Geopolitica inteligenței artificiale. Contradicțiile prezentului și tensiunile viitorului

Statele Unite au profesat mult timp religia concurenței, a libertății pieței și a „mâinii invizibile”. Reglementarea era considerată dușmanul inovației, o povară inutilă de care întreprinderea trebuia să scape și, în formele sale cele mai temute, anticamera socialismului.

Este, așadar, surprinzător să vedem astăzi că tocmai liderii domeniului inteligenței artificiale cer ei înșiși reguli. OpenAI solicită standarde naționale de siguranță, evaluări independente și mecanisme de control. Anthropic propune ca obligațiile să crească odată cu puterea modelelor, până la supunerea celor mai avansate sisteme unui regim de supraveghere deosebit de strict.

Paradoxul este cu atât mai frapant cu cât aceiași reprezentanți ai industriei s-au apropiat de Donald Trump atunci când acesta le promitea tocmai relaxarea constrângerilor care apăsau asupra tehnologiei. De ce cer astăzi Washingtonului ceea ce ieri voiau să-i interzică?

În ultimele luni, mai multe sisteme dezvoltate de OpenAI, Meta și Anthropic au manifestat comportamente pe care creatorii lor nu le prevăzuseră neapărat. În iulie, OpenAI a recunoscut, în special, că unul dintre modelele sale a acționat în mod autonom și a procedat la piratarea unei companii. Anthropic și Meta au semnalat comportamente comparabile, deși mai puțin grave.

Pesimiștii tehnologiei au găsit imediat în aceste evoluții confirmarea profețiilor lor. Trump, însă, privește în altă direcție. El nu vede în inteligența artificială o creatură fantastică pregătită să-și distrugă creatorul, ci următoarea mare mașinărie a puterii economice. În viziunea sa, miza nu este, prin urmare, încetinirea tehnologiei, ci asigurarea faptului că Statele Unite vor fi primele care vor reuși să o stăpânească.

De aceea, Washingtonul a transformat dominația americană în domeniul inteligenței artificiale într-un obiectiv strategic. De la revenirea lui Trump la Casa Albă, administrația americană încearcă să înlăture obstacolele din calea dezvoltării industriei și să păstreze avansul tehnologic al Statelor Unite.

Contradicția este doar aparentă. Companiile cer reguli; statul cere viteză. Dar, după cum vom explica în acest articol, regula poate servi tocmai vitezei atunci când permite organizarea unei curse fără a o opri. O industrie poate dori să fie protejată împotriva anumitor riscuri și, în același timp, să vrea să continue să avanseze mai repede decât concurenții săi.

Trebuie, așadar, să punem adevărata întrebare. Nu de ce Washingtonul vrea să accelereze în timp ce companiile vorbesc despre reglementare, ci dacă, în spatele acestor două discursuri aparent contradictorii, statul american și industria inteligenței artificiale nu urmăresc, în fond, același obiectiv: să organizeze cursa fără să permită Statelor Unite să o piardă.

Când reglementările servesc capitalul

La 10 iunie 2026, ABC News a publicat un interviu exclusiv cu Dario Amodei, sub un titlu deosebit de explicit: „Dario Amodei, CEO-ul Anthropic, cere o reglementare mai strictă a inteligenței artificiale”.

Amodei solicită în mod explicit intervenția guvernului: „Propunem o reglementare mai strictă a acestei tehnologii, precum și acordarea guvernului a puterii – din nou, într-un mod țintit – de a bloca implementarea tehnologiilor periculoase.” [1]

La 14 septembrie 2026, ABC News relata că Sam Altman, șeful OpenAI, declarase că firma sa ar saluta „un cadru federal care să stabilească cerințe de securitate coerente pentru IA de vârf”. El a adăugat că existența unor reguli coerente privind riscurile modelelor de vârf ar fi o idee bună și a menționat, printre altele, recurgerea la auditori independenți [2].

Ar fi naiv să vedem în această nouă fervoare pentru reglementare o convertire bruscă a giganților tehnologici la interesul general. O reglementare poate, desigur, proteja societatea împotriva anumitor abuzuri. Dar poate produce și un alt efect: să-i protejeze pe cei care sunt deja suficient de puternici pentru a suporta costurile acesteia. Jurnalistul Jonathan Tepper, în The Myth of Capitalism, a studiat tocmai acest fenomen. Potrivit datelor pe care le citează, în ultimii șaizeci de ani, populația americană ar fi crescut cu 98%, în timp ce numărul reglementărilor federale ar fi crescut cu 850% [3]. În ultimii douăzeci și doi de ani, diferitele agenții federale ar fi adoptat astfel peste 88.000 de noi reglementări definitive [4].

Acest torent de reglementări nu afectează toate companiile în același mod. O companie mare dispune de departamente juridice, specialiști în conformitate și resurse financiare pe care o întreprindere mică nu le are. Pentru ea, reglementarea este o cheltuială. Pentru micul său concurent, ea poate deveni o barieră.

Cercetători de la Universitatea George Mason au observat astfel că o creștere cu 10% a restricțiilor de reglementare într-un anumit sector era asociată cu o scădere de aproximativ 0,5% a numărului întreprinderilor mici active în acel sector. Compania mare, în schimb, nu dispare. Ea poate chiar ieși întărită din această operațiune. Pierde câțiva concurenți, își consolidează poziția și, odată ce această poziție este asigurată, transferă asupra clienților o parte din costurile suplimentare impuse de noile reguli [5].

Înțelegem astfel cum o economie care se dorea întemeiată pe concurență poate deveni treptat o economie bazată pe rente, dominată de câteva companii instalate în vârful sectoarelor strategice.

James Bailey și Diana Thomas, de la Universitatea Creighton, au rezumat mecanismul cu o franchețe remarcabilă: marile companii pot avea interesul să convingă autoritățile să sporească reglementarea, tocmai pentru că aceasta crește costurile concurenților lor mai mici [6].

Reglementarea încetează atunci să mai fie doar o limitare impusă capitalului. În anumite circumstanțe, ea devine un instrument aflat în mâinile capitalului deja constituit.

Fenomenul capătă o importanță deosebită în domeniul inteligenței artificiale. Atunci când o companie atinge o anumită dimensiune, barierele la intrare pot deveni un avantaj pentru aceasta. Cel care deține centrele de date, procesoarele, infrastructurile energetice, capitalul, inginerii, volumele masive de date și rețelele de distribuție beneficiază deja de un avantaj considerabil. Dacă la acest ansamblu se adaugă norme suficient de complexe și costisitoare, avantajul tehnologic se poate transforma într-un cvasi-monopol.

Este suficient, atunci, ca problema să fie prezentată din perspectiva securității. Nu se cere neapărat oprirea inteligenței artificiale. Ar fi dificil din punct de vedere politic și absurd din punct de vedere economic. Se cere ca aceasta să fie reglementată, controlată, certificată, supravegheată. Și cine dispune, în mod precis, de mijloacele necesare pentru a îndeplini aceste cerințe? Cele mai mari companii din sector.

Iată paradoxul. În numele securității colective, se poate ajunge la o concentrare și mai mare a puterii tehnologice. În numele combaterii pericolelor inteligenței artificiale, se pot crea condițiile în care doar câteva companii vor fi autorizate, în practică, dacă nu și în drept, să o dezvolte la scară largă.

Adevăratul pericol nu ar fi, așadar, neapărat o inteligență artificială devenită incontrolabilă. Ar putea fi, mult mai prozaic, o inteligență artificială perfect controlată – dar controlată de un număr tot mai redus de companii.

Un discurs frumos, practici proaste

Ipocrizia liderilor industriei inteligenței artificiale a ieșit recent la iveală cu o anumită claritate.

Jacob Coxon, care lucrase atât la Anthropic, cât și la OpenAI, și-a părăsit funcția în septembrie, exprimându-și îngrijorarea profundă cu privire la direcția în care se îndreaptă industria. Potrivit lui, companiile de inteligență artificială s-ar afla într-o cursă al cărei deznodământ ar putea fi o superinteligență capabilă să se îmbunătățească singură.

O asemenea creatură, dacă ne permitem să folosim acest cuvânt, nu ar mai fi doar un instrument aflat în mâinile omului. Ea și-ar putea urmări propriile obiective și, în cel mai rău caz, ar putea pune în pericol însăși existența creatorului său. Coxon afirmă chiar că societățile care dezvoltă aceste tehnologii știu că ar putea provoca o catastrofă înainte de sfârșitul deceniului.

Situația ar fi deja gravă. Ea devine și mai îngrijorătoare atunci când unii cercetători din industrie recunosc ei înșiși că scenariul nu aparține în întregime domeniului science-fiction. Evan Hubinger, cercetător în domeniul siguranței la Anthropic, a estimat astfel la peste 10% probabilitatea ca un asemenea eveniment să aibă loc în următorul deceniu.

Ne aflăm, așadar, în fața unei duble mișcări. Pe de o parte, liderii industriei solicită public mecanisme de reglementare, evaluare și control al celor mai avansate sisteme. Pe de altă parte, companiile lor continuă să investească masiv în creșterea capacităților acelorași sisteme, în timp ce statul american intenționează să-și păstreze și să-și accelereze avansul tehnologic. Aici, cartea economistului sud-coreean Ha-Joon Chang, Kicking Away the Ladder, oferă o cheie de interpretare deosebit de utilă.

Întrebarea lui Chang este simplă și, mai ales, incomodă: au devenit țările bogate bogate aplicând rețetele pe care le recomandă astăzi țărilor sărace? Și-au construit ele puterea prin simpla austeritate bugetară, prin neintervenția statului, libertatea comerțului și concurența fără îngrădiri?

Istoria răspunde negativ. Statele Unite, Marea Britanie, Germania, Japonia și, mai târziu, Coreea de Sud au aplicat toate, în grade diferite și în perioade diferite, politici de protecție, subvenționare, intervenție publică și dezvoltare industrială dirijată. Ele au protejat anumite industrii, au acumulat capital, și-au construit infrastructurile, și-au dezvoltat tehnologiile și au folosit puterea statului pentru a favoriza apariția unor sectoare considerate strategice. Apoi, odată ajunse în vârf, au descoperit virtuțile universale ale liberului schimb.

Coincidența este, într-adevăr, remarcabilă. Aici se află metafora lui Chang: au urcat scara, apoi au retras-o. Odată ajunse la nivelul superior al dezvoltării industriale, le-au putut recomanda celorlalte țări să urce prin propriile mijloace – uitând însă să precizeze că ele însele folosiseră o altă metodă.

Dacă aplicăm observațiile lui Chang la inteligența artificială, strategia americană devine clară: acum că au devenit lideri în sectorul IA, companiile tehnologice promovează reguli pe care nu le-au urmat niciodată. Este cel mai bun mod de a-și păstra și chiar de a-și consolida poziția dominantă în cel mai strategic sector dintre toate.

Că IA este cel mai mare motor al dezvoltării economice din istorie, mai important chiar decât petrolul, energia nucleară sau chiar internetul, nu pare să lase loc de îndoială. Petrolul a furnizat energia industriei moderne; energia nucleară a schimbat radical raporturile de putere militară; internetul a transformat circulația informației. IA are însă o proprietate suplimentară: poate acționa direct asupra procesului prin care societățile descoperă, proiectează și își îmbunătățesc tehnologiile.

Aici se află, poate, adevărata sa particularitate. Inteligența artificială nu reprezintă pur și simplu o industrie printre altele. Ea ar putea deveni o tehnologie generală de cercetare și dezvoltare, capabilă să accelereze proiectarea unor noi mașini, materiale, medicamente, programe informatice și, în mod firesc, a unor noi arme. Dacă această capacitate se confirmă la scară largă, avantajul dobândit în domeniul IA s-ar putea extinde astfel asupra întregului aparat industrial.

Domeniul militar nu face excepție de la această logică. Statul care ar dispune de cele mai bune sisteme de IA ar putea beneficia de un avantaj considerabil în proiectarea navelor de război, a avioanelor de luptă, a sateliților, a sistemelor de apărare și a dronelor. Superioritatea militară nu ar mai depinde atunci doar de cantitatea de arme produse, ci de capacitatea de a accelera continuu proiectarea și perfecționarea acestora.

Dar există o perspectivă și mai importantă. Este vorba despre autoîmbunătățirea recursivă, sau RSI (recursive self-improvement). În scenariul său cel mai ambițios, IA nu s-ar mai limita la asistarea cercetătorilor umani: ar participa direct la proiectarea unor generații succesive de sisteme de IA, accelerând ea însăși progresul cercetării. S-ar putea forma astfel o buclă: o IA îmbunătățește metodele care permit construirea unei IA mai performante, care, la rândul ei, îmbunătățește metodele de cercetare și așa mai departe.

Dacă această perspectivă s-ar materializa, avantajul oferit de IA nu ar mai fi neapărat unul static. Ar putea deveni cumulativ. Primul stat care ar dispune de o IA capabilă să-și accelereze substanțial propria cercetare ar putea mări treptat distanța care îl separă de concurenții săi. Superioritatea inițială ar deveni astfel un instrument pentru producerea unei noi superiorități.

Aici analogia cu tehnologiile strategice anterioare își atinge limitele. O armă nucleară oferă un avantaj considerabil, dar nu construiește ea însăși următoarea generație de arme nucleare. O tehnologie stealth poate conferi o superioritate militară, dar nu are capacitatea intrinsecă de a accelera la nesfârșit cercetarea care va permite perfecționarea sa. IA, în scenariul RSI, ar putea, dimpotrivă, să intervină direct în procesul de producere a progresului tehnologic însuși. Această posibilitate, mai mult decât performanțele spectaculoase ale unui model sau altuia, este cea care conferă IA o anvergură geopolitică excepțională.

Logica puterii se alătură astfel celei pe care Chang o observase în istoria industrială: atunci când o tehnologie devine decisivă, puterile care o dețin au interesul să avanseze cât mai repede posibil, împiedicându-și în același timp rivalele să recupereze decalajul. Căci, dacă inteligența artificială devine într-adevăr principalul accelerator al progresului economic, științific și militar, atunci puterea care controlează cele mai avansate capacități ale acesteia va avea tot interesul să-și păstreze avansul. Reglementarea ar putea urmări, prin urmare, nu să oprească această cursă, ci să o organizeze; nu neapărat să împiedice dezvoltarea IA, ci să stabilească cine va putea avea acces la ea, în ce condiții și cu ce limite.

IA ar putea deveni astfel o nouă formă a unei lupte vechi: cea dintre puterile care încearcă să-și păstreze avansul și cele care încearcă să recupereze decalajul. În acest sens, este interesant să analizăm opțiunile pe care Uniunea Europeană și China le-au adoptat în domeniul inteligenței artificiale.

Europa reglementează ceea ce nu deține

Uniunea Europeană a făcut ceea ce știe cel mai bine să facă: a început cu o lege. AI Act, intrat în vigoare la 1 august 2024, constituie primul mare cadru orizontal dedicat inteligenței artificiale. Acesta clasifică sistemele în funcție de gradul lor de risc, interzice anumite practici și multiplică obligațiile pe măsură ce crește puterea mașinilor. Începând cu 2 august 2025, dispozițiile referitoare la modelele de inteligență artificială de uz general sunt aplicabile. Transparență, respectarea drepturilor de autor, obligații speciale pentru modelele care prezintă un „risc sistemic”: Europa a început astfel să stabilească, înainte chiar de a deține pe deplin tehnologia, regulile existenței acesteia.

Comisia Europeană vrea să transforme Europa într-un „AI Continent”. Programul este amplu: infrastructuri de calcul, acces la date, formare, răspândirea IA în industrie, dezvoltarea tehnologiilor europene. Iar pentru a recupera decalajul, Uniunea intenționează să mobilizeze sume considerabile. Inițiativa InvestAI ar urma astfel să permită mobilizarea a până la 200 de miliarde de euro, dintre care 20 de miliarde destinate finanțării a până la cinci „AI Gigafactories”, concepute pentru antrenarea și dezvoltarea modelelor de nouă generație.

Nu i se poate reproșa UE că vrea să construiască. Dar trebuie să privim ordinea în care construiește.

A început prin a ridica reglementarea în jurul unei industrii care încă nu și-a construit propriile ziduri de apărare. Perfecționează codul înainte de a avea mașinile; stabilește condițiile de utilizare înainte de a deține mijloacele de producție; legiferează asupra puterii înainte de a o fi dobândit.

Ne putem imagina oare că generalul de Gaulle, atunci când a vrut să doteze Franța cu arma nucleară, ar fi început prin a stabili un cadru de reglementare precis privind condițiile în care urma să fie dezvoltată bomba? Pentru aceasta, ar fi trebuit ca bomba să existe deja undeva. Politica industrială procedează, de regulă, invers: mai întâi dobândești capacitatea, apoi discuți despre modul în care o vei utiliza.

Dificultatea europeană se află tocmai aici. În domeniul inteligenței artificiale, Europa nu dispune încă de echivalentul ecosistemului american care reunește producătorii de cipuri, giganții cloud, laboratoarele de cercetare și companiile capabile să finanțeze și să exploateze centre de date uriașe. Nvidia, Microsoft, Amazon, Google, Meta, OpenAI, Anthropic și furnizorii americani de servicii cloud la scară largă formează un ansamblu industrial a cărui putere nu poate fi decretată prin regulament.

Europa vrea, așadar, să recupereze un decalaj considerabil prin investiții publice. Acest lucru este necesar dacă dorește să dispună de o capacitate autonomă. Dar rămâne o întrebare: ce va mai rămâne din aceste 200 de miliarde dacă o parte din energia industrială pe care ar trebui să o elibereze este absorbită de obligația de a respecta, încă de la început, un ansamblu de constrângeri pe care concurenții străini nu le suportă în aceleași condiții?

Dar întrebarea esențială nu este doar dacă Europa va fi „îngrădită”. Este dacă va deține puterea necesară pentru a defini regulile secolului. Căci, dacă americanii păstrează cele mai puternice modele și își arogă, în plus, dreptul de a stabili ce înseamnă o inteligență artificială „acceptabilă”, ei vor reuni două avantaje care, luate separat, sunt deja considerabile: avansul tehnologic și capacitatea de a stabili regulile cărora concurenții lor vor trebui să li se supună.

În acest sens, este interesant să amintim că Sam Altman a publicat în această vară, în paginile Financial Times, un articol intitulat „Așa putem face ca IA să fie sigură pentru toți”. CEO-ul OpenAI propune acolo crearea unui forum internațional condus de... Statele Unite. Această țară ar fi astfel însărcinată, printre altele, să stabilească standarde internaționale de securitate, să realizeze evaluări independente ale capacităților și riscurilor, să determine condițiile care să permită statelor și companiilor accesul la cele mai avansate tehnologii și să coordoneze politicile naționale [7].

Dacă un asemenea proiect ar ajunge să se concretizeze, America ar deține astfel mașina și ar participa la redactarea manualului său de utilizare. Europa, în schimb, ar risca să devină expertul în reglementarea unei puteri pe care nu ar deține-o. Ar fi o situație nouă, dar nu lipsită de precedent. În istorie, se întâmplă ca popoarele cele mai rafinate să descopere prea târziu că virtuțile lor nu pot compensa o diferență în ceea ce privește mijloacele materiale. Cavaleria franceză putea fi magnifică la Azincourt; cu toate acestea, a fost înfrântă de oameni care înțeleseseră, mai simplu, cum trebuia câștigată bătălia. Idealurile nobile nu împiedică întotdeauna săgețile să-și atingă ținta.

În fața inteligenței artificiale americane, Europa ar putea cunoaște propriul său Azincourt: o industrie europeană înconjurată de principii, precauții și norme, confruntată cu rivali a căror preocupare principală va fi să construiască mai repede, să antreneze modele mai mari și să dispună de o putere de calcul cât mai mare.

Europa ar putea deveni continentul care reglementează cel mai bine o tehnologie pe care încă nu o deține la aceeași scară ca Statele Unite. Ar putea deveni extraordinar de competentă în a explica modul în care ar trebui dezvoltată inteligența artificială, rămânând în același timp dependentă de cei care dețin modelele, cipurile și centrele de date.

IA chineză împotriva modelului american proprietar

China oferă aici un exemplu deosebit de instructiv. Ea a înțeles, mai bine decât mulți alții, un adevăr elementar: nu este suficient să intri într-un sistem internațional pentru a te supune lui.

Istoria Chinei este adesea prezentată într-o formă atât de simplă, încât devine aproape copilărească. China ar fi abandonat comunismul, și-ar fi deschis piața, ar fi adoptat capitalismul și apoi s-ar fi îmbogățit. Astfel s-ar încheia povestea.

Realitatea este mult mai complexă. Declarând că „piața este un stăpân prost, dar un slujitor excelent”, Deng Xiaoping indica destul de precis metoda care urma să fie aplicată. China avea să folosească piața fără să-i abandoneze conducerea propriilor afaceri.

Avea să folosească capitalul străin. Avea să intre în comerțul internațional. Avea să atragă companiile occidentale. Avea să creeze zone economice speciale și să autorizeze întreprinderile mixte. Avea să accepte regulile comerțului mondial. Dar nu avea să încredințeze niciodată acestei piețe conducerea strategică a dezvoltării sale.

Această conducere avea să rămână în mâinile statului și, în spatele statului, ale Partidului Comunist Chinez.

Acesta este punctul esențial. China nu a eliminat planificarea odată cu descoperirea pieței. Le-a combinat pe cele două. Întreprinderile de stat, creditul direcționat, marile lucrări de infrastructură, politica industrială, protecția sectoarelor strategice și planurile cincinale au continuat să ofere economiei o direcție generală. Piața furniza mecanismele; statul păstra cârma.

Chiar și companiile străine au fost utilizate în această logică. Societățile mixte au permis intrarea capitalului și a tehnologiilor occidentale. Investițiile străine au devenit astfel, în parte, un instrument de transfer tehnologic. China accepta prezența puterilor industriale străine, dar intenționa să învețe de la ele.

China știa că, intrând în economia mondială, o făcea dintr-o poziție de slăbiciune. Prin urmare, nu încerca să schimbe imediat regulile jocului. Accepta mai întâi locul care îi era oferit, apoi lucra pentru a-l schimba.

Evoluția este destul de clară. China a început prin a asambla. Apoi a fabricat. Ulterior a început să proiecteze. Și-a dezvoltat propriile instalații, propriile tehnologii, propriile lanțuri industriale. A acumulat brevete și caută acum să influențeze chiar și definirea standardelor tehnologice.

Există o diferență considerabilă între a participa la un sistem și a progresa în interiorul acelui sistem până la punctul în care poți modifica raporturile de forță din cadrul lui. Iar această diferență permite, în parte, înțelegerea progreselor Chinei în domeniul inteligenței artificiale.

Laboratoarele chineze dispun de resurse financiare și de un acces mai limitat la cele mai avansate cipuri electronice decât omologii lor americani. Cu toate acestea, au reușit să producă modele ale căror performanțe au surprins o parte a industriei.

Originalitatea Beijingului se manifestă mai ales în alegerea modelelor cu greutăți deschise (open-weight). Un model de IA chinez poate fi distribuit, preluat, adaptat și exploatat de alți actori. Ceea ce, în Statele Unite, rămâne în principal un mijloc de producție deținut de companii private tinde astfel ca, în China, să capete forma unei infrastructuri tehnologice mai larg accesibile.

La prima vedere, acest lucru pare paradoxal. De ce să investești miliarde într-o tehnologie pentru ca apoi să distribui gratuit o parte din ea? Răspunsul ține, fără îndoială, în parte de natura politică a regimului chinez și de rolul particular pe care îl joacă statul în organizarea economiei. Dar această explicație ar conduce la deschiderea unei întrebări mult mai ample: cea a raporturilor dintre proprietate, puterea publică și dezvoltarea tehnologică într-un stat condus de un partid comunist. Ea depășește, prin ea însăși, cadrul acestei analize geopolitice.

Există, totuși, o altă explicație, mai imediat economică. Potrivit lui Daniel Francis, CEO al Abel Police, o companie de inteligență artificială destinată forțelor de ordine, dezvoltarea unor modele chineze cu greutăți deschise, suficient de performante, ar putea fragiliza modelul economic al companiilor americane. Dacă rivalii lor chinezi pun gratuit la dispoziție sisteme capabile să concureze cu modelele americane proprietare, valoarea comercială a acestora din urmă ar putea scădea.

Iar venituri mai mici înseamnă, în cele din urmă, mai puține resurse disponibile pentru finanțarea generațiilor următoare. Problema nu ar mai fi, prin urmare, doar cea a superiorității unui model față de altul. Ar deveni problema finanțării unei întregi industrii [8].

În fața acestei amenințări, guvernul american are două soluții:

1. Separarea dintre o IA comercială și o IA militară: companiile ar putea continua să ofere publicului modele relativ accesibile, dar mai limitate și supuse unui control mai strict. Cele mai puternice sisteme ar putea fi rezervate statului și anumitor parteneri considerați strategici, în special pentru apărare, informații sau anumite activități de cercetare sensibile.

Ar exista astfel două tipuri de inteligență artificială. Una ar fi comercială, supusă cerințelor pieței și accesibilă publicului. Cealaltă ar fi strategică, mult mai puternică, dar supusă unor restricții privind accesul. Această evoluție nu ar fi, de altfel, complet nouă. O parte dintre cele mai performante sisteme dezvoltate de laboratoarele americane este deja supusă unor regimuri diferențiate de acces, în funcție de utilizatori și de scopurile în care sunt folosite.

2. Reglementarea și protecționismul: o altă posibilitate ar consta în a face utilizarea modelelor chineze suficient de dificilă pentru a limita răspândirea lor în cadrul marilor organizații. Rezultatul ar putea fi obținut fără o proclamare spectaculoasă. Nu ar fi necesară interzicerea explicită a modelelor chineze. Ar fi suficientă multiplicarea constrângerilor de reglementare, a obligațiilor de conformitate, a responsabilităților juridice și a restricțiilor impuse administrațiilor și marilor companii.

Ironia situației actuale merită subliniată. Timp de decenii, puterile occidentale au explicat restului lumii avantajele liberului schimb. Protecționismul era privit cu suspiciune, subvențiile erau acuzate că denaturează piața, iar intervenția statului în industrie era considerată o reminiscență a trecutului. Apoi China a devenit suficient de puternică pentru a le contesta avansul în sectoarele strategice.

Și iată că vechile doctrine își schimbă chipul. Aceleași state care ieri propovăduiau virtuțile pieței redescoperă astăzi avantajele subvențiilor. Își ridică barierele vamale, își sprijină industriile naționale, orientează investițiile și invocă acum securitatea economică.

În fond, nu este nimic foarte misterios aici. Principiile economice sunt adesea mai solide atunci când nu întâlnesc niciun adversar. De îndată ce apare o putere rivală, statele încep din nou să distingă ceea ce ține de comerț de ceea ce ține de putere.

Concluzie

La începutul acestei analize, puteam crede că există o contradicție între Washington și Silicon Valley. Companiile cer reglementarea inteligenței artificiale; guvernul american vrea, dimpotrivă, să accelereze cursa. Dar contradicțiile dispar adesea atunci când încetăm să privim discursurile și începem să privim interesele.

O industrie cere cu ușurință reguli atunci când a devenit suficient de puternică pentru a suporta costurile acestora și când aceleași reguli pot face mai dificilă intrarea unor noi concurenți. Istoria economică oferă în această privință suficiente exemple pentru a nu lua prea în serios declarațiile de principiu despre liberul schimb sau concurență. Puterile dominante au fost întotdeauna favorabile libertății atât timp cât aceasta le servea avantajul și mult mai puțin favorabile atunci când le permitea rivalelor să recupereze decalajul.

Inteligența artificială reproduce astăzi acest mecanism vechi. Doar două puteri par să dispună de mijloacele necesare pentru a contesta serios avansul american: China și, într-o măsură cu totul diferită, Uniunea Europeană. Or, cele două au ales căi diferite.

Bruxelles-ul a ales reglementarea. Beijingul a ales cursa.

Alegerea europeană ar putea avea o consecință simplă: transformând IA într-un sector puternic reglementat înainte de a fi construit o industrie capabilă să rivalizeze cu companiile americane, Europa riscă să facă și mai dificilă recuperarea decalajului pe care pretinde că vrea să o favorizeze. Poate ajunge să reglementeze piața înainte de a-și fi cucerit partea sa din piață.

China, în schimb, nu a acceptat regulile jocului așa cum începeau ele să fie stabilite la Washington. Și-a dezvoltat propriile modele, adesea cu greutăți deschise, iar rezultatele obținute au fost suficient de remarcabile pentru a modifica calculul american. Confruntate cu această concurență, Statele Unite au început să renunțe la unele dintre certitudinile lor: mai multă protecție, mai mult sprijin pentru propria industrie și, mai ales, mai multă viteză.

Poate că aceasta este adevărata lecție a acestei istorii. Atunci când concurența devine serioasă, marile principii devin brusc mai flexibile. Piața liberă cedează în fața protecționismului; reglementarea devine o armă atunci când poate proteja un avantaj; iar statul, acuzat ieri că vrea să se amestece în economie, redevine indispensabil de îndată ce o putere străină amenință să preia conducerea.

Inteligența artificială nu face, așadar, să dispară vechile legi ale puterii. Le readuce în scenă sub o formă nouă.

Iată de ce, în această privință ca și în multe altele, trebuie să ne ferim de cuvintele mari. Națiunile vorbesc despre reglementare, securitate și cooperare internațională. Cu toate acestea, ele continuă să alerge. Căci istoria nu întreabă cine a avut cele mai frumoase principii. Ea întreabă cine a ajuns primul.

Note

[1] https://www-cdn.abcnews.com/Business/exclusive-anthropic-ceo-calls-stronger-regulation-ai/story?id=133753620&utm

[2] https://abcnews.com/amp/Politics/openai-ceo-calls-ai-pacing-trump-insists-downplaying/story?id=136416814&utm

[3] http://www.uschamberfoundation.org/smallbizregs

[4] http://www.uschamberfoundation.org/ssites/default/filesCityReg%2oReport_0.pdf

[5] http://www.mercatus.org/publications/regulation-entrepreneurs-hip-and-firm-size

[6] Bailey, J.B. & Thomas, D.W., Journal of Regulatory Economics (2017), 52, 237

http://doi.org/10.1007/s1119-017-9343-9

[7] https://www.ft.com/content/0c2e1077-f658-4b3d-9040-602615c961ca?utm

[8] https://www.palladiummag.com/2026/08/19/american-ai-may-not-survive-chinese-open-source

https://egaliteetreconciliation.fr/Geopolitique-de-l-Intelligence-artificielle-Comprendre-les-contradictions-du-present-et-les-81081.html