea apropiat de noțiunea lui Rousseau despre voința generală.
Dacă Schmitt a criticat democrațiile timpului său, aceasta a fost pentru că acestea:
– 1) plasează normele înaintea vieții;
– 2) impun proceduri lente;
– 3) amână rezolvarea problemelor prin discuții (o critică îndreptată în primul rând la adresa parlamentarismului);
– 4) încearcă să elimine orice dimensiune personală a puterii și, prin urmare, orice recurs la concret, la viață etc., care ar putea modera și adapta norma.
Însă democrația recurge uneori la personalități puternice: să ne amintim de Clemenceau, aplaudat de Action Française și Chambre bleu-horizon în Franța, de Churchill în Anglia, de puterea directorială din New Deal și de cezarismul reproșat lui Roosevelt. Dacă Schmitt, mai târziu, a luat în considerare utilizarea dictaturii, într-o formă punctuală (după modelul roman al lui Cincinnatus) sau într-o formă comisarială, este pentru a ne imagina un dictator care suspendă legea (dar nu o abolește), pentru că vrea să întruchipeze temporar legea, atâta timp cât legea este zdruncinată de o catastrofă sau de un război civil, pentru a asigura o revenire cât mai rapidă a acestei legi. Dictatorul sau colegiul comisarilor se plasează momentan - pe durata situației de urgență - deasupra legii, deoarece existența legii implică existența Statului, care garantează funcționarea legii. Dictatura la Schmitt, la fel ca dictatura fasciștilor, este un scandal pentru liberali, deoarece factorul de decizie (în acest caz, dictatorul) este independent de normă, de ideologia dominantă, de la care nu s-ar putea abate niciodată, spun ei. Schmitt replică faptul că liberalism-normativismul este totuși coercitiv, chiar mai coercitiv decât coerciția exercitată de o persoană muritoare, deoarece nu tolerează nicio formă de independență personalizată față de normă, față de discursul convențional, față de ideologia consacrată etc., care ar fi principii nemuritoare, de netrecut, chemate să domnească în ciuda vicisitudinilor realității.
Decizia judecătorului
Pentru a-și justifica personalismul, Schmitt se bazează pe un exemplu foarte concret din practica juridică cotidiană: decizia judecătorului. Înainte de a-și pronunța verdictul, judecătorul se confruntă cu o dualitate: pe de o parte, legea (ca text sau tradiție) și, pe de altă parte, realitatea vitală, existențială, adică contextul. Judecătorul este puntea dintre norma (ideală) și cazul concret. Într-o scurtă carte, Gesetz und Urteil (Legea și judecata), Carl Schmitt afirmă că activitatea judecătorului este, în esență, de a face legea, norma, reală, de a o întruchipa în fapte. Practica cotidiană a instanțelor de judecată, o practică inevitabilă, de neocolit, contrazice idealul liberal-normativist care visează că legea, norma, se vor întruchipa singure, fără niciun intermediar de carne și oase. Imaginându-ne, în termeni absoluți, că ne putem lipsi de persoana judecătorului, introducem o ficțiune în funcționarea justiției, o ficțiune care crede că, fără inevitabila subiectivitate a judecătorului, vom obține o lege mai bună, mai dreaptă, mai obiectivă, mai sigură. Dar aceasta este o imposibilitate practică. Carl Schmitt transpune acest raționament în sfera politică, operând astfel, trebuie să recunoaștem, o scurtătură destul de îndrăzneață.
Realizarea, concretizarea, întruparea legii nu este automată; aceasta trece printr-un Vermittler (un intermediar, un mijlocitor) din carne și oase, animat conștient sau inconștient de valori sau sentimente. Legalitatea trece, așadar, printr-o carismă inerentă funcției de judecător. Judecătorul își ia singur decizia, dar aceasta trebuie să fie acceptabilă pentru colegii săi, pentru semenii săi. Deoarece există inevitabil o prăpastie între normă și cazul concret, este necesară mijlocirea unei persoane care este o autoritate. Legea/norma nu poate fi întruchipată de la sine.
Quis judicabit?
Această imposibilitate constituie o dificultate în contextul statului liberal, al statului de drept: acest tip de stat urmărește să garanteze o lege certă și obiectivă, să abolească dominația omului de către om (în sensul că judecătorul domină pe „judecat”). Legea se revelează în lege, care, la rândul ei, se revelează în persoana judecătorului, spune Carl Schmitt, contrazicând idealismul pur și dezcorporat al liberalilor. Întrebarea pe care Carl Schmitt o adresează liberalilor este așadar următoarea, și este foarte simplă: Quis judicabit? Cine judecă? Cine decide? Răspunsul: o persoană, o autoritate. Această întrebare și acest răspuns foarte simple constituie cea mai flagrantă negare a acestei speranțe liberal-progresist-normativiste incorigibile de a vedea un drept, o normă, o lege, o constituție, apărând în realitate, prin singura forță a idealului său juridic, filosofic etc. Carl Schmitt reconstruiește dimensiunea personală a dreptului (și apoi a politicii) pe baza reflecției sale asupra deciziei judecătorului.
Legalitatea: O „cușcă de oțel”
Un contemporan al lui Carl Schmitt, Max Weber, un liberal sceptic, nu mai credea în finalul fericit al mitului raționalist. Sistemul raționalist devenise un sistem închis, pe care l-a numit „cușcă de oțel”. În 1922, Rudolf Kayser a scris o carte intitulată Zeit ohne Mythos (O epocă fără mit). Nu mai există mit, scria el, iar arcanumul modernității este acum legalitatea. Legalitatea, seacă și rece, indiferentă față de valori, înlocuiește mitul. Carl Schmitt, care i-a citit atât pe Weber, cât și pe Kayser, face o legătură între „cușca de oțel” și „legalitate”, prin urmare, în virtutea acestei conexiuni, decizia este morală în ochii lui Schmitt, deoarece permite scăparea din „cușca de oțel” a „legalității”.
În contextele succesive ale lungii vieți a lui Carl Schmitt (1888-1985), factorul de decizie a luat trei forme:
1) Acceleratorul (der Beschleuniger);
2) Menținătorul (der Aufhalter, der Katechon);
3) Normalizatorul (der Normalisierer).
Normalizatorul, figură negativă în opera lui Carl Schmitt, este cel care apără normalitatea (care poate fi comparată cu legalitatea anilor 1920), o normalitate care ia locul lui Dumnezeu în imaginația contemporanilor noștri. În 1970, Carl Schmitt declara într-un interviu rămas mult timp nepublicat: „Întreaga lume pare să devină un artificiu, pe care omul l-a creat pentru sine. Nu mai trăim în Epoca Fierului și nici, desigur, în Epoca de Aur sau de Argint, ci în Epoca Plasticului, a materiei artificiale.”
- Faza Acceleratorului (Beschleuniger):
- Faza katechonică
- Faza normalizatorului