Nefondatele obiecțiuni eurocrate la planul păcii americane în Ucraina

Adrian Severin | Politic | 12 decembrie 2025 |

Comisia Europeană, încercând în disperare de cauză să bage capul în poza negocierilor păcii din Ucraina, negocieri care au loc între SUA și Rusia, cu Președintele Zelenski, expirat juridic și politic, ca invitat special, a formulat o serie de obiecțiuni față de planul de pace american. Care sunt cele mai importante dintre ele? De fapt obiecțiunile nu sunt ale Comisiei căci Comisia, dincolo de faptul că nu are competențe în materie, nu exprimă o viziune proprie, ci se face ecoul servil al puterilor dominante din UE – în special Franța și Germania. Interesele acestora, la care se adaugă cele ale Marii Britanii, nu sunt identice; ba uneori sunt chiar contradictorii. Singurele obiective comune în acest moment sunt evitarea imaginii de înfrânți și însușirea fără temei legal a banilor Rusiei blocați în depozite domiciliate în statele UE și NATO.

„FRONTIERELE NU SE POT MODIFICA PRIN FORȚĂ”

Președinta Comisiei europene, Ursula von der Leyen, a ridicat obiecțiunea potrivit căreia „frontierele nu se pot modifica prin forță”; în timp ce Planul Trump ar permite tocmai o asemenea modificare subsecventă intervenției militare ruse în Ucraina. Ulterior, doamna von der Leyen a reproșat Rusiei că are un comportament similar celui de la întâlnirea de la Yalta din 1945.

De la Yalta la Helsinki; de la confruntare la cooperare; de la securitatea verticală la securitatea orizontală. În lipsa altor precizări, putem înțelege că înțelegerile americano-sovieto-britanice de la Yalta, care au dus la modificarea frontierelor Germaniei prin forță sunt condamnate azi de la vârful UE. Or, dacă modificarea prin forță a frontierelor este inacceptabilă, înseamnă că frontierele de la Yalta, consacrate apoi prin Tratatul de la Paris, în 1947, sunt repuse în discuție; desigur, de cei afectați, deci de Germania.

S-a pornit cumva pe drumul revizuirii Tratatului de pace din 1947? Dacă Estonia dnei Kaia Kalas (Înaltul Reprezentat al UE / Prim vicepreședinte pentru politica externă și de securitate a UE) nu mai are nimic de revendicat (poate doar de justificat persecutarea minorității ruse din țara sa), în Germania încă de mai multă vreme s-au auzit voci (printre care și cea a fostului Președinte Roman Hertzog, distins profesor de drept constituțional) care au afirmat că cedarea de teritorii nu a fost în mandatul celor care au semnat capitularea din 1945 și nici al celor care apoi au reprezentat statul german după căderea regimului nazist, aceștia fiind împuterniciți doar cu administrarea situației țării, iar nu cu negocierea modificării frontierelor ei. Desigur, discuția poate fi tratată ca teoretică, dar asemenea teorii sunt de natură să provoace insomnii la Varșovia, cel puțin. Prin forță au fost modificate și frontierele României în 1944 (după modificarea din 1940, ulterior anulată manu militari în 1941). Argumentul a fost că România a pierdut războiul cu Rusia și, vorba cântecului, învingătorul ia totul în timp ce învinsul joacă mic. Când, odată cu negocierea tratatului de vecinătate cu Ucraina, în anii 1990, România a sugerat doar revizitarea statutului teritoriilor pierdute (fără a fi apucat să ceară modificarea frontierelor din 1947), după ce statele baltice își recăpătaseră independența, toată lumea, de la Washington la Moscova, trecând prin Londra, Paris și Berlin, la strigătul de revoltă al Kievului, au acuzat-o de revizionism și de iredentism, și au amenințat-o cu sancțiuni, închizându-i gura. Argumentul celui mai tare este totdeauna cel mai bun. Actul final de la Helsinki a fost adoptat în 1975, printre altele, și pentru a rezolva această problemă. Atunci, în special URSS a dorit să obțină recunoașterea frontierelor sale și, în general, a ordinii geopolitice central și est europene postbelice stabilită prin forță, precum și a dreptului suveran al statelor delimitate prin acele frontiere de a-și organiza regimul politic fără imixtiuni externe. Fără îndoială, Actul de la Helsinki, care a adoptat mecanismele păcii în contextul unui sistem mondial bipolar, a fost unul de tip suveranist, care a zdruncinat „internaționalismul proletar”, adică globalismul imperial sovietic. Prin același document a fost convenită interzicerea recursului la forță și la amenințarea cu forța, permițându-se modificări de frontieră numai prin negocieri politice. Evident că nu trebuie să ne lăsăm purtați de iluzii romantice. Orice negocieri politice în relațiile internaționale nu urmează precepte morale apriorice, ci au loc în contextul unui raport de putere concret. Totul este ca deținătorul puterii superioare să nu îl strivească sub greutatea acesteia pe deținătorul puterii mai mici și eventual, să îi compenseze pierderile, într-un fel sau altul; de obicei prin stimuli economici de durată. În relațiile internaționale, moral este să îți aperi interesele; imoral este să le abandonezi. Important este ca apărarea să fie inteligentă și singura formă inteligentă de a pune interesele tale deasupra oricăror altora este ... solidaritatea cu ceilalți. Aceste idei au dominat ordinea postbelică a lumii pe când securitatea era considerată indivizibilă, iar garanția păcii era paritatea puterilor.

De la echilibrul puterilor la asimetria puterilor și de la indivizibilitatea securității la securitate ca joc de sumă nulă. Din păcate, după dispariția URSS, s-a considerat că securitatea nu este indivizibilă și că pacea poate fi garantată prin superioritatea unei singure puteri asupra tuturor celorlalte, luate separat sau împreună.

În această logică frontierele au fost iarăși modificate prin forță și primul exemplu în acest sens a fost cel al dezmembrării fostei federații iugoslave cu punct de vârf crearea statului Kosovo, prin fracturarea Serbiei, împotriva voinței acesteia. Pentru a ajunge acolo NATO a bombardat Belgradul, fără a avea un mandat ONU, invocând „obligația de a interveni din rațiuni umanitare”. Cam ceea ce a invocat și Rusia ca unul dintre motivele operațiunii sale militare speciale în Ucraina, la începutul acesteia. Dacă din punct de vedere tehnic Federația Rusă a fost cea care a declanșat intervenția militară împotriva Ucrainei, pentru rigoare tehnică și onestitate intelectuală trebuie observat că în 2022 ea a intervenit într-un război deja în curs și anume în războiul civil opunând guvernul central ucrainean și formațiuni paramilitare protejate de acesta, forțelor secesioniste rusofone din regiunile Donețk și Luhansk; război declanșat în 2014, ca reacție la lovitura de stat din același an fomentată de SUA, și care a cunoscut, de-a lungul a opt ani, același tip de reacție disproporționată a puterii publice și același tip de atrocități având ca victimă populația civilă precum cele alegate spre a justifica intervenția NATO în Iugoslavia în 1999. Anterior, SUA și UE au susținut și secesiunea Ceceniei cu modificarea corespunzătoare a granițelor Federației ruse. La rândul său, cu referire tot la rațiuni de securitate națională ca acelea la care trimite și Rusia, Israelul a anexat prin forță înălțimile Golan, adică un teritoriu aparținând Siriei. SUA a recunoscut explicit justețea acestui rapt, iar UE l-a acceptat cel puțin prin tăcere.

De la dreptul forței la forța dreptului; de la realități stabilite prin forță la soluții negociate politic. Deci granițele se pot modifica și prin forță. Se creează astfel stări de fapt care apoi trebuie gestionate pe baza unor reguli convenite între subiectele de drept internațional, adică între statele suverane. Aceste reguli conferă un statut juridic unei situații de fapt și astfel se intră în dreptul internațional, starea de fapt devenind o stare de drept. Pentru asta sunt negocierile de pace cu care se încheie războaiele.

Tocmai pentru a nu lăsa forța singură să decidă se organizează negocieri de pace și conferințe de pace. Este exact ceea ce propune Casa Albă acum: negocieri de pace trilaterale – cu participarea Rusiei, SUA și Ucrainei – care să convină cu privire la alocarea exercițiului suveranității asupra unor teritorii istorice rusești locuite majoritar de ruși, ajunse, pe alte baze decât pe principiul naționalității, în compunerea fostei Republici Sovietice Socialiste Ucrainene, desprinsă în 1991 din URSS, în prezent ocupate în cea mai mare parte de armata Federației Ruse. Deci, dacă cei trei vor cădea de acord, granițele Ucrainei Sovietice al cărui succesor se proclamă a fi Ucraina postsovietică, granițe stabilite în trecut prin forță, vor fi modificate prin negocieri, iar nu prin forță. Abia dacă nu se va ajunge la un acord, forța va fi cea care decide, iar UE, învinsă împreună cu Ucraina, de partea căreia a luptat, va trebui să găsească o soluție politică spre a gestiona situația. Aceasta va putea și va trebui, la rândul, ei învestită, la un moment dat, cu putere juridică (tot prin negocieri).

Recunoaștere de fapt și recunoaștere de drept. Comisia europeană s-a arătat indignată de formularea propusă de negociatorii americani care au preconizat recunoașterea de facto a teritoriilor amintite mai sus ca fiind în posesia Rusiei. Nu există recunoaștere de facto – a strigat aceasta, iar Rusiei „agresoare” nu i se poate recunoaște de drept posesia teritoriilor ocupate prin forță!

Fals! În dreptul internațional recunoașterea privește statele iar nu componența lor teritorială. Prin recunoaștere frontierele sunt doar implicit recunoscute doar întrucât ele conturează identitatea teritorială a statului în cauză, iar modificarea lor ulterioară nu implică o nouă recunoaștere. Problema teritoriilor anexate prin forță se tratează altfel. Dar nu în acest sens a fost folosit cuvântul „recunoaștere” în cele 28 de puncte americane. Nu la instituția juridică a recunoașterii s-a făcut referire acolo, ci la înțelesul cuvântului în vorbirea comună. Iar ceea ce s-a spus este clar: nu se poate nega faptul că teritoriile revendicate de Rusia se află sau se vor afla sub exercițiul suveranității sale, ca realitate rezultată din confruntarea militară pe câmpul de luptă, se subînțelege pierdută de Ucraina, indiferent dacă există sau nu o regulă de drept care să fie invocată pentru a legitima acest exercițiu. Regula de drept – de pildă autodeterminarea pe criteriul național – ar putea fi identificată sau inventată (ca precedent juridic) la negocierile de pace. De fapt, cu șiretenie, pretinzând că refuză formularea americană, UE o modifică în formă păstrând-o în conținut. Convenind că linia de contact dintre armată rusă și cea ucraineană, stabilită ca rezultat al confruntării militare, nu va fi trecută în viitor de nici una dintre acestea, fiecare urmând, se subînțelege, să își exercite suveranitatea de partea sa a respectivei linii, înseamnă că de fapt – de facto – teritoriile ocupate de ruși vor rămâne în posesia acestora până când situația se va schimba printr-o altă negociere politică; desfășurată, evident, într-un alt context politic, adică în condițiile unui alt raport de putere. Așa cum prevedea Actul final de la Helsinki. Căci ce altceva este posesia decât protecția provizorie a unui drept probabil (drept născut sau în curs de a se naște, actual sau viitor)?

„UNUI STAT SUVERAN NU I SE POATE IMPUNE POLITICA DE ALIANȚE”

În numele Comisiei europene, Ursula von der Leyen susține că Ucrainei nu i se poate cere să renunțe la dorința aderării la NATO, iar statelor membre NATO nu li se poate impune să refuze o eventuală solicitare ucraineană de aderare. Din nou, fals!

Republica Moldova, de pildă, din calcule geopolitice proprii, și-a inclus în Constituție o prevedere care exclude intrarea sa în NATO. Desigur că a făcut-o pentru a evita ostilizarea Rusiei și pierderea avantajelor economice ale accesului său pe piața rusă, dar orice stat își proiectează politicile ținând seama de realitatea raporturilor de putere cu alte state, definindu-și și jucându-și interesele în cadrul oferit de acele raporturi, dacă nu are puterea de a le modifica. Astfel, Moldova a ajuns la concluzia că se poate apăra mai bine în afara NATO decât din interiorul NATO. Nimic nu s-ar fi opus ca la respectiva concluzie să fi ajuns prin negocieri cu Rusia și eventual în considerarea unor angajamente de sprijin în caz de nevoie din partea unor puteri terțe, membre sau nu ale NATO.

Ținând seama de „succesele zdrobitoare” obținute pe câmpul de luptă împotriva Rusiei, Ucraina poate proceda la fel. Excluderea prin Constituție, care în principiu se poate modifica cu dificultate, a calității de membru NATO, ar fi o garanție pentru Rusia și un argument pentru ca aceasta să oprească operațiunea militară specială care i-a pus pe ucraineni la pământ și a cărei prelungire riscă să ducă la dispariția statului ucrainean. Oare nu oprirea extinderii ocupației ruse se dorește? Dacă aceasta este destinația, rămâne de găsit calea optimă pentru a se ajunge acolo; iar dacă nu se ajunge înseamnă că drumul urmat este greșit.

În 1989 și 1990 SUA, dar și Germania s-au angajat să nu extindă NATO cu nici un centimetru dincolo de granița estică a Germaniei reunificate. Nu amenințarea cu forța a Rusiei sovietice le-a determinat să își asume un astfel de angajament, ci avantajele obținute în schimbul său în relația cu propriul destin istoric. SUA primea retragerea armatei ruse din jumătatea central-estică a Europei, iar Germania se reîntregea teritorial după înfrângerea catastrofală din al Doilea Război Mondial.

Strategia care condusese la crearea NATO a fost sintetizată în formula „America in, Russia out, Germany down!” – „America înăuntru”, adică în Europa, ca actor european și furnizor de securitate pentru europeni; „Rusia sovietică afară”, adică în afara Europei sau a capacității de a domina Europa; „Germania la pământ”, adică în incapacitatea de a mai genera un alt război mondial. Asta era în anul 1949. În 1990, când Rusia sovietică era în curs de dispariție și reculul ei la nivel de putere regională, în echilibru cu o Germanie reunificată puternică (cel puțin sub aspect economic) aflată, împreună cu Franța, în centrul sistemului unei Europe (Uniuni europene) puternice, îi răpea capacitatea de a mai amenința Occidentul euro-atlantic, de ce ar mai fi trebuit SUA să ocupe și jumătatea de Europă eliberată de ruși, cheltuind resurse necesare în alte părți și pentru alte cauze?! Nu Rusia postsovietică impunea Washingtonului și Berlinului angajamentul ca NATO să nu se extindă, ci mersul istoriei, pe care liderii germani și americani ai începutului anilor 1990 păreau a-l fi înțeles. Când au încetat să îl înțeleagă istoria i-a pedepsit, printre altele aducându-i în situația de a provoca sau de a nu evita războiul cu Rusia din Ucraina pe care nu l-au putut câștiga și nici nu știu cum să îl termine (cu sacrificii minime). Decizia / promisiunea neextinderii NATO nu a afectat cu nimic suveranitatea SUA sau a Germaniei. Angajamentul a putut fi asumat tocmai pentru că erau suverane și a fost asumat în exercițiul suveranității lor. Doar statele suverane încheie înțelegeri / acorduri și numai consimțământul lor conferă înțelegerilor / acordurilor negociate de ele putere obligatorie.

Acel angajament / acord nu era, însă, opozabil României. Nefiind parte la acord, România a solicitat intrarea în NATO și a exercitat presiuni asupra SUA și Germaniei pentru ca ele să își încalce promisiunea. La rândul ei a făcut-o în exercițiul suveranității sale. Prin urmare, Rusia nu îi poate imputa României, ci numai Americii și Germaniei, extinderea NATO. Acestea nu se puteau angaja în numele altora.

Nici SUA nu se va angaja acum în numele Ucrainei. Ucraina fie se va alătura înțelegerii ruso-americane fie își va gestiona singură soarta. Pe „coaliția dispușilor” europeni este limpede că nu se poate baza. Este drept că, pentru a facilita Washingtonului și Berlinului depărtarea de la cele promise, Bucureștiul a dat asigurări Moscovei că nu dorește să devină membru al NATO împotriva cuiva, și mai ales a Rusiei, sens în care nu va permite folosirea teritoriului ei pentru amplasarea de forțe militare sau lansarea de acțiuni militare care să amenințe Rusia. Aceste asigurări au fost verbale, iar nu scrise, dar, spre deosebire de ceea ce cred unii, în relațiile internaționale și potrivit moralei specifice lor, tocmai angajamentele orale, transmise grație memoriei instituționale de la o guvernare la alta, contează cel mai mult. Englezii le numesc „gentlemen’s agreements”. Adică „înțelegeri între oameni de onoare”. Problema este că pentru ca asemenea înțelegeri să funcționeze este nevoie de oameni de onoare. Or, azi tocmai ei ne lipsesc. Revenind la pacea din Ucraina, un acord tripartit între SUA, Rusia și Ucraina, sau unul bilateral între Rusia și Ucraina, dublat de altul între Rusia și SUA, sau, de ce nu?, unul multilateral între Rusia și statele membre NATO ar rezolva problema neutralității Ucrainei, cuprinzând și garanțiile de securitate acordate ei, inclusiv de Rusia, în schimbul acesteia. Dacă garanțiile negociate sunt viabile și consistente, la ce mai trebuie NATO?? Acordul ar fi valabil din punct de vedere juridic tocmai pentru că toți semnatarii sunt suverani și suveranitatea le permite intrarea în asemenea înțelegeri.

Pe 15 mai 1955, între Austria, învinsă și ea, la pachet cu Germania, în cel de al Doilea Război Mondial, și puterile învingătoare ocupante – URSS, SUA, UK și Franța – s-a semnat așa numitul „Tratat de stat”, având titlul complet „Tratat pentru restabilirea unei Austrii independente și democratice”. Potrivit tratatului, Austria se angaja să nu intre în NATO, rămânând neutră și adoptând un regim constituțional democratic, și primea în schimb retragerea trupelor de ocupație, independența deplină și capacitatea de a-și exercita integral prerogativele suveranității.

Astfel, prin adoptarea neutralității Austria nu numai că nu își limita suveranitatea, ci o recăpăta. De atunci și până azi Austria a înflorit în deplină siguranță, devenind, potrivit unor studii de specialitate, țara europeană în care este cel mai plăcut și mai sigur să trăiești. ********* Asumarea de obligații prin tratate internaționale nu înseamnă renunțarea la suveranitate, ci afirmarea suveranității. Nu poți avea, însă, în relațiile internaționale și în ordinea globală, mai multe drepturi decât obligațiile pe care ești în măsură și dispus să ți le asumi. Se pare că Medusa von der Leyen și patronii ei nu știu asta. Așadar, nici această obiecție de „principiu” a UE nu stă în picioare. Cum una dintre cauzele originare ale războiului din Ucraina a fost tocmai disputa cu privire la extinderea NATO în Ucraina, fără rezolvarea negociată a acestei probleme războiul nu se poate încheia. Și cum acest război este deja pierdut de Occidentul euro-atlantic, a menține deschisă perspectiva intrării Ucrainei în NATO și a refuza un acord care să o excludă, fie el și încheiat numai între SUA și Rusia, înseamnă continuarea războiului până la capitularea necondiționată a Ucrainei; ceea ce ar putea antrena și dezintegrarea NATO și a UE. SUA nu are interesul să dorească asta. Cel puțin nu chiar așa. Nici România.

„UN STAT SUVERAN NU POATE FI DEZARMAT”

Comisia Europeană, sesizând că terminarea războiului pe care l-a pierdut în Ucraina, fără nici o perspectivă de a recupera investițiile ilegal făcute în armata ucraineană și a justifica pierderile imense rezultate din conflictul cu Rusia, conflict artificial alimentat de Europa politică, cu un impact negativ major asupra calității vieții cetățenilor europeni, îi va atrage răspunderea și chiar dispariția (în forma sa actuală), face tot ce poate pentru a sabota șansele păcii. În acest sens a fost formulată și obiecțiunea care susține că unui stat suveran nu i se pot impune limite ale nivelului său de înarmare. Din nou, fals!

La finele celui de al Doilea Război Mondial, Japonia a fost obligată să își includă în Constituție limitarea capacității armatei ei la nevoile stricte de apărare a teritoriului național. Nimic din ceea ce ar fi putut susține vreo acțiune ofensivă a armatei nipone nu putea intra în dotarea acesteia. Evident, și numărul militarilor sub arme era, pe cale de consecință limitat.
Obligații similare au fost impuse Germaniei tot de către puterile învingătoare în cel de al Doilea Război Mondial.

Dacă nu ar fi fost aducerea Germaniei în NATO cu scopul de a fi pusă să contribuie la rămânerea Rusiei (sovietice) în afara Europei ori cel puțin la porțile Europei (mai exact Poarta Brandemburgică), probabil că ea ar fi fost obligată să mențină și mai jos nivelul cheltuielilor de înarmare. Oricum, faptul că o putere economică de talia Germaniei nu deține arme nucleare nu este întâmplător. Deși nimeni nu o recunoaște cu voce tare, Germania și-a păstrat până azi, la optzeci de ani de la terminarea războiului, statutul de țară învinsă.

În 1990 au avut loc negocieri pentru unificarea Germaniei în formatul 4+2, adică între cele două Germanii (Germania de Est și Germania de Vest) și cele patru puteri aliate victorioase din Al Doilea Război Mondial (SUA, URSS, Marea Britanie și Franța). Pe această cale s-a urmărit crearea unei ordini juridice și politice europene și transatlantice care să permită reunificarea Germaniei și acordarea suveranității depline unui stat german unificat. Tratatul final, cunoscut ca "Tratatul doi plus patru", a fost semnat pe 12 septembrie 1990, la Moscova. El prevedea, printre altele, angajamentul viitoarei Germanii reîntregite de a nu găzdui arme nucleare pe teritoriul său. Asta în timp ce vecinii săi europeni, imediați sau apropiați (Franța, Rusia și Marea Britanie), dețineau asemenea arme. De ce așa? Întrucât se dorea ca Germania să dețină mereu o putere militară inferioară foștilor săi inamici învingători.

Deci, se poate! De ce nu s-ar putea cere Ucrainei ceea ce i s-a cerut Germaniei, în schimbul acordării și garantării suveranității depline pe teritoriul său național; național, iar nu sovietic.

În 1990, la Paris, a fost semnat, între statele NATO și fostele state ale Pactului de la Varșovia, Tratatul privind Forțele Armate Convenționale în Europa (CFE), cu scopul creării unui echilibru strategic în perioada post-Război Rece, prin reglementarea cantității de armament convențional (tancuri, vehicule blindate, artilerie, avioane, elicoptere) amplasată pe teritoriul statelor europene. Astfel a fost proiectată o arhitectură de securitate în Europa bazată pe echilibrul înarmării.

upă destrămarea URSS și modificările geopolitice produse ca efect al extinderii NATO și UE, precum și al apariției unor alianțe și parteneriate politico-militare și economice euro-asiatice, tratatul a devenit desuet și odată cu aceasta, arhitectura de securitate central europeană, est europeană și sud est europeană caduce. Criza ucraineană este o dovadă a decesului amintitei arhitecturi.

Iată de ce pacea din Ucraina nu poate însemna și nici nu poate fi realizată doar prin încetarea ostilităților între armata euro-asiatică în uniformă rusă și armata euro-atlantică îmbrăcată în uniforme ucrainene, însoțită de alocarea unor teritorii în beneficiul învingătorului rus. Este nevoie de o nouă arhitectură de securitate europeană cu subansambluri subregionale și regionale. Asta presupune și echilibrul de forțe între statele situate de o parte și de alta a liniei de demarcație dintre statele NATO, UE, separat și împreună, pe de o parte, și Rusia cu aliații sau vecinii săi, după caz, est-europeni, sud-caucazieni și central-asiatici.

În acest context trebuie purtată discuția despre puterea armată a Ucrainei pe timp de pace. Desigur că ea poate fi limitată, așa cum a fost și în atâtea alte cazuri. Plafoanele convenite cu Kievul vor trebui stabilite în balanță atât cu garanțiile de securitate primite de Ucraina de la terți, cât și proporțional cu garanțiile oferite de Ucraina, în special vecinilor săi.

Limitarea, prin tratatul de pace, a efectivelor militare ucrainene este fezabilă, necesară și legitimă. Obiecțiunea Medusei von der Leyen este și în acest caz, nefondată. Ea are doar scopul evident de a pune bețe în roate procesului de pace.

Problema reală, inclusiv pentru tandemul Leyen-Kalas nu este limitarea forței armate ucrainene, ci nivelul limitei. Asta întrucât pentru ele și șefii lor aflați mai mult sau mai puțin în umbră, încetarea războiului din Ucraina nu înseamnă pacea cu Rusia, ci mutarea războiului pe alte aliniamente și continurea lui cu implicarea directă și masivă a statelor europene membre UE, în oameni și material.

Dacă pentru odiosul și iresponsabilul cuplu 800 000 de militari ucraineni ar fi acceptabil, în timp ce Rusia pare că ar fi satisfăcută de un efectiv de numai 400 000, se pune întrebarea ce își poate dori România?

O Ucraină a cărei primă preocupare, după înfrângere, ar fi menținerea unei armate puternice – mai puternice nu decât cea rusă, dar cu certitudine, decât cele ale vecinilor săi vestici – nu va mai avea resurse pentru democratizare și, la nevoie, va încerca să recupereze pierderile din est prin câștiguri în vest. Ce va face atunci România, mai ales dacă SUA părăsește încet-încet Europa de est și nu numai? La București nimeni nu se gândește la asta. *********** Dacă Europa franco-germană și Marea Britanie doresc războiul cu Rusia, iar sub înrâruriea făcătorilor de război vest europeni Ucraina va refuza pacea ruso-americană, SUA nu va avea de ales decât să iasă singură din confruntare și să lase armata rusă să distrugă sistematic întreaga Ucraină, căci pentru ocuparea integrală a acesteia Moscova nu are nici un interes. Atunci războinicii europeni, care au calculat că pacea cu Rusia, care ar implica recunoașterea victoriei acesteia, ar fi mai scumpă pentru Occident decât prelungirea la infinit a războiului cu Rusia, vor afla că funeraliile Ucrainei sunt mai costisitoare decât pacea cu Rusia.