Despre pedeapsa cu moartea

Jean Borella | Social | 28 octombrie 2017 |

Nu există subiect care să se preteze mai bine la discuție decât pedeapsa cu moartea. Ea constituie pentru dezbaterile filosofice o temă aparte, unde fiecare crede că are ceva de spus, fiindcă tema nu presupune nicio cunoaștere specializată, ceva de care gândirea are în general oroare. În fața pedepsei cu moartea, spiritul de specializare își pierde competența. Ea face din orice om capabil de discurs unul îndreptățit să se pronunțe. Părerile nu au altă greutate decât cea a pertinenței lor. O a doua trăsătură favorizează acest gen de discuție. Părerea fiind în general născută înaintea oricărei examinări, în cadrul acesteia din urmă ne bucurăm de o mare libertate. Nu mai avem grija de a căuta un adevăr care riscă să ne scape din cauza lipsei de rigoare, ci doar plăcerea de a ne justifica alegerea, bucuria de a pleda o cauză. În general, această cauză este cea a abolirii pedepsei cu moartea. Totuși, nu pe aceasta o vom apăra în cele ce urmează. Mai degrabă vom dori să punem în lumină consecințele care decurg din abolirea pedepsei cu moartea. Să precizăm că în acest expozeu, termenul de criminal va desemna mereu criminalul de drept comun și niciodată criminalul politic, și deci pedeapsa cu moartea nu va fi concepută decât ca sancțiune a crimelor de drept comun.

– Pedeapsa cu moartea este injustă, inutilă, ilicită.

Se pare că putem grupa argumentele aboliționiștilor sub aceste trei titluri. Să le dăm cuvântul. Pedeapsa cu moartea este injustă. Dacă este injustă, este pentru că nu-i atinge pe adevărații vinovați. Să considerăm într-adevăr cazuri concrete de criminalitate. Cel mai adesea, cei pe care-i numim vinovați sunt în realitate victime. Am putea de altfel să concepem trei tipuri de cauze, aflate în concurență, unele ținând de biologie, altele de psihologie, iar celelalte de sociologie. Criminalitatea, se spune, poate fi un fapt ce ține de determinismul anatomo-fiziologic, cum ar fi de exemplu un dezechilibru hormonal, o leziune cerebrală, sau o anomalie cromozomială. Ponderea factorilor biologici poate fi de așa natură încât să obnubileze judecata liberă, fiind prin urmare imposibil să-l facem pe criminal responsabil de actul său. Factorii psihologici nu joacă nici ei un rol mai puțin important. Ura, furia, dragostea sunt capabile să-i răpească unui individ libera manifestare a voinței sale. În plus, criminalii nu se recrutează dintre cei mai inteligenți oameni sau dintre cei mai cultivați. În schimb, mulți criminali pot fi priviți ca inadaptați, psihopați sau chiar debili mintali. Responsabilitatea unui act criminal nu este ea astfel mereu atenuată? Ea este cu atât mai mult atenuată cu cât factorii psihologici nu sunt adesea ei înșiși decât efectul unor cauze biologice și sociale, combinate unele cu altele. Anchetele arată într-adevăr că mediul, antecedentele sociale, traumatismele din copilărie, condițiile de viață, uneori apartenența la o minoritate etnică sau națională conduc la violența ucigașă, iar acest lucru se întâmplă în două feluri: în mod pozitiv, fiindcă violența este prezentă peste tot, și negativ, fiindcă aceste condiții interzic recursul la alte forme de expresie sau de luptă în afară de ucidere. Mizeria, alcoolismul, mediul concentraționar, conflictele familiale, lipsa de grijă din partea părinților, iată care sunt cauzele pozitive ale criminalității. Iar în spatele acestei criminalități pozitive, există cauzalitatea negativă a societății care se arată neglijentă cu nefericirea umană sau incapabilă să o remedieze. Este deci just să nu-l pedepsim decât pe vinovatul aparent, care cel mai adesea nu este decât instrumentul orb al determinismelor biologice și colective? Să admitem chiar că există cazuri în care criminalul a acționat cu sânge rece, în deplină cunoștință de cauză, și deci complet responsabil. La ce servește a-i lua viața? pedeapsa cu moartea este oare utilă? Pedeapsa cu moartea este inutilă. Am putea concepe că societatea cere să fie protejată. Pedeapsa cu moartea este ea o bună protecție? știm că dreptul penal, căruia îi aparține pedeapsa cu moartea, nu este un drept veritabil, adică din categoria care reglează prin legi raporturile oamenilor între ei, fie concepuți individual, ca în dreptul civil, fie ca membri ai societății, ca în cazul dreptului public. Dreptul penal nu reglementează raporturile oamenilor între ei, ci raporturile oamenilor cu dreptul civil sau public. Este un drept care protejează dreptul. Sunt pedepsit nu atât pentru că am lezat un om, ci pentru că am lezat un drept. Am putea arăta din acest punct de vedere că existența dreptului penal este legată de imperfecțiunea, inevitabilă, a legii juridice, care nu comportă în general sancțiuni prin ea însăși. Toată problema este de a ști dacă dreptul civil își îndeplinește rolul. Or, în ceea ce privește pedeapsa cu moartea, experiența arată că nu se întâmplă astfel. Criminalitatea nu a crescut în țările care au suprimat pedeapsa cu moartea, ceea ce arată întreaga sa inutilitate. Ar fi mult mai eficace, pe de o parte, să luptăm contra mizeriei, rasismului, alcoolismului, injustiției sociale, să căutăm să eliminăm adevăratele cauze ale criminalității, și, pe de altă parte, să reeducăm criminalul, să-l aducem în situația să se judece el singur din punct de vedere moral. De altfel, chiar dacă este imposibil să suprimăm total criminalitatea, avem oare dreptul să răspundem unei crime cu o altă crimă? Moartea poate să constituie oare o adevărată pedeapsă? Pedeapsa cu moartea este ilicită. Nu este voie să ucizi. Iată o regulă absolută. Cum am putea atunci să considerăm un drept ceea ce este absolut interzis? Să notăm, pentru a nu mai reveni la acest lucru, că acest principiu nu se opune dreptului la legitimă apărare: apărarea, într-adevăr, chiar atunci când antrenează moartea agresorului, nu vizează această moarte, ci salvarea vieții celui agresat. Să considerăm mai degrabă că pentru a exista o sancțiune penală, ar trebui să existe un vinovat, adică un subiect al vinovăției. Nu există pedeapsă decât dacă această pedeapsă se aplică cuiva. Penalizarea implică, în afară de o greșeală, un penalizat, fără de care se neagă ea însăși. Or, exact acest lucru face pedeapsa cu moartea, fiindcă ea distruge subiectul căruia i se aplică. Ea este deci contradictorie în sine și nu poate face logic parte din dreptul penal. Este adevărat că greșeala criminalului e gravă, dar, după o remarcă frecventă, nu puteam răspunde la crimă prin altă crimă. Această demonstrație este, în cele din urmă, destul de impresionantă. Să recunoaștem că majoritatea argumentelor sunt greu de respins și par a corespunde adevărului. Dar oare ar urma de aici să tragem concluzia că pedeapsa cu moartea trebuie abolită? Aceasta este ipoteza pe care am dori s-o examinăm. Suntem de acord că faptele din care am extras argumentele sunt constante. Dar nu ni se pare că ele antrenează logic respingerea pedepsei cu moartea, cu excepția poate a ultimului, care pune o problemă aparte.

– Semnificația morală și metafizică a pedepsei cu moartea

Responsabilitatea binelui. Să reluăm deci argumentele expuse, mai întâi pe primele dintre ele, care pun în cauză noțiunea de responsabilitate. Să reamintim că acceptăm adevărul faptelor afirmate (1). Dar, dacă admitem consecința pe care vrem s-o extragem din ele, ce rezultă de aici? Rezultă că dacă omul nu este responsabil de răul pe care îl face, nu este nici de binele pe care îl face. Dacă criminalul e un bolnav, bolnav psihic, psihologic, social, eroul este doar un om care se simte bine. O bună funcționare hormonală, o copilărie fericită, un mediu echilibrat și fără lipsuri, iată ce explică actele cele mai sublime, devotamentele cele mai admirabile. Este evident pentru oricine că binele și răul dispar imediat, și că nu mai putem judeca pedeapsa cu moartea drept ceva rău. Altfel spus, nu putem declara moral nedreaptă pedeapsa cu moartea în numele unui principiu care neagă orice moralitate. Înțelegem bine că ni se va explica că nu există un paralelism al condițiilor binelui și răului, că răul înseamnă privarea de libertate, dar că nu este suficient să te bucuri de liberul arbitru pentru a face binele. Pierzându-ne libertatea, pierdem tot, iar acesta e cazul omului bolnav. Păstrând liberul arbitru, ceea ce este posibil prin sănătatea „socio-psiho-corporală”, suntem puși în starea de a alege doar binele, dar nu-l alegem cu necesitate. Actul eroic nu este consecința sănătății, așa cum actul criminal este consecința bolii. Lucrul acesta este în parte adevărat. Între criminal și erou, este loc pentru omul onest, care, fără a face în mod pozitiv binele, evită touși răul. Cu toate acestea, am putea să ne întrebăm dacă aboliționiștii nu și-au interzis lor înșile să facă apel la acest argument. Cazul omului care, congenital sau accidental, este evident privat de liberul său arbitru, nu pune nicio problemă de principiu, și chiar dacă o astfel de evidență nu este ușor de recunoscut întotdeauna, în fapt, un criminal declarat iresponsabil nu este condamnat. Nu este deci vorba despre asta. Este vorba de a ști dacă, în principiu, orice act criminal implică iresponsabilitatea autorului său. A răspunde cu da înseamnă a spue că nu există o problemă de principiu și de drept, ci doar probleme ce țin de o terapeutică a faptelor: medicină, psihologie, politică. A răspunde nu înseamnă a postula că orice om, în afară de cazul de alienare, este mereu liber și mereu responsabil. Cum ar putea, de altfel, să nu fie așa? Dacă e adevărat că este necesară o materie a libertății, iar această materie fiind determinată prin definiție, libertatea nu poate fi libertatea a orice (2), rămâne faptul că doar libertatea însăși dă un sens determinațiilor pe care le acceptă sau refuză. Călătorul nu inventează determinările drumului, direcția, limitele, dificultățile acestuia, el trebuie să li se supună. Dar drumul nu produce călătorul. Dimpotrivă, este decizia liberă a călătorului care transformă caracteristicile drumului în determinări pentru el însuși. Ele nu preexistă ca determinații, ci sunt contemporane cu actul liber a căror materie ele devin. Așa se întâmplă cu orice act. Dacă crima este produsul unei determinări patologice, ea trebuie cu necesitate să fie considerată o boală. Dar atunci nu ar mai fi o crimă. Fără îndoială, această teză, în afara unor excepții cunoscute, nu a fost niciodată explicit susținută. Cu toate acestea, pe ea se bazează, fără a fi conștienți, mulți dintre cei care pledează în favoarea abolirii pedepsei capitale. Ea este în mod fundamental o negare a libertății umane. Dar din faptul că un om este mereu responsabil de actele sale, rezultă oare că ar trebui să răspundă pentru ele cu viața? Responsabilitatea capitală. Am arătat, credem, că, presupunând că există o îndoială filosofică asupra libertății, singura ipoteză coerentă este totuși aceea a libertății. Orice altă ipoteză este negatoare a propriei sale condiții de apariție. Libertatea trebuie presupusă din principiu. Orice criminal se presupune a fi vinovat. Dar, se spune, chiar dacă admitem responsabilitatea criminalului, la ce bun pedeapsa cu moartea, a cărei utilitate este nulă? Vom răspunde astfel: pedeapsa cu moartea poate să nu prezinte utilitate socială, chiar dacă uneori s-a simțit nevoia ca ea să fie reintrodusă acolo unde fusese abolită. Dar ea constituie o garanție metafizică, adică, faptul că societatea continuă să privească libertatea omului ca pe ceva absolut. Într-adevăr, doar o sancțiune absolută „dovedește” dimensiunea absolută a actului pe care-l condamnă. Nu ascundem faptul că aici atingem esențialul tezei noastre, față de care restul nu este decât ceva accesoriu. Libertatea, am spus, este un absolut de jure, un absolut în principiu. A o face să depindă în întregime de condițiile de mediu, înseamnă a o nega, chiar dacă, în fapt, ea depinde relativ de aceste condiții. Se va reproșa acestei teze că face din libertate o ficțiune. Acest reproș, chiar fondat, este fără sens, tocmai pentru că este în natura oricărui principiu să scape jurisdicției faptelor (3). În schimb, este în natura faptului să se supună jurisdicției principiului, supunerea faptelor principiilor nefiind decât corolarul riguros al independenței principiului față de fapt: nu se poate unul fără celălalt. De altfel, absolutul de jure al libertății este în mod necesar legat de absolutul de jure al principiilor morale. Există, și aici, o conexiune necesară. Or, care este, în ordinea faptelor umane, realitatea absolută, dacă nu viața omului? Încetarea acestei vieți este deci faptul absolut care manifestă, în cele din urmă, jurisdicția absolută a principiului. În cadrul pedepsei cu moartea, pedeapsă capitală fiindcă nu există una mai mare, un absolut faptic, viața umană, răspunde la un absolut de drept, libertatea. Trebuie ca în ordinea faptelor să existe ceva care să răspundă absolutului din ordinea dreptului, altfel acest drept nu ar fi decât dreptul a nimic. Ne vom da seama mai bine de această teză dacă vom lua în considerare consecințele care decurg din negarea sa. Să presupunem că nu ar fi așa, adică nu ar fi necesar ca un absolut de fapt, viața umană, să răspundă la un absolut de drept, libertatea. Dintr-odată, viața umană devine absolut de principiu la care tot restul trebuie sacrificat. Nimic nu poate scăpa de această consecință. O societate care abolește principiul pedepsei cu moartea dovedește astfel că nu mai crede în valoarea absolută a libertății. Am putea să ne exprimăm astfel: valoarea pe care o atribuim unui principiu moral se măsoară după valoarea a ceea ce acceptăm în ultimă instanță să-i sacrificăm. Atenție! Nu spunem că trebuie să tăiem capete cu toptanul. Dimpotrivă. Spunem că a renunța la principiul pedepsei cu moartea înseamnă a afirma că nu mai credem cu adevărat în responsabilitatea criminalului, fiindcă îi luăm dreptul de a răspunde de o manieră absolută față de fapta sa, adică punând viața în joc. Atunci când acest criteriu negativ al valorii libertății a dispărut dintr-o societate, când această societate, în ansamblul său, din sensibilitate și umanitarism, refuză instinctiv pedeapsa cu moartea, ea dovedește că nu mai crede realmente că omul este autorul actelor sale. Fără îndoială poate părea paradoxal ca pedeapsa cu moartea să fie prezentată ca garanția recunoașterii sociale a libertății. Dar libertatea este, ea însăși, din punct de vedere rațional, un paradox, și tot ceea ce are legătură cu ea are același caracter. Este adevărat că o societate, renunțând la pedeapsa capitală, poate să nu aibă o conștiință clară a ceea ce implică această renunțare. Dar mai devreme sau mai târziu, aceste consecințe vor apărea, fiindcă logica este logică. Este logic ca valorile de principiu să fie garantate pe valorile de fapt. Ca să nu fie astfel, ar trebui ca oamenii să fie spirite pure, sau ființe perfect principiale, conduși de o necesitate rațională pură, să nu fie diferiți de principiile etice, așa cum e cazul cu mulți în raport cu regula operatorie care naște acel principiu. Dar nu este așa, iar această diferență este chiar libertatea însăși. Se vede atunci că nu există altă manieră pentru om de a recunoaște o valoare decât aceea de a i se supune concret, supunere care trebuie să poată merge până la moarte. și ce este o valoare care nu este recunoscută practic? Ea poate subzista speculativ, ca esență pură, dar nu ca valoare. și dacă valoarea de fapt refuză recunoașterea-limită, înseamnă că la limită, valoarea de drept nu are valoare. Logica valorilor este o logică implacabilă fiindcă este condusă de principiul extremismului. Valoarea se probează la limită. Rezultă din analiza noastră că pedeapsa capitală nu este o pedeapsă ca celelalte. Ea nu mai este o pedeapsă morală, este o pedeapsă metafizică, care exprimă recunoașterea socială a naturii metafizice a libertății și a persoanei umane. A suprima posibilitatea acestei recunoașteri echivalează, ineluctabil, cu a nega libertatea persoanei. Dar are societatea dreptul să condamne la moarte? Societatea, moartea și nemurirea. Aici sunt amestecate mai multe întrebări, pe care trebuie să le abordăm separat. Dreptul societății de a condamna la moarte ține de natura însăși a societății care, ca atare, este superioară indivizilor ce o compun, chiar dacă, în calitate de persoane, ei constituie scopul acestei societăți, iar ea le este deci subordonată, ca un mijloc. O societate sigură pe sine, adică sigură de a fi instrumentul binelui comun nu ar trebui să dovedească nicio îndoială din acest punct de vedere. Există erori judiciare. Trebuie făcut tot posibilul pentru ca ele să fie evitate. Dar astfel de erori de fapt nu pot condamna principiul. Atunci când totuși o societate întreagă nu mai simte că are dreptul de a lua viața unuia dintre membrii săi recunoscut ca vinovat, ea dovedește prin asta că nu mai este demnă de numele de societate. Cel mult putem vedea în ea o colecție de indivizi. Noi considerăm bineînțeles că mereu societatea este cea care condamnă, și niciodată cutare individualitate. Obiecția după care niciun om nu poate condamna un alt om la moarte este evident fără valoare, fiindcă judecătorul nu acționează deloc în calitate de individ, ci ca reprezentant al societății. De altfel, refuzând să condamne la moarte, societatea își ia un angajament. Ea se angajează să dovedească faptul că criminalul este un bolnav, că crima este un accident patologic. Acesta este, de altfel, ni se pare, pariul societății moderne, care nu mai este o societate de principiu, ci o colectivitate de fapt. Or, acest pariu nu poate fi ținut decât cu prețul unei totale raționalizări a mecanismelor sociale. Dacă atribuim o atare valoare simptomatică pedepsei cu moartea, este pentru faptul că crima este ea însăși actul anti-social prin excelență. Crima înseamnă anti-societatea. Reacția societății la această agresiune specifică dovedește deci conștiința pe care societatea o are despre sine. Recunoscând un criminal drept un bolnav, ea promite să-l vindece și să facă să dispară această maladie, care ar trebui să devină imposibilă. Ea se angajează astfel într-un proces ireversibil de coerciție fără limite. Mașinăria socială nu va merge realmente bine decât dacă va elimina toate cauzele perturbatoare. În general, aceste cauze sunt văzute sub aspectul injustiției sociale, al mizeriei, al conflictelor psihologice sau al tarelor biologice. Dar ele pot de asemenea să constea în libertatea umană. Admițând că toate relele sociale sunt eliminate, că toți oamenii sunt echilibrați și sănătoși, am putea totuși să găsim unul care să deranjeze ordinea socială din pură plăcere de a-și afirma libertatea, din pura plăcere de a spune nu! Trebuie deci ca din ființa umană să fie eliminată orice urmă a unei astfel de posibilități. A doua problemă pe care trebuie s-o abordăm acum este cea a caracterului sacru al vieții. Să spunem imediat: o societate care a frică de moarte este o societate care se teme de viață. Se pretinde că pedeapsa cu moartea, departe de a-l înfricoșa pe criminal, exercită asupra lui o atracție morbidă, și că ea nu diminuează criminalitatea. Fără îndoială această pedeapsă nu poate împiedica o crimă pasională, pe care de altfel rareori o sancționăm astfel. Însă mărturia prizonierilor politici care au fost închiși împreună cu răufăcători „profesionali” dovedește, dimpotrivă, că spaima de pedeapsa supremă este la ei foarte reală. Cu toate acestea, dincolo de această utilitate care ni se pare incontestabilă, vrem să luăm în considerare aspectul mai mult moral și metafizic. Condamnând criminalul la moarte, societatea îi dă în fapt un ultim omagiu. Ea onorează în el agentul liber care a acționat în deplină cunoștință de cauză, îl recunoaște ca pe unul de-ai săi, ca pe o persoană capabilă să răspundă cu viața de actul său, capabilă să plătească prețul libertății sale. Revenim astfel mereu la aceeași temă. Fie libertatea este o realitate primă, fie nu este. Ca realitate primă, ea comportă riscul ultim, cel al vieții însăși. Altfel, criminalul nu mai este un om, ci un produs socio-cromozomic. Există un proverb care rezumă această doctrină. Se spune: noblesse oblige. În fine, a treia chestiune care ni se pare că este aici în joc este nemurirea. Căci, fără îndoială că s-a remarcat, până acum nu am vorbit decât despre viața corporală. Poate că acum vom atinge unul dintre motivele majore ale respingerii pedepsei cu moartea. Dacă, pentru sensibilitatea modernă ideea pedepsei supreme este de nesusținut sau de nejustificat, este pentru că în fond, omul de astăzi nu mai crede în persoana nemuritoare. De aceea, în mod automat, moartea corporală înseamnă aneantizarea completă. Ea nu mai este o pedeapsă, este o moarte. Regăsim aici argumentul pe care-l expuneam înainte, după care orice pedeapsă trebuind să se aplice subiectului vinovat, pedeapsa cu moartea distruge acest subiect, deci nu poate aparține logic registrului pedepselor. Lucrul acesta este irefutabil dacă este adevărat că viața corporală constituie întreaga viață a omului. Am putea chiar să spunem că, dacă este așa, pedeapsa cu moartea trebuie respinsă fiindcă ea exclude iertarea. Or este sigur că posibilitatea iertării este inseparabilă de sfera etică și că ea constituie polul superior al acesteia, dacă pedeapsa supremă constituie polul inferior. A exclude posibilitatea principială a iertării, înseamnă a afirma existența unei greșeli materialmente absolute, ceea ce e contradictoriu. Ceea ce este fără iertare este spiritul păcatului, nu cutare păcat determinat. Însă, cu siguranță, iertarea și pedeapsa nu se situează la același nivel, iar una nu trebuie s-o facă imposibilă pe cealaltă, fiindcă amândouă sunt necesare. Vedem astfel că pedeapsa cu moartea este de esență religioasă și nu are semnificație decât în perspectiva unui destin postum al ființei. Conform cu legea acțiunilor și reacțiunilor concordante care conduce realitățile de același grad, pedeapsa cu moartea nu atinge decât corpul, care a fost chiar cauza secundă a crimei. Ea presupune deci considerarea corpului în realitatea sa obiectivă, care nu mai este identificată cu subiectul. Ca atare, pedeapsa cu moartea nu mai este incompatibilă cu iertarea care se adresează sufletului nemuritor. Să ne gândim la Gilles de Rais condus la moarte de mulțimea adunată în procesiune a părinților victimelor lui care se rugau pentru el. Nu de dragul artificiului retoric am ales să reamintim adevărata semnificație a pedepsei cu moartea. Nu ignorăm faptul că societatea noastră o înțelege din ce în ce mai puțin și că sensibilitatea noastră suportă ideea ei din ce în ce mai greu. Ar trebui oare să ne reamintim că există și crime executate cu calm, care dovedesc o cruzime, un sânge rece și un egoism nu mai puțin reprobabile? Fără îndoială, ceea ce vorbește astăzi este un instinct foarte puternic, cel al unei lumi care nu mai crede nici în ea însăși, nici în om, nici în Dumnezeu, și poate într-adevăr, ar trebui să eliminăm pedeapsa cu moartea, fiindcă această lume nu se mai simte demnă de a o aplica. Cu toate acestea, nu trebuie să uităm despre exemplul altui condamnat la moarte, la începuturile filosofiei occidentale. Dintre greci, niciunul nu a fost mai înțelept decât el, nicio condamnare sub cerul atenian nu a fost mai injustă. Dar în vreme ce discipolii săi îl plângeau, în închisoarea sa, Socrate le dezvăluia drumul nemuririi. (1) Acceptăm acest lucru cu titlu de ipoteză, cu scopul de a da întreaga ei forță tezei aboliționiste. Dar lucrul acesta nu înseamnă că pentru noi ar fi în afara oricărui dubiu, din contră. Teoria „cromozomului supranumerar” responsabil de criminalitate, foarte la modă la vremea redactării acestui text, a fost după aceea complet abandonată. (2) Libertatea de a face orice este riguros identică cu absența libertății. Libertatea este mereu libertate de a face ceva anume, determinat. (3) Vom reveni eventual la această problemă esențială. Nimic nu e mai ușor decât să critici un principiu pornind de la fapte, este la îndemâna oricui, dar este și cel mai greșit. Niciun fapt negativ nu poate invalida un principiu bun. Textul, scris în 1971, este anterior abolirii pedepsei cu moartea. Autorul nu a schimbat nimic fundamental între timp (pedeapsa cu moartea fiind abolită în Franța în 1981). Remarca sa, amară, este că, după abolirea acestei pedepse, în aceeași țară a progresului umanității au fost legalizate avorturile... (n. tr.) Traducere Cristi Pantelimon http://jeanborella.blogspot.ro/search/label/A%20propos%20de%20la%20peine%20de%20mort