Jean-Claude Manifacier: 100 de ani de la lovitura de stat bolșevică

Jean-Claude Manifacier | Politic | 1 august 2017 |

Sunt un cadru universitar, profesor de fizică. Oamenii de știință sunt angajați în politică foarte rar. Unul dintre aleșii în senatul federal american remarca recent că el este singurul membru în Congresul american ce deține titlul de doctor în științe (Congresul reunește circa șase sute de aleși, membri ai Senatului și ai Camerei Reprezentanților). Aceeași situație este și în Franța. Fiind mereu interesat de știință, m-au preocupat nu mai puțin și aspectele relevante ce țin de fenomenele sociale și deci, de politică. Aș aprecia toate remarcile dumneavoastră, în special criticile. În ceea ce privește cele zece întrebări pe care mi le-ați adresat și ținând cont de faptul că acestea sunt legate una de alta, mi se pare necesar să reamintesc câteva evenimente istorice din ultimele două secole, care sunt mai puțin cunoscute sau sunt date uitării în mod voit de către presă.

a) Rolul jucat de către Anglia și SUA

Cu ocazia Congresului de la Berlin din 1878, Benjamin Disraeli a declarat : ”Obiectivul nostru principal este de a împiedica orice alianță între cele trei puteri central-europene (Rusia, Austro-Ungaria și Germania)” și ”declar că nici un succes diplomatic nu a fost obținut într-o manieră perfectă”. (”Disraeli and the Art of Victorian Poilitics”, Ian ST JOHN, Anthem Press) Există de asemenea declarația făcută în Parlament de către Llyod George, primul ministru al lui George al V-lea, cu ocazia abdicării țarului Nicolai al II-lea : ”Anglia și-a atins unul dintre cele mai importante obiective”. Acum, cât privește declarația lui Arthur James Balfour, ministrul lui George al V-lea, făcută lordului Rothschild pe data de 2 noiembrie 1917. Cu ocazia centenarului acestei declarații, lordul Jacob Rothschild preciza că au fost făcute mai multe propuneri pentru aprobarea ”mișcării sioniste internaționale” în Anglia și SUA. Să ne amintim că poporul palestinian nu a fost niciodată consultat și că exigențele ce țin de populațiile autohtone, care au fost enunțate prin această declarație, nu au fost niciodată respectate. În 1917, Statele Unite (sub președinția lui Woodrow Wilson, care a fost ales în baza unui program pacifist) înlocuiesc Rusia slăbită și declară război Germaniei. Wilson va crea ”Comitetul Informațiilor Publice”, numit și ”Comission Creel”. Edward Bernays, dublu nepot al lui Sigmund Freud, inventatorul conceptului de profesor în manipulare (Spin Doctor), care la ora actuală este în mod straniu dat uitării, va deveni unul dintre animatorii acestui Comitet. Dezinformarea întemeiată pe niște minciuni, fiind repetată de mii de ori, va deveni extrem de eficientă. El se va manifesta ulterior în numeroase domenii și va scrie în 1928 cartea ”PROPAGANDA sau Cum să manipulezi opinia publică într-o democrație”.

b) Ideologia marxistă și diabolizarea țarismului

Cartea lui Aleksandr Soljenițîn (A. S.) ”Două secole împreună”, în două volume, având mai multe mii de referințe aproape în totalitate evreiești, ce reconstituie destinul împletit al națiunilor evreiești și slave în Rusia și ulterior în URSS, lucrare care în mod straniu nu a fost tradusă în engleză. Citatele care vor urma sunt extrase din ediția franceză (Fayard, în 2002). Ca urmare a împărțirilor Poloniei, populația evreiască din Rusia reprezenta la sfârșitul secolului XIX mai mult de 50% din populația evreiască de pe glob. În 1860, la Paris este creată Alianța israelită universală, ”având scopul să apere interesele evreilor din lumea întreagă” (p. 195, vol. 1, A.S.). În timpul războiului ruso-japonez din 1904, simpatia pentru Japonia este foarte mare în presa americană (p. 381, vol. 1, A. S.). Jakob Schiff și baronul Rothschild vor finanța Japonia, dar vor refuza orice împrumut cerut de Rusia. În această perioadă, dezinformarea în presa occidentală (New York Times, London Times, Daily Telegraph etc.) vorbea despre violuri, atrocități nenumărate și sute de mii de morți în urma pogromurilor atribuite guvernului țarist. După căderea URSS și deschiderea arhivelor, Aleksandr Soljenițîn și profesorul de ebraică și de studii iudaice, John Doyle Klier, vor demonstra că nu există nici o probă ce ar indica existența unei astfel de responsabilități (J. D. Klier, ”Russians, jews, and the pogroms of 1881-82”, Cambridge University Press, 2011). A se vedea de asemenea : A. S., vol. 2, p. 361, unde inginerul Abram Zisman relatează: ”În lagărul de la Novo-Arhanghelsk am profitat de un moment liber pentru a face o socoteală: câte pogromuri evreiești au avut loc pe parcursul existenței statului rus. Această chestiunea a trezit și interesul conducerii lagărului, care avea o atitudine binevoitoare față de noi. ”Șef de lagăr” era căpitanul Gremin (N. Gerșel, un evreu, fiu de croitor din Jlobin). El a expediat o scrisoare la Leningrad pe adresa vechiului Minister al Afacerilor Interne. Peste circa opt luni a sosit următorul răspuns: între anii 1811-1917 pe teritoriul Rusiei au avut loc 76 de pogromuri evreiești, numărul de victime fiind de circa trei mii de oameni (fără a se preciza dacă este vorba de morți sau de răniți)”.

c) Sionismul și bolșevismul

Cele două ideologii care au apărut în secolul al XIX-lea, etno-naționalismul religios sionist și internaționalismul bolșevic, par a fi contradictorii. A. S. explică această contradicție: ”Este vorba de un specific fără egal în istoria omenirii, el ținând de faptul că evreii au reușit să concilieze principiile naționale și cele universaliste, ”acest popor fiind național la cel mai înalt nivel și în același timp cosmopolit”. Bolșevismul este o ideologie care a fost impusă în mod brutal de către Lenin și Troțki în URSS și în sufletul rus. Războiul civil și colectivizarea au provocat milioane de morți. Religia fiind decretată drept ”opium pentru popor”, au urmat distrugerea a mii de biserici și asasinarea în masă a clericilor; însă regimul s-a dovedit a fi mult mai îndurător față de sinagogi și rabini. După dispariția bolșevismului în versiunea lui de dictatură a proletariatului, am văzut cum în SUA a apărut o nouă formă de internaționalism, globalismul, clădit pe imperalismul neoconservator și pe dictatura pieței: două laturi ale aceleiași monede. A. S. scrie : ”Revoluția și finanțele mondiale nu prea se contrazic, de vreme ce în urma revoluției trebuie să se instaureze o putere și mai centralizată”, astfel piețele acestor țări devin controlabile. Cea de-a doua linie de convergență este următoarea: bolșevicii și bancherii au această platformă comună esențială - internaționalismul.” (vezi și ”Wall Street and the Bolshevik Revolution ”, de Antony Sutton (versiunea română a apărut recent la editura Anacronic – n. trad.).

d) Actualitatea

Lumea noastră unipolară este dominată de către SUA, care din momentul apariției sale acum mai bine de 200 de ani au bombardat sau au invadat 84 de țări. Dacă e să adăugăm aici și țările în care au avut loc intervenții militare, ajungem la cifra de 191. Doar Andorra, Butanul și Liechtensteinul rămân a fi nedemne de orice formă de intervenție (vezi ”All the countries the Americans have ever invaded”, Christopher KELLY & Stuart LAYCOCK, AMBERLEY – 2015). Am avut deseori ocazia să mă conving că acest adevăr este ignorat la scară largă de către opinia publică. Obișnuita alternanță politică din țările occidentale, care trece de la o guvernare ”de dreapta, republicană, conservatoare, creștin democrată…” la una ”de stânga, democrată, muncitorească, social-democrată… ” nu e decât o capcană ce îi permite mondialismului să alimenteze iluzia unei schimbări a nemulțumirii populare. Însă realitatea ieșită la iveală în urma alegerii lui Vladimir Putin și ulterior a lui Donald Trump semnalează revenirea Naționalismului ce se sprijină pe discursul înrădăcinării și al comunității de destin și se opune Internaționalismului ”elitelor”, această ”jet-society” de un 1% ce se sprijină pe discursul individualismului, ultra-liberalismului și al drepturilor omului în detrimentul drepturilor popoarelor. Doar naționalismul sionist este (pentru moment ?) tolerat. Lectura cărții lui John Mearsheimer și Stephen Walt, ”Lobby-ul israelian și politica externă a SUA” (editura Antet, 2008 – n. trad.) ilustrează prin intermediul parabolei câinelui și a cozii sale, ceea ce am putea să ne întrebăm astăzi: cine și ce agită (coada dă din câine sau invers?)? Iată ce declara Ariel Sharon: ”De fiecare dată când întreprindem ceva, îmi spuneți că America va face una sau alta… Nu vă faceți griji de presiunile Americii asupra Israelului: Noi, evreii, controlăm America, și americanii știu asta.” (Courrier International, N°913, 30 Aprilie-6 Mai 2008); dar iată ce afirma Henry Kissinger (Premiul Nobel pentru Pace!) cu privire la războiul dintre Iran și Iraq: ”Noi dorim ca aceștia să continue să se omoare între ei cât mai mult timp posibil” (Le Figaro Hors-série, Irak Objectif Bagdad – 2003). S-ar putea să fie interesant de privit unul dintre numeroasele video disponibile pe Youtube, în care Stalin ține discursuri în fața unor responsabili din URSS sau cele în care Netanyahu cuvântează, în cadrul AIPAC, în fața membrilor Congresului SUA. Ovațiile în picioare se țin lanț, fiecare ales urmărindu-și vecinii, cuprinși de frica de a nu se pomeni a fi primul care s-ar opri din aplaudat! Presa dominantă din SUA și Occident se dezlănțuie împotriva lui Trump și Putin. N-am văzut astfel de atacuri repetate, vicioase și de rea credință timp de patruzeci de ani de când citesc această presă. Zeci de articole apărute zilnic în toate ziarele, inclusiv pentru prima oară în ”USA Today”, au făcut partizanat în favoarea candidatei Hillary Clinton. Chiar în acest moment, iulie 2017, lui Trump i se reproșează de a fi vorbit cu rușii care i-ar fi promis niște informații defavorabile doamnei Clinton. Am putea să ne întrebăm, în primul rând, de ce ”Democrația” noastră este ineficientă la capitolul de a obține astfel de informații, dacă acestea se confirmă, din partea unui stat calificat în permanență în Occident drept totalitar. Există și alte întrebări, de o importanță mult mai mare, care nu au fost niciodată exprimate în presa respectivă: Atunci când Bush-tatăl a pus la cale josnica minciună despre soldații irakieni care ar fi aruncat din incubatoare prunci aflați într-un spital din Kuwait, minciună lansată pentru bascularea opiniei publice în favoare războiului din Golf în ianuarie 1991. Atunci când Bush-fiul l-a trimis pe Colin Powell la ONU, această schiță a Guvernului Mondial, care a fluturat flacoanele ce ar fi conținut armele de distrugere în masă chimice sau bacteriologice irakiene. Atunci când Tony Blair a declarat în Parlament că Saddam Hussein poate face operaționale armele de distrugere în masă timp de 45 de minute. Atunci când Hillary Clinton l-a convins pe Obama să intervină în Libia, operațiune cu un rezultat la fel de catastrofal ca și în Irak, după care a urmat apariția ei într-un video pe Youtube, unde, parodiindu-l pe Iulius Cesar, aceasta declară după anunțul de asasinare a lui Gaddafi: ”Am venit, am văzut și el este mort”. Atunci când Obama (Premiul Nobel pentru Pace!) a intensificat atacurile cu drone. Această formă ”modernă” de pedeapsă cu moartea, despre care nu se știe niciodată cine dă ordinul de a ucide, cine ucide și cine este ucis, cu tot cortegiul său de victime inocente, numite ”pagube colaterale”. Este de remarcat relativa indiferență a presei dominante față de aceste asasinate comise cu dronele, aceeași presă participând deseori la campanii contra condamnărilor la moarte în cadrul unui proces judiciar legal și democratic. Lipsa de temei a atacurilor contra lui Trump este și mai flagrantă în raport cu declarațiile lui Snowden privind spionarea lumii întregi de către NSA-ul american, inclusiv interceptarea telefoanelor mobile ale aliaților SUA (cum ar fi Angela Merkel) și că specialiștii lor pot să infecteze serviciile de informații ale țărilor ”ostile”, precum Iranul, cu viruși ca Stuxnet. Presa dominantă din SUA și Europa occidentală detestă naționalismul, dar și pe cei care critică ultraliberalismul financiar, cum e, de exemplu, Bernie Sanders, cel care a sfidat-o pe Hillary Clinton, sau pe cei care critică colonialismul israelian, așa cum a procedut Jeremy Corbyn, șeful partidului laburist englez. Ei folosesc în aceste scopuri toate tehnicile sofisticate : minciuna, oricâtar fi de absurdă, trecerea sub tăcere (atunci când evenimentul nu satisface abordarea lor) și repetiția la nesfârșit. Metoda este cea dublelor standarde, condamnată de către evangheliștii Noului Testament în parabola fățarnicului care vede paiul în ochiul vecinului și nu observă bârna din ochiul său. Nenumărate articole condamnă, cu orice ocazie, resurecția unui naționalism malefic. Aș da un exemplu, care mi se pare în mod special reprezentativ pentru aroganța presei americane. Este vorba despre un extras publicat acum douăzeci de ani în ”International Herald Tribune” (care a devenit astăzi ”NYT International”) cu ocazia aniversării a 50-a de la debarcarea din Normandia. Pentru oamenii politici din SUA, națiunea trebuie să dispară: ”Pentru Statele Unite, naționalismul este o boală ce trebuie combătută prin toate mijloacele; pentru europeni, Statul-Națiune rămâne a fi singura entitate politică viabilă. Și în timp ce americanii consideră multiculturalismul drept sursă a puterii, europenii îl resping, considerându-l un semn al pierzaniei… Rezumând, misiunea întreprinsă acum cincizeci de ani, la 6 iunie 1944, pentru eliberarea Europei trebuie să fie încheiată astăzi.” (”Liberating Europe from nationalism may not be easy”, Jonathan Eyal, ”International Herald Tribune”, 24/05/94) ----------------------------------------------------------------------------------------------------------- Care sunt originile spirituale, intelectuale și ideologice ale Revoluției din Octombrie?

Ca urmare a împărțirilor Poloniei, în Rusia s-a instalat un important număr de populație evreiască, care, din rațiuni religioase, nu se asimila cu populația slavă, practicând cu precădere activități comerciale și aproape deloc activități productive.
Elaborarea teoriei marxiste.
Iobăgia care a fost abolită abia în anii 1860 și indiferența nobilimii și a burgheziei față de sărăcia în care se afla cea mai mare parte a populației slave, în timp ce în cazul populației evreiești solidaritatea etnică rămânea a fi un factor important.

Mișcările revoluționare și nihiliste, care au întreprins numeroase atentate contra autorităților țariste.
Crearea Alianței Israelite Universale și influența acesteia în presa americană și europeană.
Lipsa de clarviziune a clasei conducătoare, care, nereușind să înțeleagă consecințele revoluției industriale, n-a realizat reformele sociale necesare, și nici nu știa să reacționeze la dezinformare.
Puternicele cercuri financiare care erau extrem de ostile regimului țarist și care, de exemplu, în cazul războiul ruso-japonez din 1904, au refuzat acordarea oricărui împrumut Rusiei, oferind ajutor Japoniei.
Rolul Angliei, puterea maritimă a acelui moment, care se ghidează după principiul ”desparte și stăpânește”.

De ce această lovitură de stat s-a produs anume în Rusia și în ce măsură este vorba despre ”un proiect de import”?

Imigrația evreiască masivă în SUA de la sfârșitul secolului XIX ce a influențat starea de spirit a societății americane, sprijinul financiar din partea bancherilor și atitudinea ostilă a guvernului american față de țarism. Cu ocazia inaugurării unui centru cultural evreiesc la Moscova, președintele Putin amintea că primul guvern bolșevic era alcătuit în proporție de peste 80% de către evrei.

Regimul sovietic a produs o ideologie specifică, numită și religia civilizației sovietice. Care ar fi cauzele și trăsăturile definitorii ale sovietolatriei? Cum ați explica faptul că la distanța de mai bine de un sfert de veac virusul comunismului sovietic mai persistă în Rusia și în alte țări din fostul lagăr socialist?

Majoritatea populației unei țări deseori este lipsită de inițiativă, acomodându-se destul de bine cu un regim care se ocupă de toate.
Solidaritatea și empatia celor umili este reală.
După instaurarea dictaturii și a internaționalismului proletar în primul an al bolșevismului, Stalin a permis revenirea la patriotismul slav.
Excesele ultraliberalismului și lăcomia oligarhilor a șocat puternic o parte importantă a populației ruse.

Criticii experimentului sovietic se referă de cele mai multe ori la efectele politice și economice ale acelei perioade, operând cu sistemul de referință al democrației occidentale. De ce aspectele de ordin religios, spiritual, metafizic rămân de cele mai multe ori pe plan secund?

Odată cu sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, în Occident creștinismul și în special religia catolică a fost diabolizată și distrusă în mod conștient. Presa occidentală, și în primul rând cea americană, se referă la catolicism doar pentru a vorbi despre preoți sau demnitari pedofili. N-am citit niciodată un articol care s-ar fi referit la marea majoritate a oamenilor religioși care își consacră viața ajutorului celor mai săraci. Televiziunea, cinematografia sunt și ele aliniate în această acțiune. După Conciliul Vatican II, ierarhia catolică oficială a manifestat o rușinoasă complezență față de comunism. Era vorba de Ostpolitik, iar uneori chiar de complicitate. Atunci când se vorbea despre mișcările de eliberare, era vorba mereu de mișcările de decolonizare sau cele contra apartheid-ului sud-african sau contra regimului generalului Pinochet, însă niciodată nu erau menționate popoarele Europei centrale, nici popoarele Asiei (China, Vietnam, Cambodgia), abandonate în favoarea comunismului și uitate definitiv. Eu însumi am asistat, prin 1972-1973, la o conferință a părintelui Jean Cardonnel, un preot dominican, care revenise din Cambodgia și explica în fața unui amfiteatru arhiplin precum că Khmerii Roșii ar fi niște oameni minunați. Un student cambodgian prezent acolo a dat crezare acestui discurs și s-a reîntors în țară. Am încercat să primesc niște vești de la el, însă fără succes. Este foarte probabil ca el să fi dispărut în acele masacre ale revoluției cambodgiene. Acești creștini progresiști erau crainicii comunismului. Nu voi înceta niciodată să repet: comunismul nu s-a extins pe o suprafață atât de mare a globului pământesc decât prin lașitatea și complezența pseudo-elitelor din țările libere.

În mod curent se consideră că liberalismul și comunismul ar reprezenta două ideologii diametral opuse. Însă la o privire mai atentă putem identifica o serie de coincidențe și complementarități izbitoare. Dumneavoastră cum ați descrie deosebirile și similitudinile dintre cele două teorii politice?

”Revoluția și finanțele mondiale nu prea se contrazic, de vreme ce în urma revoluției trebuie să se instaureze o putere și mai centralizată”, astfel piețele acestor țări devin controlabile. Cea de-a doua linie de convergență este următoarea: bolșevicii și bancherii au această platformă comună esențială - internaționalismul.” (Aleksandr Soljenițîn, p. 302, vol. 2)

Unii cercetători susțin precum că proiectul comunist și-a găsit o continuare logică în proiectul globalist. În ce măsură găsiți întemeiată această opinie?

În ambele cazuri este vorba despre internaționalism. Cei care sunt numiți în SUA neoconservatori deseori sunt foști troțkiști reconvertiți la ultra-liberalism.

În spațiul ex-comunist, dar și în Occident, rusofobia este alimentată de confuzia menținută în mod artificial între Uniunea Sovietică și Rusia (de până la 1917 sau de după 1991), crimele fostului regim comunist fiind atribuite poporului rus. E ca și cum nazismul ar fi atribuit poporului german, ceea ce ar trebui să stârnească în mod automat germanofobia. Cui servește menținerea acestei confuzii și cum ar putea fi depășită?

Am impresia că Național-Socialismul deseori este atribuit națiunii germane. Conducătorii germani (cu excepția social-democratului Gerhard Schröder) se zbat din răsputeri pentru a fi pe placul puternicilor zilei și a evita sporirea germanofobiei. Bolșevismul în faza lui inițială, să zicem până în anii 1927-1928, este opera lui Lenin și Troțki. Cu toate acestea, în Franța rareori se pot observa atacuri frontale și violente contra acestora. Cu totul altfel stau lucrurile în cazul lui Stalin, care este diabolizat sistematic în mass-media. Un proces contra bolșevismului nu avut loc niciodată, așa cum a avut loc unul contra național-socialismului. Pentru a evita rusofobia, Putin sau succesorul său ar trebui să nu admită intrarea țării sale în cercul vasalilor SUA. Același fenomen se produce la ora actuală în Statele Unite sub mandatul lui Donald Trump. Ultra-liberalismul, imperialismul sau patriotismul de tip hollywoodian nu sunt contestate câtuși de puțin, și doar politica naționalistă și foarte puțin intervenționistă a lui Trump este obiectul unor critici violente fără precedent în presa americană. Pentru a depăși această stare de fapt este necesar să se spună lucrurilor pe nume și să se recurgă la denunțarea mondialismului, a dictaturii pieții sau mai exact a speculatorilor.

O altă confuzie frecventă în Rusia și în spațiul ex-comunist în ansamblu este atașamentul concomitent al unei părți a populației atât față de Biserică, cât și față de civilizația sovietică prin definiție anticreștină? Ce ar trebui să se întreprindă pentru a se depăși această abordare cel puțin incoerentă? Oare însăși ierarhia bisericească n-ar putea contribui în mod substanțial la depășirea acestor rătăciri?

Se afirmă despre comunism precum că acesta, prin practica sa de într-ajutorare, a fost un creștinism fără Dumnezeu. Nu cunosc suficient modul de funcționare al ierarhiei Bisericii Ortodoxe. Însă atacurile exagerate și deseori nejustificate împotriva ierarhiei catolice rămân, din păcate, fără vreun răspuns din partea acesteia. Este posibil că crimele bolșevismului contra Bisericii Ortodoxe să o fi ajutat să evite starea în care a ajuns catolicismul.

Cum se explică faptul că la distanța de peste un sfert de veac de la căderea comunismului și prăbușirea URSS mausoleul lui Lenin rămâne intact, iar rămășițele pământești ale acestuia nu sunt înhumate? Explicațiile care țin de menajarea sensibilităților unei părți a persoanelor în etate, care nutresc anumite nostalgii, ca și cele de oportunitate politică nu rezistă criticii. Care ar fi cauzele de ordin spiritual ce determină această paralizie volitivă și ce ar trebui să întreprindă elita rusă, Biserica, vârfurile intelectuale, administrația de stat pentru a ieși din mrejele acestui blestem istoric?

Probabil, pentru moment, Lenin este încă intangibil. Cu toate acestea, există suficiente texte scrise de mâna lui și acțiuni întreprinse de acestea, care nu-l avantajează câtuși de puțin. Poate că este prea devreme ca Lenin să fie înmormântat. În timpul războaielor religioase dintre protestanți și catolici în Franța secolului XVI, regele Henri al IV-lea a interzis, sub amenințarea de a fi pedepsit, prin ”Edictul de la Nantes”, toate disputele sau amintirile despre ceea ce se întâmplase. El a declarat de asemenea că Parisul merită o slujbă religioasă. Conducătorii ruși dau dovadă și ei de înțelepciune.

În ultimii ani tot mai multă lume privește spre Rusia ca spre bastionul mondial al valorilor tradiționale. Ar putea oare curentul de opinie antiliberal din Rusia să avanseze la dimensiunile unei Revoluții Conservatoare cu impact global și care sunt, în opinia dumneavoastră, șansele unei resurecții religioase de anvergură, ce ar putea elimina din scena istoriei paradigma liberală dominantă?

Personal cred în virtuțile exemplului și în fermitatea principiilor. Globalismul reprezintă o formă de totalitarism, acesta neacceptând nici un compromis și râvnind o victorie totală care riscă să devină definitivă. Acest a stabilit un control total asupra presei, banilor și, prin urmare, asupra puterii politice. Într-un recent video în care apare o persoană influentă din societatea franceză, Jacques Attali, acesta explică ceea ce urmează să se întâmple în mod inevitabil în viitor: globalizarea, piața racket-ului, a prostituției și a comerțului de organe, o inegalitate crescândă și în definitiv comercializarea vieții. Și toate acestea lasă puterea politică fără nici o reacție. Post scriptum Într-un pasaj din cartea ”1984” Orwell vorbește de Winston, cel ce se opune îndoctrinării, care ascultă un jurnalist la televizor. Acel jurnalist a înțeles la mijlocul discursului său propagandistic fapul că tocmai se întâmplase o schimbare de alianțe între Estasia, Oceania și Eurasia, ”trecând de la o linie politică la alta exact în mijlocul frazei, și nu doar fără a se opri, ci fără a schimba sintaxa”. Încă n-am ajuns până aici, dar, după patruzeci de ani de corectare a lucrărilor în disciplina numită ”Științe exacte”, remarc faptul că erorile de gândire devin frecvente. Am ajuns, cu ocazia participării în cadrul unui juriu, să ne conjugăm eforturile pentru a înțelege, fără succes, ceea ce un student a vrut să zică în lucrarea sa. De fapt observăm un regres considerabil al discursului încă de pe vremea acelui miracol grec despre care Kant spunea că ”Aristotel a inventat logica și a condus-o la punctul de perfecțiune”. Sofiștii de azi, cu ajutorul repetițiilor, folosesc tehnici retorice fără a-și face griji de valoarea morală a mijloacelor pe care le utilizează pentru a-și atinge scopul. Astfel, ei îi induc cititorului sau telespectatorului ”democrat” certitudinea că trebuie să existe o parte de adevăr în cele ce se spun, pentru că e cu neputință ca toată lumea să mintă. Este de remarcat faptul că în cărțile sale Platon, elevul și purtătorul de cuvânt al lui Socrate, se baza pe virtutea dialogului între adversari pentru a putea ajunge la adevăr. Astăzi, în informațiile difuzate și în prezentarea evenimentelor în presa dominantă, se pronunță doar stăpânii discursului și jurnaliștii de curte. Cei bombardați, ca și cei, țările cărora sunt distruse, rareori ajung în fața microfonului. Închei cu un pasaj din piesa lui Shakespeare ”Iulius Cesar” în care Brutus apare în fața forumului pentru a explica poporului asasinarea lui Cesar. Acest pasaj este probabil de neînțeles pentru majoritatea oamenilor de azi. BRUTUS : „Stați liniștiți până la urmă. Romani! Concetățeni! Prieteni! Ascultați-mă și fiți liniștiți ca să mă puteți asculta. Încredeți-vă în cinstea mea și prețuiți-mi cinstea ca să mă puteți crede. Judecați-mă cu înțelepciunea voastră și țineți-vă mintea trează, ca să puteți judeca mai bine. Dacă este cineva în această adunare care l-a iubit din inimă pe Cezar, asfel că iubirea lui Brutus pentru Cezar n-a fost mai mică decât a lui. Și dacă acest prieten mă întreabă pentru ce s-a ridicat Brutus împotriva lui Cezar, îi voi răspunde: am făcut-o nu fiindcă iubirea mea pentru Cezar a fost mai mică, dar fiindcă iubirea mea pentru Roma a fost mai mare. Ași fi voit ca Cezar să trăiască, dar să muriți cu toții ca sclavi, sau Cezar să moară, pentru ca voi să puteți trăi ca oameni liberi? Fiindcă Cezar m-a iubit, îl plâng; fiindcă a fost fericit, mă bucur; fiindcă a fost viteaz, îl cinstesc; dar fiindcă a fost însetat de putere, l-am ucis. Așadar, lacrimi pentru iubirea lui, bucurie pentru fericirea, cinste pentru vitejia și moarte pentru setea lui de putere. Cine este aici atât de josnic, încât să fi dorit sclavia? Dacă este cineva, să spuie, căci l-am jignit. Este cineva aici atât de grosolan, încât să nu dorească a trăi ca un roman? Dacă este cineva, s-o spuie, căci l-am jignit. Cine este aici atât de rău, încât să-și uite iubirea patriei? Dacă este cineva, s-o spuie, căci l-am jignit. Mă opresc, să primesc răspunsul. CETĂȚENII (dintr-odată): Nimeni, Brutus, nimeni”. (trad. Tudor Vianu) Gânditorii occidentali de serviciu și ”elita” ultra-liberală acreditează ideea, prin intermediul controlului mediatic și cultural, precum că revoluția IT impune în mod logic o lume unipolară și globalismul. Alegerea care stă în fața umanității în viitor se află între naționalism (a nu se confunda cu imperialismul) și o formă de globalism distrugător al popoarelor înrădăcinate, un viitor sumbru prevăzut de către cei doi vizionari invocați mai jos. Orwell și regimul său polițienesc, partidul său unic, controlul său asupra presei; un soi de bolșevism cu religia sa de metisaj obligatoriu și de renunțare pentru totdeauna la un război. Un regim impus la scară planetară, în doze homeopatice, al cărui caracter ridicol și odios va deveni invizibil ca urmare a dispariției frontierelor și deci a diferențelor. Toată lumea va fi în mod inconștient nefericită, cu excepția unei rețele elitiste discrete. Huxley care a ajuns la un rezultat identic prin manipularea genetică a unei societăți de proști; cea de trecere a populațiilor Beta până la Epsilon sub controlul elitelor Alpha. ”Pentru a distruge un popor, mai întâi trebuie să-i distrugi rădăcinile.” (A. Soljenițîn) Traducere de Iurie Roșca