Narativele strategic-moraliste împotriva păcii în Ucraina

Adrian Severin | Politic | 13 decembrie 2025 |

Pentru ca interesele celor care se opun terminării războiului din Ucraina să fie servite, s-a găsit mijlocul de a mobiliza opinia publică la rezistență împotriva tratatului de pace proiectat de SUA. Este vorba despre vehiculul rețelelor sociale care transportă diverse narative geostrategice abracadabrante, îmbrăcate în haine moraliste având o capacitate uriașă de seducție a mulțimilor care judecă cu alte organe (inimă, stomac, ficat) decât cu creierul.

„REFUZĂM REVENIREA LA CONCILIATORISMUL MUNCHENEZ!”

Una dintre cele mai vehiculate teze moraliste insistă că a încheia pacea în condițiile formulate de Rusia (sugerându-se că propunerea americană ar fi, în realitate, o copie a pretențiilor rusești) ar însemna să revenim la rușinosul conciliatorism al anului 1938, aplicat la Munchen, când regiunea sudeților, aparținând Cehoslovaciei, a fost cedată Germaniei hitleriste, cu acordul Franței și Marii Britanii. Forța motrice a acelei tranzacții a fost premierul britanic Neville Chamberlain, iar narativul care a fost oferit apoi conștiinței publice îi aparține adversarului său politic Winston Churchill, creditat azi ca învingător, alături de Roosevelt și Stalin, în cel de al Doilea război Mondial. Potrivit acestuia, abandonarea Cehoslovaciei de către democrațiile vest europene, în loc să descurajeze, a alimentat expansionismul și belicismul lui Hitler, împingând omenirea într-o conflagrație teribilă la scară globală. Căderea morală de atunci a deschis drumul unei căderi geostrategice. A încheia pacea cu Putin acum ar fi un act similar celui de la Munchen din 1938 și va avea aceleași urmări: Rusia va merge mai departe spre a ocupa întreaga Europă sau a o aduce sub controlul său. Ceea ce intenționat nu se observă este că situația Ucrainei în anul de grație 2025 este cu totul alta decât cea a Cehoslovaciei din anul 1938. La fel și contextul internațional diferă. Aceasta face ca maxima potrivit căreia comparația nu este un argument (comparaison n’est pas raison) să fie mai valabilă ca niciodată.

În 1938, când criza sudeților a fost tranșată la Munchen, guvernul de la Praga nu se făcea vinovat de atrocități comise împotriva comunității germane din regiunea respectivă. Cel puțin, astfel de atrocități nu au fost probate până azi. Aceasta în timp ce din 2014, de la lovitura de stat de la Kiev, amorsată – nu mai este nici un dubiu – de SUA, și până în 2022, când a fost declanșată operațiunea militară specială a Rusiei, armata ucraineană și formațiuni paramilitare ucrainene de tip nazist au măcelărit, sub ochii indiferenți ai comunității internaționale, populația Dombasului formată în majoritate din ruși și rusofoni.

Desigur, se poate spune că operațiunea militară ucraineană în Dombas a fost un răspuns față de secesionismul regiunilor Donețk și Luhansk. Chiar și așa, un astfel de răspuns trebuia să nu fie disproporționat ca nivel de duritate și totodată era obligatoriu să excludă crime împotriva umanității, de obicei inevitabile atunci când în joc intră formațiuni de civili înarmați. Tocmai pentru acest tip de motive SUA, statele vest europene și în final NATO au intervenit manu militari în Iugoslavia în anii 1990. Aceleași argumente au fost reluate apoi pentru a justifica intervenția euro-atlantică în Libia și Siria, dar și, fie și cu mijloace mai puțin contondente, în Tunisia și Egipt, pe timpul „primăverii arabe”. Rusia nu a făcut decât să aplice precedentul iugoslav, fără nici o legătură cu cele petrecute la Munchen în 1938.

Să mai observăm, în al doilea rând, că în 1938 dreptul internațional nu cunoștea teoria „intervenției armate în scopuri umanitare” și nici pe aceea a „obligației de a proteja”, cu pandantul ei constând în „dreptul la intervenție străină pentru a proteja cetățenii unei țări maltratați de propriul lor guvern”. Astfel, Hitler nu a putut invoca nici un temei juridic pentru pretențiile sale. Aceste inovații juridice s-au născut în anii 1990, în contextul conflictelor din Balcanii de Vest prilejuite de dezmembrarea Iugoslaviei, mult dorită (pentru motive diferite) de principalii membri ai NATO. Aceasta este ordinea internațională bazată pe reguli euro-atlantice. Rusia o invocă la rândul ei.

În al treilea rând, în 1938, Cehoslovacia era bine înarmată și pregătită pentru a se confrunta cu Wehrmachtul. Dacă anglo-francezii s-ar fi arătat gata să deschidă un al doilea front, probabil că Hitler nu ar fi atacat. Aceasta cu atât mai mult cu cât Pactul Ribbentrop-Molotov avea să fie încheiat abia în toamna lui 1939; deci, în 1938 Germania nu avea spatele acoperit.

În 2025, Ucraina, împreună cu aliații săi Occidentali se află, după aproape patru ani de război, secătuită de resurse și de oameni, dependentă, pentru a evita falimentul, de banii unui Occident aflat și el în pragul falimentului, care încearcă să se salveze furând (un termen mai potrivit nu există) banii rușilor. Acum negocierile privesc o Ucraină înfrântă pe front, care dacă vrea să minimizeze pierderile trebuie să accepte condițiile de pace ale învingătorului de îndată. O eventuală îmblânzire a pretențiilor învingătorului rus poate fi obținută la masa negocierilor, iar nu cerându-i lui să capituleze ca o condiție prealabilă discuțiilor, ori așteptând zadarnic ca repetând politicile care până acum au slăbit Ucraina și au consolidat puterea Rusiei, printr-un miracol să se obțină alte efecte care să îi aducă pe ucraineni în poziția de a negocia în forță cu rușii. Credința că făcând același lucru vei ajunge la alt rezultat este definiția clasică a idioțeniei. Narativul potrivit căruia armata rusă este slabă, ea nefiind în stare să ocupe în patru ani mai mult decât circa 20% din teritoriul ucrainean, și asta ar permite Ucrainei să ducă mai departe războiul până la epuizarea energiilor Rusiei, este fals. El pornește de la un alt narativ fără nici o bază reală și anume acela că obiectivul Rusiei ar fi fost ocuparea întregii Ucraine. Or, de la bun început a fost clar că Rusia vrea să ocupe doar teritoriul numit „Nova Rossia”, neavând nici un interes să preia povara administrării întregului teritoriu ucrainean și să intre într-un război de gherilă purtat în mijlocul unei populații ostile. De aceea, rușii au adoptat strategia războiului de uzură urmărind să epuizeze resursele, personalul și moralul Ucrainei prin pierderi continue, până când aceasta va ceda nervos sau nu va mai avea resurse, în primul rând umane, pentru a continua lupta. Acum armata rusă distruge sistematic infrastructurile critice ucrainene, iar soldați ucraineni nu prea se mai găsesc, ca urmare a decesului în luptă, prizonieratului, dezertărilor sau emigrației. A continua războiul în aceste condiții este o nebunie sinucigașă. Numai prin oprirea lui Ucraina mai poate salva câte ceva.

În al patrulea rând, în 1938, arma nucleară nu fusese încă descoperită și deci Germania nu amenința cu o asemenea armă pentru a-și presa interlocutorii la acceptarea condițiilor ei. De aceea, abandonul Cehoslovaciei poate fi caracterizat ca un conciliatorism laș și egoist.

În 2025, Rusia este o mare putere nucleară. A lua în serios cererile ei nu este conciliatorism, ci realism politic. Dacă Rusia va fi pusă cu spatele la zid sau dacă prelungirea războiului îi va provoca o cedare nervoasă, Ucraina și Europa vor vedea cu ochii lor ciuperca nucleară. Deocamdată Rusia se teme să deschidă ea cutia Pandorei făcând primul pas într-o atare direcție. Cine își asumă riscul de a verifica până unde poate merge răbdarea rușilor? După ce am ajunge să o aflăm nu va mai fi nimic de negociat și nici negociatori care să negocieze. ********** Merită de adăugat, de asemenea, că, prin prisma urmărilor pe termen lung, „conciliatorismul” de la Munchen începe a fi reevaluat. Pe de o parte, se susține că prin acordurile semnate acolo Chamberlain a câștigat un an de pace necesar pentru a pregăti țara în vederea anilor de război care au urmat. Fără acest an este posibil ca Marea Britanie să fi fost nevoită a capitula înainte ca americanii și rușii să intre în luptă pentru a o salva. Pe de altă parte, se constată că prin încăpățânarea sa belicoasă Churchill a ruinat puterea economică a Marii Britanii, capitulând practic în fața SUA, dacă nu în fața Germaniei, a pierdut imperiul colonial și a permis rușilor sovietici să ocupe o jumătate de Europă. Asta nu se cheamă victorie. Nici un om cu scaun la cap nu poate dori un „succes” similar pentru Ucraina. Aceasta ar însemna dispariția statului ucrainean independent și suveran.

„UCRAINA ESTE SCUTUL EROIC AL SECURITĂȚII EUROPENE!”

Dincolo de aspectul moral al așa zisului abandon al Ucrainei, vezi Doamne, similar cu trădarea Cehoslovaciei, în 1938, de către puterile occidentale care îi oferiseră garanții de securitate, apare, în narativul UE și al UK, dar și în cel fabricat de „statul subteran american”, avertismentul geostrategic potrivit căruia căderea frontului european în Ucraina ar da liber agresiunii ruse împotriva altor state europene, fie ele și membre NATO. Asta vine mână în mână cu narațiunea securității europene apărată chipurile prin rezistența ucraineană. În 1938, conciliatoriștii de la Munchen, care au abandonat Cehoslovacia în speranța că asta va domoli ambițiile expansioniste ale lui Hitler, ar fi trebuit și putut să anticipeze că după rezolvarea crizei sudeților, prin cedare la pretențiile germane, va urma continuarea expansiunii germane în Mittel Europa. Totul era deja scris în Mein Kampf și spus în diferite discursuri ale liderului nazist. Pentru Hitler, o Germanie înconjurată de inamici, sufocată de imperialismul colonial vest-european, cu resurse puține și abia ieșită din marea criză economică globală fără nici o garanție de durabilitate a vindecării, expansiunea spre est (drang nach osten) în căutare de „spațiu vital”, deși, desigur, condamnabilă, avea o anumită logică. Deci, întorcând privirea spre acele timpuri, să observăm că, pe de o parte, Hitler își anunțase intențiile, iar pe de altă parte, chiar dacă ar fi dorit pacea, toată situația internă și internațională în care chiar și el plasase Germania îl împingea spre război. În anul 2025, când ordinea mondială tranzitează de la unipolarism la multipolarism, iar Rusia se găsește pe o poziție favorabilă în tabăra Majorității Globale, cu o economie în creștere iar nu în declin, nu izolată, ci în parteneriat cu puterile globale emergente, pentru Vladimir Putin și ai săi o incursiune militară în Europa politică, adică într-o UE lipsită de resurse naturale și lovită simultan de crize economice, politice și sociale cronice, dar care, pe de altă parte, beneficiază de atuurile puterii militare superioare a NATO și este așezată sub umbrela nucleară a SUA, nu are nici un sens. Președintele rus a și afirmat-o ritos; spre deosebire de Hitler care a spus contrariul, inclusiv printre rândurile retoricii lui pacifiste. De fapt și înaintea lui Hitler, guvernul Republicii de la Weimar garantase, prin tratatul de la Locarno (1925), numai granițele vecinilor vestici ai Germaniei (Franța și Belgia), dar nu și pe cele ale vecinilor estici. Indiferent de guvern și de ideologie, sub presiunea realismului politic, pusă la pământ de pacea înrobitoare a Occidentului euro-atlantic de la Versailles, Germania era atrasă irezistibil de ideea unui război „salvator” în est. George Marshall a înțeles asta după al Doilea Război Mondial. În anii 1930, în contextul unei ordini mondiale dominată de imperiile coloniale europene, Germania dorea, probabil, pacea, dar nu putea evita războiul. În anii 2020, pacea poate fi restabilită, dar succesorii defunctelor imperii coloniale europene doresc războiul. Și atunci și acum ceea ce s-a opus păcii a fost refuzul hegemonilor europeni de a renunța la ordinea globală așezată de ei pe temelia imperialismului colonial care a permis celui mai sărac continent, Europa, să devină cel mai bogat spoliind bogățiile celorlalte continente. Această ordine și-a atins însă limitele istorice. Ea a murit și până când următoarea ordine se va naște ne vom confrunta cu monștrii războiului.

„ÎN RUSIA NU SE POATE AVEA ÎNCREDERE!”

Rusia a declarat că este dispusă să se angajeze printr-un tratat internațional, cu toate garanțiile pe care dreptul internațional le poate oferi, în sensul de a se abține de la acte de agresiune împotriva UE (Europa politică) și a membrilor ei. Se poate avea încredere în Rusia? Tot atât de mult pe cât se poate avea în orice altă mare putere din lume. La nivel mondial tratatele sunt respectate în funcție de jocul intereselor și dinamica raporturilor de putere. Garanția respectării lor stă în interdependența intereselor naționale și echilibrul puterilor, la care se adaugă, în subsidiar, inteligența, înțelepciunea și capacitatea de autocontrol a liderilor politici. În orice caz, în ceea ce îl privește pe Vladimir Putin tot ceea ce de-a lungul timpului a zis că va face a făcut și tot ceea ce a avertizat că se va întâmpla dacă geopolitica euro-atlantică va evolua într-o anumită direcție s-a întâmplat. Nimeni nu a dat un singur exemplu care să contrazică această constatare. De aceea, cei care insistă că în Putin nu se poate avea încredere nu fac decât să pună în circulație un alt narativ mincinos. Că nu tot ceea ce a promis președintele rus ne-a plăcut și că, adesea, am refuzat să auzim ceea ce nu ne place în avertismentele lui, este cu totul altceva. Nu toate deciziile Rusiei pot fi acceptate de Occidentul colectiv, dar nu putem nega că Rusia ne-a anunțat din timp asupra tuturor pașilor geostrategici pe care intenționează să îi facă în acord cu interesele sale. Dimpotrivă, istoria recentă ne arată fără putință de tăgadă că pe promisiunile Occidentului nu se poate pune bază. Rusia s-a încrezut în sinceritatea acordurilor de la Minsk, pentru ca apoi să afle că partenerii occidentali le-au acceptat numai pentru a câștiga timpul necesar pregătirilor în vederea împingerii ei cu spatele la zid. Nu mai vorbim despre promisiunea referitoare la oprirea extinderii NATO după unificarea germană, fără rezerve încălcată. Mai nou, acest Occident ne-a oferit și lecția atacurilor armate împotriva unor țări cu care nu era în război, ci în pline negocieri purtate tocmai pentru evitarea războiului.

„RUSIA A ÎNCĂLCAT MEMORANDUMUL DE LA BUDAPESTA!”

Unii susțin că Rusia ar fi încălcat prevederile Memorandumului de la Budapesta din 1994, semnat de Ucraina cu Rusia, SUA și Marea Britanie, prin care se garanta integritatea teritorială a Ucrainei în schimbul transferului armelor nucleare aflate pe teritoriul său către Federația Rusă. Dincolo de faptul că acest document nu a fost ratificat de statele părți și deci nu are valoare juridică, ci exclusiv politică, esențial de reținut este faptul că garanțiile au fost oferite împotriva terților iar nu a garanților, dar mai ales că aranjamentul implica faptul că Ucraina va rămâne echidistantă politic și militar față de garanți, orice asociere cu unii dintre ei împotriva altora fiind exclusă. Indiscutabil, garanțiile erau oferite statului ucrainean existent în acel moment, cu elementele lui de identificare adoptate de el însuși, în deplină libertate, odată cu autodeterminarea sa prin desprindere din URSS (în conformitate cu Constituția sovietică). Or, prin chiar declarația de autodeterminare Ucraina se angaja erga omnes să fie un stat nealiniat, neutru și nenuclearizat. Ieșirea din neutralitate sau nealiniere atrăgea automat caducitatea garanțiilor de la Budapesta. Cei care au încălcat, așadar, Memorandumul au fost chiar Ucraina, SUA și UK atunci când acestea au început să amplaseze armament și consilieri NATO pe teritoriul ucrainean, adică departe de teritoriul lor național, chiar la frontiera rusă, creând astfel, cel puțin în percepția legitimă a Moscovei, o amenințare la adresa securității Rusiei. Pornind de aici intervenția militară rusă în Ucraina poate fi tratată, inclusiv în lumina teoriilor geopolitice americane, ca o acțiune preventivă de autoapărare. SUA și UK, care lucrau pentru a face din Ucraina un membru al NATO cel puțin de facto, au oferit Rusiei un argument similar celui oferit de URSS Americii cu ocazia crizei rachetelor sovietice amplasate pe teritoriul Cubei în 1963. Rusia a reacționat în 2022 exact așa cum a reacționat SUA în 1963 și cum ar reacționa orice mare putere în situații similare. Dacă, însă, în 1963 disputa s-a soluționat amiabil prin negocieri politice, propunerea făcută de Președintele rus în 2021 privind evitarea confruntării prin convenirea unui aranjament de securitate negociat a fost refuzată de Occidentul colectiv. Prin urmare, cine este de încredere și cine nu este?

„CU VIEȚI UCRAINENE ECONOMISM BĂNUȚI EUROPENI!”

Un alt narativ geo-strategic cu falsă conotație morală așezat în calea păcii spune că este mai ieftin și mai ușor să se facă față amenințării ruse prelungind războiul cu Rusia pe teritoriul Ucrainei, fie asta și cu prețul vieților ucrainene, decât să se organizeze apărarea Europei pe teritoriul Uniunii Europene, după terminarea confruntării militare din Ucraina în termeni care să consacre succesul Rusiei. Acest argument, de un cinism absolut, dezvăluie o intenție teribilă a hegemonilor europeni loviți de senilitate. Ei în orice caz nu vor pacea cu Rusia și de aceea nici nu o pot concepe sau negocia. Dacă aceasta s-ar încheia potrivit propunerii americane în 28 de puncte, faptul nu ar însemna decât mutarea liniei frontului pe un aliniament mai vestic, respectiv pe teritoriul membrilor estici ai NATO și UE, acolo unde ridicarea altei „cortine de fier” va fi mai scumpă decât viețile ucrainene. Pacea cu Rusia ar însemna, într-adevăr, o nouă ordine europeană, bazată pe reguli care presupun renunțarea la pretențiile de superioritate morală și politică ale Occidentului nord-atlantic. Or, a priori, această posibilitate este refuzată. Un refuz care, dacă nu va fi retras sub presiunea noii strategii de securitate a SUA, va duce la prelungirea războiului din Ucraina până la prăbușirea completă a civilizației occidentale. Nu din cauza rușilor, ci din cauza miopiei strategice a hegemonilor vest europeni.

„AGRESORUL RUS TREBUIE SĂ PLĂTEASCĂ!”

Un narativ moralist invocat ca argument împotriva terminării războiului din Ucraina în termenii propuși de administrația SUA (pe baza negocierilor purtate cu omologii ruși), afirmă că războiul nu se poate încheia fără ca Rusia, vinovată de dezlănțuirea lui „neprovocată, ilegitimă și barbară”, să fie trasă la răspundere și să repare pagubele provocate Ucrainei. În context se vorbește și despre nevoia de a-i pedepsi pe liderii ruși care au declanșat și condus operațiunea militară, așa cum s-a făcut și cu liderii naziști la procesul de la Nuremberg. Asta, pretind autorii respectivului narativ, ar oferi și o bază legală pentru confiscarea activelor suverane rusești în prezent înghețate în depozite domiciliate în Occident. Fără a-și însuși acele active UE nu are cum acoperi imensele găuri financiare din patrimoniul său cauzate de implicarea ilegală, a sa și a membrilor săi, în conflictul ruso-ucrainean. Așadar nu pagubele cauzate de Rusia Ucrainei preocupă Bruxellesul, Parisul, Berlinul sau Londra, ci pagubele produse popoarelor lor de propria lor politică.

Lista atrocităților și a crimelor de război comise de ruși este prezentată în susținerea acestei teze, rotunjind narativul amintit.

Respectiva listă conține exclusiv alegațiile ucrainene referitoare la crimele de război ruse. Ținând seama de faptul că în acest război, prezentat de puterile occidentale ca unul dintre binele absolut (reprezentat de Occidentul colectiv, cu mici excepții precum Ungaria) și răul absolut (reprezentat de Rusia și de cei care nu se găsesc în tabăra occidentală, chiar dacă nu se află nici în cea rusă), nu au cum exista puteri neutre (între bine și rău nimeni nu poate fi neutru), este imposibil să iei în serios o asemenea listă, întrucât nimeni neimplicat nu o poate certifica. Aceasta cu atât mai mult cu cât corupția ucraineană care acum este devoalată a fi atins niveluri astronomice, are printre dimensiunile sale și pe acelea ale dezinformării, manipulării și provocării. Deci, pe informațiile din sursă ucraineană nu se poate pune nici o bază.

Ucraina a reclamat cândva crimele de la Bucha. Franța s-a ambalat imediat și a trimis experți pe teren ca să cerceteze cazul. Întrucât Președintele Macron este unul dintre cei mai activi susținători ai cauzei ucrainene, trimișii săi nu se puteau bucura de prezumția obiectivității. În orice caz, după ce au cercetat cât au cercetat au dispărut fără a face public vreun raport.

În schimb s-au adunat tot mai multe indicii potrivit cărora totul a fost o înscenare menită a da argumente Occidentului colectiv să se implice mai profund în război împotriva Rusiei.

Nici cu cei 20000 de copii „răpiți de ruși” lucrurile nu sunt mai clare. Mitul copiilor răpiți este folosit de mult în toate narațiunile menite a diaboliza inamicul.

De ce să fi dat Vladimir Putin ordin ca să fie răpiți niște copii? Amenințau armata rusă cu ceva?! Puteau fi folosiți împotriva armatei ucrainene?! Nu știa oare că un asemenea act, altminteri inutil, este o crimă de război care ar fi urmat să distrugă credibilitatea și statura morală a Rusiei, mobilizând opinia publică internațională împotriva sa și a statului rus?! Toate indiciile, ca și raționamentele logico-politice sugerează că a fost mai degrabă vorba despre scoaterea copiilor dintr-o zonă de lupte unde viața și sănătatea lor, corporală și mentală, erau în pericol. Asta nu a împiedicat, însă, pe un magistrat ... nu tocmai întâmplător polonez, al Curții Penale Internaționale, ca, bazat pe simple alegații nesprijinite de probe, să emită un mandat internațional de arestare împotriva Președintelui Rusiei, chiar dacă Rusia, ca și SUA sau Israelul, nu s-a angajat vreodată să accepte competența acestei instanțe. Procedând astfel, judecătorul cu pricina a compromis laolaltă și șansele păcii – cum să negociezi cu o persoană urmărită pentru crime de război? – și credibilitatea Curții respective. Prea mult servește această răpire adversarilor Rusiei și deloc Rusiei pentru a nu crede că este o altă calomnie a unui Occident în dramatic declin care vrea să transforme un conflict militar cu caracter geopolitic într-o luptă a binelui contra răului, în care nu pot exista persoane neutre, deci nici arbitri, și în care nu se iau prizonieri.

Revolta și ura generate de asemenea narative au și un caracter strategic: ostilizează irațional popoarele unele împotriva altora, în speță pe ucraineni împotriva rușilor, și astfel împiedică pe termen lung orice reconciliere și alianță între ele, eventual îndreptată chiar împotriva autorilor zâzaniei. Dacă puterile occidentale nu pot înfrânge Rusia pe câmpul de bătălie și dacă ele nu vor putea asigura păstrarea Ucrainei sub controlul lor, atunci cea mai bună garanție pentru evitarea unei viitoare alianțe ruso-ucrainene sau unei reveniri a statului ucrainean în sfera de influență rusă, este chiar ura ucrainenilor față de ruși, sădită și dezvoltată în timpul războiului și prin război.

Iată un alt motiv pentru diabolizarea Rusiei, pentru prelungirea războiului cu ea și înmulțirea morților ucraineni. O înmulțire pe care armata rusă încearcă, tot din rațiuni strategice, mai degrabă decât din considerente umanitare, să o evite, avansând încet, lovind chirurgical și tratând cu generozitate prizonierii.

Sesizăm aici, cu referire la purtarea războaielor, o diferență între mentalitatea orientală, de sorginte confucianistă, budistă, hindusă și chiar musulmană sau creștin-ortodoxă (fidelă, în special, învățăturilor Noului Testament), care tratează războiul ca pe o înfruntare onorabilă menită a stinge un litigiu prin organizarea unei întreceri armate loiale între oameni respectabili, și mentalitatea occidentală care, mai ales când își are originea în creștinismul protestant și neo-protestant influențat cu precădere de Vechiul Testament (situație caracteristică în special pentru SUA, Olanda și UK), vede războiul ca pe o cruciadă.

Dacă Rusia a avansat prudent în incursiunea sa militară ucraineană, încercând să reducă la maxim numărul victimelor în rândul populației civile, faptul nu s-a datorat atât unui anumit umanism în purtarea războiului, cât unui calcul strategic. Liderii ruși au insistat permanent că lupta nu se duce cu frații ucraineni, ci cu mișcările naziste care sunt dușmanul comun al rușilor și ucrainenilor. Spre deosebire de strategii occidentali, strategii ruși vor să nu sădească prin război ura între ucraineni și ruși întrucât intenția lor este să restabilească o antantă cordială între cele două state, după instalarea păcii, iar nu să împingă Ucraina cu totul și pe termen lung în brațele SUA, UK și NATO. Iată două mentalități și două strategii diferite. Ele explică și scenariile diferite ale „războiului spectacol”.

Să acceptăm, însă, prin ipoteză, că toate acuzațiile aduse Rusiei sunt valabile. Ce este de făcut?

Acestei interogații, profesorul american Jeffrey Sachs îi răspundea cu câteva întrebări retorice. Ce am făcut cu făptuitorii crimelor împotriva umanității din Vietnam, din Irak, din Libia, din Afganistan, din Gaza? Au răspuns ei pentru crimele lor comise la vedere și aflate în afara oricărui dubiu? Nicidecum! De aceea, are dreptul să arunce piatra cel care nu a tăcut niciodată atunci când o mare putere a comis crime de război. O crimă nu o justifică pe alta; dar justiția selectivă nu este o formă de justiție, ci una de injustiție. Nu cred, însă, că acesta este răspunsul cel mai bun, deși subscriu integral la el; sau, cel puțin, răspunsul nu se poate opri aici. Răspunsul esențial este că acum, când oamenii mor pe front sau trăiesc în casele lor cu teroare, când civilizația occidentală este amenințată cu dispariția iar UE este în pragul descompunerii, prioritatea este oprirea războiului și normalizarea relațiilor dintre beligeranți, iar nu căutarea de vinovați și pedepsirea lor. Aceasta cu atât mai mult cu cât cel pe care beligerantul euro-atlantic îl acuză ca fiind vinovatul, este tocmai cel care și-a adjudecat victoria. Poate că deocamdată această victorie este parțială, dar Doamne ferește ca ea să devină totală. Oricum, niciodată în istorie învingătorul nu a fost judecat, iar învinsul nu a fost judecător. În cazul de față, nu avem cum ști ce va zice istoria. Cu siguranță ea îi va condamna însă pe cei care, sub diferite pretexte și invocând narațiuni rupte de realitate, s-au opus opririi războiului, morții și distrugerii.