Interviu cu Jean Thiriart, Partea 1

Întrebarea 1: Încă din perioada primelor dumneavoastră scrieri, în anii 1960, ați studiat lucrările marilor gânditori geopolitici ai trecutului, oameni precum Sir Halford Mackinder, profesorul Nicholas Spykman și generalul Karl Haushofer. Cum v-au influențat teoriile lor propriile concepții?

Jean Thiriart: Originile geopoliticii se întorc cu mult înainte de epoca lui Mackinder, Spykman și Haushofer. Pentru unii, geopolitica a început cu Dietrich von Bülow, în timp ce pentru alții el a reprezentat doar o etapă în dezvoltarea ei. În 1799, el a publicat Der Geist des Neueren Kriegssystems [Spiritul războiului modern]. Von Bülow realizase pe deplin că, din cauza sistemului militar modern — apariția bruscă a noului stil de război introdus de armatele revoluționare masive ale Primei Republici Franceze — epoca statelor mici luase sfârșit. În cartea sa, el descrie în mod logic ceea ce Europa avea, de fapt, să devină începând din 1871, și anume că atât Italia, cât și Germania urmau să devină țări unificate. (În 1799, mulți ar fi zâmbit sau ar fi râs la o asemenea idee.)

Printre gânditorii școlii geopolitice trebuie să-l menționăm și pe Friedrich List. În 1841, List (1789–1846) a publicat cartea sa Système National d'Économie Politique [Sistemul național al economiei politice], cunoscută în întreaga lume. Ceea ce mulți nu știu este că, în 1827, în Statele Unite, publicase o altă carte: Éléments de l'Économie Politique Américaine [Elemente ale economiei politice americane]. List a trăit în Statele Unite și a devenit cetățean american. La cererea lui Andrew Jackson, a fost numit consul în Germania, funcție pe care a ocupat-o între 1832 și 1845. List a suferit profund și personal din cauza divizării și mizeriei politice a Germaniei pe care o cunoscuse în tinerețe. Până la moarte, a rămas german în suflet, atât într-un mod pasional, cât și realist. A fost un apărător înfocat al Zollverein-ului. Pentru List, ca și pentru mine, puterea vine înaintea bogăției. De fapt, bogăția este inutilă fără unitatea și puterea națiunii. Capacitatea unei națiuni de a purta război se măsoară în funcție de capacitatea sa de a produce bogăție. El dorea o Germanie Mare, o Germanie care să absoarbă Danemarca, Olanda și Belgia. Ca individ, am pus în practică teoriile lui List. În timpul războiului din 1940–1945, am fost membru al organizației „Prietenii Marelui Reich German” (AGRA). List dorea să vadă Anglia incapabilă să mai dicteze regulile în Mediterana. El a anunțat căderea eventuală a Angliei și venirea supremației americane cu mai bine de un secol înainte ca acestea să se producă. List a fost, de asemenea, părintele spiritual al proiectului feroviar Berlin–Bagdad.

Gândirea lui List s-a materializat parțial în jurul anului 1880, sub conducerea lui Bismarck. Există câteva pagini foarte bune despre List în Makers of Modern Strategy, de Edward Mead Earle, publicată de Princeton University Press în 1943. Geopolitica este o știință ușoară pentru persoana care aparține unei școli de gândire raționale. Totul este dezvăluit în hărți. Trebuie doar să citești hărțile „fizice”: munți, deșerturi, râuri largi, climate, mări; mai ales mările! Pentru mine este incongruent, de neconceput, ca cineva să poată scrie o carte de istorie fără să o ilustreze din abundență cu hărți. Și totuși, tocmai acest lucru îl fac 95%, dacă nu 98%, dintre autori, demonstrând astfel lipsa lor atât de rigurozitate, cât și de seriozitate.

Soarta a făcut să mă nasc belgian, într-o țară mică. Am suferit profund din această cauză încă din adolescență. La vârsta de 18 ani, căutam deja o țară mare. O țară mai întinsă. Germania exercita asupra mea, la acea vreme, o mare fascinație romantică. Familia Thiriart provine din zonele situate în triunghiul format de Maastricht (Olanda), Liège (Belgia) și Aachen (Germania). Cea mai cunoscută ramură este cea din Mützhagen. Să ne amintim că și Carol Martel și Carol cel Mare s-au născut în această regiune. Carol cel Mare spunea că era „un german al națiunii france”. Astfel, am ajuns la conceptele științifice ale geopoliticii prin acest ocol pe căile romantice ale adolescenței mele. Cu toate acestea, mai mult decât oricine altcineva, între 1960 și 1968, am scris lucrări importante pentru a demonstra că naționalismul german a fost cel care a împiedicat nașterea unei Europe unite între iulie 1940 și mai 1941.

Astăzi, sunt unul dintre cei mai hotărâți opozanți ai oricărui fel de „reunificare germană” propusă în afara legăturilor controlate de stat ale unei națiuni europene. Titlul cărții mele în limba germană, Das Vierte Reich: Europa [Al Patrulea Reich: Europa], simbolizează cu exactitate gândirea mea: nu va mai exista niciodată un alt Reich german. De data aceasta, Al Patrulea Reich (Das Vierte Reich) va fi întreaga Europă. Dacă aș avea timp, aș scrie o critică destul de severă a ideilor lui Haushofer. Haushofer a fost un autor care a vrut să amestece o știință cu o pasiune — pasiunea germană. Acest lucru este antinomic; contradictoriu. O știință este, prin definiție, universală. Ea este creată de toți și pentru toți. Același lucru este valabil pentru astronomie, balistică, optică, medicină, optometrie, fizică și chimie. Aceste discipline intelectuale aparțin întregii rase umane; în ele nu este loc pentru niciun fel de naționalism (idiot).

Geopolitica științifică ar trebui să poată fi înțeleasă — și, mai ales, utilizată — la fel de bine de conducătorii de la Beijing, Moscova și Washington — iar mâine, de conducătorii de la Bruxelles. Este un fel de logică ce afectează profund domeniile militar, economic, politic și chiar social. Haushofer nu a înțeles deloc importanța Mediteranei. Și totuși, Mediterana este pântecele Europei. Europa lui Haushofer este doar Europa Centrală, Mitteleuropa. Capitolul al doilea al cărții lui Haushofer se intitulează „Blocul continental al Europei Centrale — Eurasia — Japonia”. Haushofer dezvăluie o prejudecată atunci când îi privește de sus pe locuitorii Europei de Sud. El scrie: „Dacă această rasă sudică, italienii... își depășește granițele și împinge spre nord, va fi ulterior obligată să se retragă.”

Uneori, Haushofer a scris lucruri la fel de stupide precum cele pe care le găsim în gândirea arhaică a lui de Gaulle. El își imaginează o „Confederație” europeană în care fiecare membru și-ar păstra propria limbă (sic). Nu dorește o „violarea a sufletelor”. Cum poate fi numit acest lucru studiu științific — sufletul (sic) unui popor? Cu toate acestea, chiar dacă ideile lui Haushofer nu pot fi folosite de susținătorii unui Imperiu European (Imperiul Euro-Sovietic), el este valoros ca sursă. El a identificat greșeala lui Wilhelm al II-lea, repetată de Hitler: ezitarea, nehotărârea dintre o politică maritimă și una continentală. În cartea sa, Haushofer descrie nașterea școlii sovietice de geopolitică. Aceasta exista în perioada în care revista Novy Vostok [Noul Orient] era publicată de Universitatea Sun Yat-sen din Moscova, sub conducerea lui Karl Radek. Ceea ce rețin în principal de la Haushofer este maxima conducătorilor militari din perioada nașterii Republicii Romane: „Fas est ab hoste doceri”, ceea ce înseamnă: „Este o datorie sacră să te lași învățat de dușman.”

Un alt autor, puțin cunoscut, dar demn de reținut în geopolitică, este Anton Zischka, născut la Viena în 1904. În 1952 a publicat cartea sa Afrika, Europas Gemischftaufgabe Tummer [Africa, complementul Europei]. În 1952, Africa era încă în totalitate controlată de belgieni, francezi și portughezi. În 1952, Europa de Est era deja pierdută pentru noi. În cartea sa, Zischka sugerează un fel de Imperiu Nord–Sud, de la Stockholm la Johannesburg. Zece ani mai târziu, ideea nu ar mai fi fost valabilă. Un alt geopolitician, probabil necunoscut publicului american, este generalul Jordis von Lohausen, unul dintre prietenii mei. El a lăudat foarte mult concepțiile mele europene în scrierile sale. În 1981, generalul von Lohausen a publicat volumul său strălucit Mut zur Macht — Denken in Kontinenten [Curajul de a avea putere — Gândirea la scară continentală], la editura Kurt Vowinckel. Vowinckel era, de asemenea, un prieten apropiat, precum și editorul lui Haushofer. Cartea generalului von Lohausen a fost tradusă în franceză de doamna Elfriede Popelier, care a lucrat mulți ani în biroul meu politic.

Îmi plac în mod deosebit maximele latine. Generalul citează una extrem de potrivită: „Ducunt fata volentem, nolentem trahunt”, ceea ce înseamnă: „Destinul îl poartă pe cel care voiește; pe cel care nu voiește îl târăște.” Oswald Spengler o folosise deja. Von Lohausen este un discipol al lui Haushofer, al cărui elev a fost. El rămâne foarte german — asemenea lui Haushofer — dar am avut onoarea de a-l influența într-o anumită măsură, din punct de vedere intelectual, prin lucrarea mea din 1964. În parte, generalul a fost influențat de mine. Eu însumi am fost influențat de Ortega y Gasset, strălucitul liberal spaniol (în timpul războiului din 1940–1945, acesta urma să scrie în revista studențească a universității SS — revista Jeune Europe, publicată la Berlin în peste 10 limbi). Iată ce scrie von Lohausen, influențat de propriile mele idei (care, la rândul lor, fuseseră influențate de Ortega y Gasset): „O națiune nu este în mod necesar o unitate de limbă, origine sau cetățenie. Desigur, poate fi toate acestea, dar, înainte de toate, este o unitate de voință.” Este, în esență, „națiunea ca entitate politică”, așa cum a fost, la început, marea Republică Romană. Mai târziu, aceasta a fost ideea lui Sieyès, iar apoi a mea.

Generalul von Lohausen vorbește despre „unitatea continentului de la Madrid la Vladivostok”. Cu cincizeci de ani în urmă, național-comunistul Niekisch scrisese despre „marele spațiu Vlissingen–Vladivostok”. Niekisch și-a încheiat zilele ca deputat în Germania de Est (RDG). Timp de mulți ani a fost încarcerat într-unul dintre lagărele de concentrare ale lui Hitler. În orice caz, câțiva dintre vechii săi prieteni, care trecuseră de partea SA sau SS, au reușit să-i salveze viața.

În primul rând, cititorului american trebuie să i se aducă la cunoștință unitatea de gândire a patru geopoliticieni: Haushofer, Niekisch, von Lohausen și eu însumi, Thiriart: Uniunea Sovietică este o parte intrinsecă a concepției noastre teritoriale. Este vorba despre o Europă „eurasiatică”, o Europă Foarte Mare, Noua Romă. Europa eurasiatică, spre deosebire de Europa Mică, pe care, în termenii lui von Lohausen, o numim Europa „francă”. Am anexat scrisorii mele „Karte 5”, care arată Regatul Franc de Apus și Regatul Franc de Răsărit în jurul anului 850, după moartea lui Carol cel Mare. Cred că, dintr-un punct de vedere strict științific, toți profesorii americani de geopolitică sunt obligați să accepte această concepție „de la Vladivostok la Dublin” (sau, mai degrabă, „până la Reykjavík”). Încă din 1961 exclusesem concepția unei Europe împotriva Uniunii Sovietice. Acum, o Europă fără Uniunea Sovietică este exclusă din gândirea mea. Geografia o dictează.

Din cartea lui von Lohausen citez următorul pasaj extrem de important:

„Pentru Rusia, există patru Europe posibile: o Europă ostilă, o Europă subjugată, o Europă devastată și o Europă aliată (asociată) prin consimțământ reciproc. O Europă independentă, aliată prin acord reciproc cu vecinul său, este singura Europă care contează. Pentru ruși, numai o asemenea Europă înlătură necesitatea unei prezențe militare, fie de natură supraveghetoare, fie destinată să o țină unită. Numai o asemenea Europă este un câștigător pe toate planurile. Kremlinul se înșală profund dacă nu a simțit niciodată nevoia de a contribui la crearea acestui tip de Europă.”

Am încercat să-l conving de acest lucru pe istoricul sovietic Vsevolod Kniajinski când a venit să mă viziteze la Bruxelles în aprilie 1986. Kniajinski a publicat în mai multe limbi (inclusiv în franceză, pe care o vorbește fluent) L’Intégration Ouest-Européenne: Politique et Relations Internationales [Integrarea vest-europeană: politică și relații internaționale]. Nu am reușit să-l conving, în ciuda eforturilor mele. După o zi de discuții istorice și o seară petrecută în salonul restaurantului Villa-Lorraine — unul dintre restaurantele mele preferate — nu s-a ajuns la nimic. El și-a dedicat cartea mie. Eu i-am dedicat-o pe a mea lui. Din fericire, am și alte legături „de partea cealaltă”. Cu toate acestea, la pagina 322 a ediției franceze, profesorul sovietic arată că Anglia este folosită de americani drept cal troian în Europa contemporană. Atitudinea lui Kniajinski față de Europa amintește de cea adoptată de Richelieu sau Mazarin față de Germania. Ea exprimă o puternică dorință de a reduce Europa la o „Kleinstaaterei”, la fel cum Germania a fost redusă (în mod uimitor) la 343 de state prin Tratatul de la Westfalia din 1648. Cartea profesorului sovietic este greoaie și dificil de parcurs. Este scrisă în jargon politic. Indicele său bibliografic este foarte bine documentat.

Pentru consemnare, trebuie să știți că imensa bibliotecă personală a lui Haushofer a fost literalmente furată în 1945 de doi ofițeri ai Armatei Statelor Unite, locotenenții Morgenstern și Kaufmann. Spun „furată” cu intenție, nu confiscată. Cele mai complete materiale documentare despre Haushofer, deși sunt plictisitoare de citit, se găsesc în cele două volume ale minuțioasei lucrări a lui Hans-Adolf Jacobsen, Karl Haushofer: Leben und Werk. În total, 1.600 de pagini. Epuizant!

Din punctul meu de vedere, geopolitica ar trebui să încerce să-și imagineze și să delimiteze state care să fie viabile atât din punct de vedere economic, cât și militar. Ea ar trebui să stabilească dimensiunea minimă a unor asemenea state. Ar trebui, de asemenea, să determine unde trebuie trasate frontierele maxime, dincolo de care productivitatea începe să fie pusă în pericol. Geopolitica trebuie să ducă și la redistribuirea zonelor de influență. Geopolitica trebuie să contribuie la crearea unor unități mai mari. În economie există praguri critice sub care supraviețuirea economică și, în consecință, supraviețuirea istorică nu mai sunt posibile. Atena, Teba și Sparta au dispărut din istorie pentru că nu au fost capabile să înțeleagă că orașul-stat urma să fie dominat de statul teritorial, mai întâi de cel al lui Filip al Macedoniei, apoi de statul roman.

Războiul din 1939–1945 a ucis între 40 și 45 de milioane de oameni. Următorul război ar ucide 400 de milioane. Rasa albă ar fi eliminată din istorie. În momentul de față, autorii, gânditorii, polemiștii și militarii americani sunt cei mai periculoși. Războiul a devastat foarte puțin Statele Unite. Aici, în Europa, germanii și rușii știu ce înseamnă războiul. Europenii sunt maturi, americanii sunt imaturi în acest domeniu. Prin urmare, geopolitica modernă trebuie să contribuie la dezamorsarea unor mine periculoase: Flota americană din Mediterana, influența sovietică în Cuba, prezența sovietică în Indochina, revendicările chineze asupra Nordului și așa mai departe.

Grecii antici nu au înțeles progresia necesară de la oraș-stat la stat teritorial. Marea majoritate a europenilor nu percepe progresia necesară de la statele teritoriale la statele continentale. Același lucru este valabil pentru America Latină.

Întrebarea 2: Gândind în termeni geopolitici, care au fost principalele greșeli strategice comise de Adolf Hitler în timpul celui de-al Doilea Război Mondial?

Jean Thiriart: În primul rând, trebuie să renunțăm la abordarea simplistă, în alb și negru, care consideră comunismul și național-socialismul ca fiind situate la poli opuși. Ele au fost mai degrabă concurente decât dușmane. Acesta este motivul pentru care tratatul germano-sovietic complet neașteptat din vara anului 1939 a pus, pentru prima dată, piesele în pozițiile lor corecte pe tabla de șah.

Adevăratul fascism nu este, în mod categoric, de dreapta. (A se vedea analizele lui Zeev Sternhell, istoricul israelian.) Rădăcinile „de stânga” ale național-socialismului sunt numeroase. După ce am ieșit din închisoare, am reușit să-l întâlnesc și să-l intervievez pe ultimul frate Strasser rămas în viață, Otto. În jurul anului 1962, publicația mea a publicat două interviuri personale cu Otto Strasser. Membrii SA (cămășile brune) erau uneori porecliți „Beefsteaks”. De fapt, majoritatea membrilor SA erau comuniști care trecuseră de partea lui Hitler. Bruni pe dinafară, dar roșii pe dinăuntru. În Germania de Est, în jurul anului 1950, mulți dintre aceștia au devenit din nou roșii și pe dinafară.

Începând din 1943, a devenit evident că Al Treilea Reich nu putea câștiga pe două fronturi. Era necesar să se încerce negocierea unei păci separate cu una dintre părți. Goebbels nu a ezitat: „Trebuie purtate negocieri cu Stalin.” În 1986 a apărut un studiu istoric despre ocupația germană a Belgiei: La Belgique sous la botte [Belgia sub cizmă], de Jacques Willequet (Éditions Universitaires, Paris). La pagina 75, istoricul belgian publică extrase din analize realizate de Biserica Catolică (canonicul Van de Elst — secretarul cardinalului-primat Van Roey) referitoare la modul în care se gândeau oamenii din Germania la acea vreme: „SS-ul este prosovietic: cercurile intelectuale și clasele de mijloc înclină spre Occident.” Această concluzie provine dintr-o analiză privind posibilitățile unei păci separate la începutul anului 1944. Permiteți-mi să-i citez pe Michel Heller și Aleksandr Nekrich, autori sovietici care au trecut în Occident. Deschizând cartea lor L’Utopie au pouvoir [Utopia la putere], citim: „Hitler, la rândul său, le-a spus camarazilor săi că era convins că un comunist putea întotdeauna să devină un nazist bun, în timp ce un social-democrat nu putea.”

Cei doi istorici ex-sovietici oferă numeroase detalii despre „împărțirea lumii”. La 14 noiembrie 1940, Molotov a părăsit Berlinul cu propunerile germane. S-a întors la Berlin în mare grabă după 12 zile de lucru cu conducerea sovietică. Din nefericire, acordul a eșuat din cauza extremiștilor de ambele părți. Ribbentrop a fost cel care, la 13 octombrie, a luat inițiativa de a-i trimite lui Stalin o scrisoare foarte lungă. În această scrisoare, Ribbentrop i-a propus lui Stalin să se alăture Pactului Tripartit. Pactul celor Trei ar fi devenit Pactul celor Patru.

Axa imaginată de Haushofer era Tokyo/Moscova/Berlin/[Roma]. Premiul: Imperiul Britanic. Erau multe câștiguri de împărțit, prăzi abundente. Sinceritatea lui Ribbentrop nu poate fi pusă la îndoială. Aici voi folosi o sursă sovietică recentă. Autorul este Valentin Berejkov, atașat la Ambasada Sovietică din Berlin și interpret personal al lui Stalin. Titlul francez: J’étais interprète de Staline [Am fost interpretul lui Stalin]. Berejkov se afla la Cancelaria Reichului în iunie 1941, când Reichul a declarat război URSS. Ribbentrop le-a anunțat decizia lui Hitler. Berejkov scrie astfel: „Ne-am întors și ne-am îndreptat spre ușă. În acel moment s-a întâmplat ceva neașteptat. Grăbindu-și pasul, Ribbentrop ne-a ajuns din urmă. Vorbind repede, cu o voce tremurândă, ne-a asigurat că personal era împotriva deciziei Führerului. O considera o nebunie curată. Dar nu putuse face nimic în această privință. Hitler luase decizia și refuzase să asculte pe oricine... Să știe Moscova că am fost împotriva atacului, l-am auzit pe ministrul Reichului spunând, deși eram deja pe coridor.”

Berejkov confirmă climatul descris de exilații sovietici Heller și Nekrich. Interpretul lui Stalin a fost personal prezent atunci când Hitler a făcut afirmația despre împărțirea lumii. Următorul fragment este de la pagina 25: „În acel moment, Hitler și-a expus din nou planul său fantastic de împărțire a lumii. În lunile următoare, ne-a asigurat el, Anglia avea să fie înfrântă și ocupată de armatele germane. Statele Unite nu aveau să fie în măsură să reprezinte o amenințare pentru «Noua Europă» timp de mulți ani. De aceea, momentul era potrivit pentru planificarea creării unei «Noi Ordini», care să conducă întreaga lume. În ceea ce privește guvernele german și italian, a continuat Führerul, acestea își stabiliseră deja sferele de interes. Acestea urmau să fie Europa și Africa. Interesele Japoniei se aflau în Asia de Est.” Având în vedere acest lucru, a continuat el, Uniunea Sovietică se putea extinde dincolo de granițele sale sudice, către Oceanul Indian. Acest lucru i-ar fi oferit acces la porturi cu ape calde.

La fel ca mulți înaintea lui, Jacques Doriot, unul dintre liderii comuniști internaționali și un membru important al Cominternului, a trecut, de asemenea, de la comunism la național-socialism. Doriot avea un prestigiu enorm în Franța în 1926. Era unul dintre confidenții lui Stalin și toată lumea știa acest lucru. În 1925, Ho Chi Minh se baza pe el. Doriot și-a încheiat cariera în Divizia Charlemagne a SS, formată în principal din voluntari francezi. În Belgia, Henri De Man, președintele Partidului Socialist Belgian, a fost intens implicat în colaborarea intelectuală cu Al Treilea Reich. În 1938, cel puțin în ceea ce privește Europa, era cel mai mare teoretician al doctrinei socialismului modern. A publicat un număr mare de lucrări. De Man, asemenea lui Doriot și urmând exemplul atâtor altora, a devenit fascinat de național-socialism.

În schimb, interesele altora au început cu socialismul național și s-au încheiat cu comunismul. În memoriile sale, Walter Schellenberg îl menționează pe Heinrich Müller, celebrul ofițer SS care a condus Gestapoul — după ce fusese asistentul lui Heydrich. În 1945, Müller a trecut în tabăra sovietică. Încă din 1943, cel puțin în rândul apropiaților săi, se referea la Occident drept o „ladă de gunoi”.

Am făcut aceste divagații pentru a explica motivul osmozei continue dintre comunism și național-socialism. Acum, după ce am schițat pe scurt climatul psihologic sau ideologic al osmozei dintre cele două sisteme, să analizăm motivele geopolitice ale planului lui Ribbentrop. Germania și URSS au ieșit din război diminuate ca statut și putere, prima în 1918, cea de-a doua încă din 1917. Nu trebuie să uităm incursiunile militare britanice și franceze pe teritoriul rus încă de la nașterea URSS. Germania și URSS au fost învinse în războiul din 1914–1918. Erau națiuni sărace în comparație cu națiunile „care aveau” — Anglia și Franța. Din punct de vedere strategic, URSS și Germania nu sunt despărțite de apă, ci de o câmpie — o câmpie nesfârșită, permanent vulnerabilă la incursiuni militare neîngrădite. Pentru ca cele două țări să se poată apăra, trebuie desfășurate efective considerabile de trupe terestre de ambele părți. Acest lucru provoacă, la rândul său, o uriașă și epuizantă povară asupra economiei.

Ideea pe care o susțin este și mai valabilă în 1987 decât era în octombrie 1940. În prezent, URSS se epuizează economic pentru a menține o armată terestră enormă, un efort pe care Anglia nu a trebuit să-l facă înainte de 1940 și pe care Statele Unite nu îl fac nici măcar în 1987. Ribbentrop evaluase corect latura negativă a acestei potențiale confruntări în 1939–1940. Războiul din 1941–1945 a demonstrat că avea dreptate: cele mai mari două armate terestre din lume urmau să se epuizeze reciproc. Ribbentrop avea o viziune atât strategică, cât și geopolitică. Alegerea sa privind prietenul și dușmanul era corectă. În ceea ce-l privește pe Hitler, din cauza abordării sale rasiste asupra problemelor, el i-a subestimat, în mod teribil, pe slavi. Restul este istorie.

Poziția lui Ribbentrop a fost influențată de tradiția prusacă de a evita un dușman în Est. Regii prusaci au evitat întotdeauna orice ofensivă militară spre est. Bismarck a fost și mai precaut. Situația rămâne aceeași și astăzi; însă miza este mai mare. Întreaga Europă Occidentală nu are nimic, absolut nimic de câștigat din lansarea unor cruciade către Est. În orice caz, nu are curajul pentru asemenea acțiuni. Uniunea Sovietică are totul de câștigat din apropierea de Europa. Mai mult decât atât, are totul de câștigat din realizarea unei integrări totale de la Vladivostok la Dublin.

Uniunea Sovietică nu poate avea niciun proiect politic grandios atâta timp cât flancul său occidental rămâne expus pe partea europeană; acea câmpie teribilă, „pântecele gol” dintre Lübeck și Sofia, care invită la agresiune militară. URSS s-a aflat, de fapt, în defensivă încă din 1945 din cauza poziției sale geografice. Ca putere continentală, URSS nu își poate permite să piardă un război. În plus, pentru un stat totalitar, pierderea unui război presupune dispariția propriului regim.

O putere maritimă și comercială, așa cum era Anglia în trecut și cum sunt astăzi Statele Unite, poate pierde un război fără să dispară neapărat de pe scena internațională. Caracterul insular al Angliei de odinioară, asemenea celui al Statelor Unite de astăzi, oferă avantaje strategice evidente. URSS (adică Heartland-ul) se află într-o stare permanentă de „asediu” sau „blocadă”. Statele Unite, prin lanțul său de state-satelit care se întinde de la Norvegia la Turcia, trecând prin Danemarca, Olanda, Belgia, Germania, Franța, Italia, Spania și Grecia, controlează Rimland-ul (inelul de coastă). Rimland-ul poate fi transformat cu ușurință într-un fel de boa constrictor economico-militar.

Trebuie înțeles foarte clar faptul că URSS se află sub blocadă și că Statele Unite impun această blocadă chiar și în perioade de război rece și pace. În acest joc al „blocadei”, regulile care trebuie reținute sunt că puterea care instituie blocada trebuie doar să astupe breșele; în schimb, pentru a ieși din blocadă, țara aflată sub asediu trebuie să învingă efectiv inamicul. Una trebuie să câștige; cealaltă se poate mulțumi să nu piardă.

https://counter-currents.com/2010/09/interview-with-jean-thiriart-1/