O DOCTRINĂ DE POLITICĂ EXTERNĂ A ROMÂNIEI

Adrian Severin | Politic | 25 martie 2024 |

După schimbarea de regim politic (reforma de sistem) intervenită în anii 1989-1991, până în anul 1997, România a avut o politică externă inerțială și reactivă, continuând să se deplaseze, fie și numai cu timiditate, pe liniile vechii politici externe antedecembriste, transpusă în contextul în care căuta înlocuirea vechilor sale alianțe estice cu alianțe occidentale, și reacționând, de regulă ezitant și prin tatonări, la evenimentele care se petreceau într-o lume aflată ea însăși în tranziție. Din 1998, se pornește, la început mai încet, iar apoi din ce în ce mai repede, pe panta subordonării față de agendele geo-strategice și geo-economice ale principalilor actori ai ordinii europene și mondiale. Din această alunecare nu ne-am mai oprit. Între aceste două de intervale de timp se plasează anul 1997, când a fost concepută o doctrină de politică externă românească și s-a trecut, din păcate pentru o durată de aproximativ numai un an, la aplicarea ei. Cu unele ajustări această doctrină rămâne valabilă și astăzi întrucât surprinde constantele geografiei românești și aspirațiile istorice eterne ale poporului român.  
  1. DOCTRINA CELOR TREI CERCURI CONCENTRICE
Doctrina în discuție putea purta numele de „ doctrină a celor trei cercuri concentrice”. Ea distingea, în cadrul marelui grup al actorilor străini relevanți pentru promovarea agendei naționale românești în lume, între vecini, puterile regionale și puterile globale, fiecare categorie fiind așezată în cerc în jurul unui centru comun reprezentat de România însăși. i. Pentru a se putea manifesta dezinvolt și a-și face obiectivele acceptate pe oricare dintre aceste cercuri, România trebuia să își pună în aplicare și să obțină succesul în promovarea unei strategii a „reconcilierii” care avea atât componente interne cu relevanță externă – reconcilierea interetnică, interconfesională și istorică, cât și componente nemijlocit externe. Reconcilierea interetnică se referea la relațiile dintre majoritatea română și minoritățile naționale, cu special accent pe minoritatea maghiară. Aceasta urmărea să permită stabilirea de raporturi raționale și pozitive cu vecinul Ungaria, dar și cu statele de cultură germanică (Germania, Austria etc.), pentru care teoria națiunii organice și legătura cu trecutul erau esențiale. Pentru realizarea unei asemenea reconcilieri trebuia să se recunoască minorităților naționale statutul de cofondator al statului român modern (inclusiv al României Mari), caracterul civic și multicultural al statului român, natura originară, iar nu derivată, a drepturilor culturale conferite persoanelor aparținând minorităților naționale, minorități care nu erau tolerate, ci direct îndreptățite să trăiască pe teritoriul statului român. De asemenea, trebuia să se asigure, prin măsuri afirmative (de discriminare pozitivă) o egalitate reală (în primul rând egalitatea de șanse) între majoritari și minoritari, precum și asocierea minorităților la guvernarea statului român în integralitatea sa. Reconcilierea interconfesională privea raporturile dintre biserica ortodoxă română și biserica romano-catolică (în acest sens vizita Papei Ioan Paul al II-lea în România era privită ca o deschidere istorică de-a dreptul revoluționară), dar mai ales raporturile ortodocșilor cu greco-catolicii (biserica ortodoxă unită cu Roma). De aceasta depindea amploarea și eficacitatea acțiunii externe românești în lumea catolică, pornind de la caracterul și conținutul relației cu Vaticanul. Se preconiza, printre altele, obținerea sprijinului Vaticanului pentru marile proiecte internaționale ale României precum integrarea euro-atlantică, dar și spre aplanarea tensiunilor interne românești dintre ortodocși și greco-catolici. (În contextul acestor eforturi s-a luat și decizia, neuzuală în state care nu sunt majoritar catolice, ca Nunțiul papal să fie ex officio decanul corpului diplomatic acreditat în România.) Reconcilierea istorică viza normalizarea raporturilor dintre republică și monarhie prin găsirea unui loc familiei regale române în ordinea constituțională republicană (reconcilierea între republică și monarhie), precum și prin recunoașterea obiectivă a meritelor monarhiei române în edificarea statului român modern. Dincolo de efectul consolidării unității spirituale a națiunii române, extrem de importantă în promovarea acțiunii externe naționale, faptul unei asemenea reconcilieri facilita relațiile României cu statele având regimuri monarhice (Marea Britanie, Belgia, Olanda, Danemarca, Suedia, Norvegia, Spania) și neutraliza unele dintre tezele propagandei anti-românești (printre care și cele absurde potrivit cărora România nu își accepta trecutul și, în același timp, era prea atașată de trecut). Reconcilierea internațională avea în vedere în primul rând depășirea tensiunilor (multe având rădăcini istorice) care marcau raporturile României cu vecinii săi. De normalizarea relațiilor cu vecinii și, mai mult decât atât, de stabilirea unor parteneriate strategice cu ei depindea și depinde anvergura construcției relațiilor României cu puterile regionale (Franța, Germania, Italia, Rusia etc.) și cu puterile globale (SUA, China, Rusia etc.), dimensiunea, fezabilitatea și durabilitatea arhitecturii de securitate a României. ii. În contextul oferit de politicile de reconciliere, România a putut și poate lansa „Strategia parteneriatelor strategice” în format bilateral, trilateral și cvadrilateral cu statele din vecinătatea imediată și apropiată (Polonia, Ucraina, Republica Moldova, Ungaria, Austria, Bulgaria, Grecia, Turcia, Croația, Serbia / Iugoslavia, Slovacia), toate intersectându-se sub aspect geopolitic la București, acolo unde se află punctul lor obiectiv de legătură. Aceste parteneriate trebuiau și trebuie să confere membrilor lor: - capacitatea de a obține securitate în afara alianțelor cu puterile regionale și globale; - capacitatea de a furniza securitate puterilor regionale și globale, în condiții de reciprocitate; - capacitatea de a negocia cu puterile regionale și globale, de pe poziții de influență și eficiență superioare, integrarea în structurile de securitate create de acestea; - capacitatea de a-și apăra, prin acțiuni comune sau concertate, drepturile și interesele legitime în cadrul structurilor de securitate colectivă și cooperativă, continentale sau globale la care au aderat, precum și de a influența deciziile acestora; - capacitatea de a se insera util, fiecare sau împreună, după caz, dar, în orice caz, concertat, în strategiile regionale (Balcani, Marea Neagră, Dunărea) ale puterilor globale. Cu aceste principii și obiective în minte, diplomația românească a edificat (în anii 1990) structuri de rezistență ale arhitecturii de securitate în vecinătatea imediată și apropiată a României (în Europa centrală, de est și de sud-est). Pentru a desena harta rețelei constituite sau care s-a conceput a fi constituită prin agregarea acestor structuri ale arhitecturii de securitate proiectată de România trebuie avute în vedere cele mai importante dintre ele, care la un moment dat și cel puțin pentru o vreme au prins viață. Acestea au fost: - Parteneriatul strategic cvasi-confederal România-Ungaria - Parteneriatul aprofundat România-Polonia - Patrulaterul România-Moldova-Ucraina-Polonia - Trilateralele „spate în spate” România-Bulgaria-Grecia și România-Bulgaria-Turcia - Trilaterala România-Ungaria-Austria (care se dorea a fi prelungită către Slovacia) - Trilaterala Polonia-România-Turcia (care se dorea a fi prelungită către Israel și Egipt) Unele dintre aceste parteneriate, deși inaugurate, au rămas, din păcate în nelucrare, iar altele, după o perioadă de activitate mai lungă sau mai scurtă, au fost abandonate (ex. Trilaterala România-Ungaria-Austria și chiar Patrulaterul România-Moldova-Ucraina-Polonia). iii. La nivel regional (prin regiune înțelegându-se de astă dată continentul european), România a urmărit (la data la care doctrina amintită a fost adoptată) și ar trebui să urmărească și în prezent constituirea de parteneriate strategice cu Germania și Italia, iar la nivel global cu SUA și China. Aceste parteneriate nu urmăreau să înlocuiască vechii parteneri ai României cu alții noi, ci să adauge parteneri noi celor vechi.  Cu privire la parteneriatele implicând state de pe cercurile de putere doi și trei, se impun a fi făcute trei remarci și anume:
  1. alegerea partenerilor depinde de existența congruenței intereselor strategice precis identificate, cu înțelegerea faptului că dinamica respectivelor interese poate duce în timp la dispariția acesteia și astfel la caducitatea parteneriatului, fără ca părțile să își poată reproșa, în asemenea cazuri, una alteia lipsa de loialitate (loialitatea include libertatea desprinderii din relația partenerială atunci când aceasta se impune din perspectiva intereselor vitale ale părților, ele fiind obligate doar să ia toate măsurile rezonabil necesare pentru a diminua la maxim pagubele rezultate din încetarea parteneriatului);
  2. numărul parteneriatelor constituite pe cercurile de putere doi și trei nu poate fi excesiv de mare, el trebuind limitat la cele referitor la care congruența intereselor strategice este cea mai extinsă și apare a fi cea mai durabilă (nu este posibil să fii partener strategic cu toată lumea, înmulțirea artificială a unor asemenea parteneriate fie banalizându-le și astfel, lipsindu-le de eficiență, fie sporind riscul ca ele să intre în conflict și ca partea sau părțile comune în mai multe parteneriate paralele să ajungă în conflicte de interese greu de soluționat);
  3. spre deosebire de conceptul clasic al alianțelor, parteneriatele (mai ales atunci când ele se constituie în scopul realizării unor proiecte concrete menite a asigura pacea prin dezvoltare) permit unuia dintre parteneri (ex. România) să coopereze în paralel cu doi sau mai mulți jucători regionali sau globali aflați în raporturi de rivalitate strategică între ei (ex. SUA și China), cu condiția ca zonele în care există riscul ca acesta să intre în conflict de interese să fie precis delimitate și izolate (excluse din agenda partenerială), ideal fiind ca în cadrul unei asemenea scheme trilaterale partenerul comun să contribuie la evitarea sau soluționarea eventualelor conflicte dintre ceilalți parteneri ai săi. (Un exemplu în acest sens au fost „trilateralele spate în spate” care au asociat România și Bulgaria, precum și două state cu relații problematice – Turcia și Grecia.)
Unele dintre parteneriatele menționate ca fiind dorite de România nu și-au putut lua zborul (ex. Parteneriatul strategic cu Germania, mai ales din cauza reticențelor germane), în timp ce altele au fost practic abandonate (ex. Parteneriatul strategic comprehensiv cu China, exclusiv din vina României, căzută sub controlul total al agendei geopolitice americane). Multe parteneriate așa zis „strategice” cu diferite state europene (ex. Franța), proclamate de diferite guverne române, sunt false întrucât le lipsește congruența intereselor strategice. De aceea nu au funcționat niciodată. (Faptul de a fi funcționat exclusiv în interesul unei din părți neagă însăși ideea de parteneriat.) iv. Unul dintre obiectivele fixate prin „doctrina celor trei cercuri concentrice” a fost și trebuie să rămână acela de a profila România ca lider regional. Locului central al României în această expresie geometrică („centrul cercului”), trebuia să îi corespundă și o funcție (geo)politică. Un asemenea obiectiv nu poate fi atins prin retorică, prin cultivarea obsesivă a contactelor personale cu conducătorii statelor având statut de protagonist global sau prin personalizarea proiectelor geopolitice regionale. Ca să ajungă a juca rolul de lider regional și a fi recunoscută ca atare, România trebuia să îndeplinească șase condiții minimale și anume: - să aibă capacitatea de a mobiliza resurse economico-financiare pentru a sprijini realizarea de proiecte comune de interes regional; - să reprezinte punctul nodal al unei rețele de comunicații regionale; - să dovedească imaginație și inițiativă în construcția solidarității de interese pe care să se bazeze propunerile de proiecte comune; - să facă proba abilității diplomatice și a resurselor politice pentru a negocia eficient cu puteri terțe (în special cele globale) teme de interes regional (formând interesul membrilor regiunii); - să se plaseze în poziția în care colaborarea sa cu oricare dintre statele regiunii în cauză să nu poată fi percepută ca o amenințare la adresa securității celorlalte (ori a unora dintre ele); - să aibă resursele politico-diplomatice și economice necesare pentru a juca rolul mediatorului onest în disputele dintre celelalte state membre ale regiunii în cauză, putând astfel preveni conflictele sau gestiona crizele din regiune. România avea și are capacitatea de a îndeplini aceste condiții în (sub)regiunea Europei centrale, de est și de sud-est, la Gurile Dunării, pe cursul inferior al fluviului, ca și în vestul Mării Negre. Calitatea de lider regional este de natură să îi confere României aptitudinea de a fi membru al rețelei internaționale informale a liderilor regionali, precum și pe aceea de a deveni partener strategic al unor actori regionali care sunt parteneri strategici ai jucătorilor globali. Astfel, diplomația românească își poate extinde influența în întreaga lume, negociind în interes propriu prin intermediul negocierilor în interes colectiv, în cadrul unui joc de sumă pozitivă (win-win game). v. Doctrina de politică externă românească concepută în 1997 a generat și proiecte strategice transnaționale sau ideea asocierii la asemenea proiecte. Astfel au fost avute în vedere asocierea României la proiectul chinez al „Noului Drum al mătăsii” (pe traseul sud-caucazian), ideea rămânând actuală și trebuind să fie integrată în „Inițiativa drumului și centurii” promovată de China (formal încă și obiectiv mereu partener strategic al României), lansarea unui proiect comun polono-român al „Drumului chihlimbarului” (un coridor de infrastructuri critice pentru transport și telecomunicații întins de la Gdansk / Marea Baltică la Alexandropolis / Marea Egee) și explorarea posibilităților ca România să își stabilească centre de operație pe un ipotetic „Drum al sudului” constituit printr-un șir de acorduri politico-economice bilaterale care, plecând din România spre sud și aplicate în sinergie, să traverseze Orientul Mijlociu extins și să ajungă în Golful Persic. Nici unul dintre aceste proiecte nu se găsește în prezent pe agenda de politică externă a României.  
  1. PRINCIPIILE ȘI OBIECTIVELE STRATEGICE AL RAPORTURILOR INTERNAȚIONALE (BILATERALE ȘI MULTILATERALE) ALE ROMÂNIEI CONSACRATE PRIN INSTRUMENTE JURIDICE
Întrucât o abordare exhaustivă a acestei teme ar avea o întindere prea mare, mă voi limita la enumerarea ideilor principale, după caz, sub forma unor scurte teze. Tot din lipsă de spațiu și de timp, nu vor fi tratate aici unele proiecte importante de politică externă românească din anii 1990 implicând actori locali din vecinătatea imediată (excepție face Ucraina), precum tratatul politic de bază și acordurile de „parteneriat istoric” (în prelungirea „reconcilierii istorice”) cu Ungaria, și tratatul politic de bază cu Iugoslavia, sau din vecinătatea apropiată, precum parteneriatul aprofundat cu Polonia sau relația specială cu Israelul. Esențial este, însă, ca ele să fie măcar menționate, așa cum am făcut aici, întrucât au fost acte de politică externă românească încărcate de importanță strategică la vremea respectivă. Odată cu intrarea României în NATO și UE, dar mai ales cu abandonarea suveranității naționale, diplomația românească le-a dat o atenție tot mai redusă, tratându-le doar prin prisma grijii de a îndeplini agenda geopolitică indicată de puterile continentale și globale intrate într-un adevărat rol de „puteri suzerane” (inițial cu precădere și în ultimă instanță cvasi exclusiv SUA). i.Tratatul politic de bază cu Ucraina a avut ca obiective (enumerate aici în ordinea descrescătoare a importanței la data încheierii lui): - Protecția comunităților române din Ucraina – prin înzestrarea cu forță juridică a Recomandării 1201 a PACE referitoare la drepturile minorităților, prin includerea drepturilor conferite de tratat minorității române în legislația națională ucraineană (tratatele internaționale încheiate de Ucraina și ratificate de Parlamentul ucrainean se consideră parte a dreptului național, în caz de contradicție cu normele dreptului intern, dispozițiile lor prevalând), precum și prin crearea euroregiunilor Dunărea de Jos și Prutul Superior (Bucovina). Constituirea euroregiunilor permitea o reunificare teritorială sui generis, prin spiritualizarea frontierelor, fără modificarea lor, și refacerea țesutului social și cultural românesc. Oportunitatea, astfel creată, nu a fost valorificată decât cu totul marginal. - Crearea premiselor pentru realizarea trilateralei strategice România-Ucraina-Polonia – ceea ce însemna, pe de o parte, apropierea României, prin Polonia, de Grupul de la Visegrád, favoritul puterilor Occidentului colectiv, iar pe de altă parte, satisfacerea dorinței americane de a se realiza un baraj geopolitic de la Marea Baltică la Marea Neagră care să zădărnicească reapariția unei alte alianțe ruso-germane de tipul Pactului Ribbentrop-Molotov. - Realizarea condițiilor pentru recunoașterea și obținerea drepturilor României asupra platoului continental din Marea Neagră – prin tratat a fost admisă competența Curții Internaționale de Justiție de la Haga de a soluționa vechiul litigiu sovieto-român, moștenit în cadrul relațiilor româno-ucrainene, privind delimitarea platoului continental, și totodată a fost exclusă Insula Șerpilor (ca insulă nesusceptibilă de viață economică și prin aceasta lipsită de drept la mare teritorială și zonă economică exclusivă) din procedura de delimitare. În context, s-a convenit și asupra demilitarizării Insulei Șerpilor. - Îndeplinirea condițiilor pentru intrarea României în NATO și UE – stabilirea unor relații de bună vecinătate și absența litigiilor cu vecinii era una dintre condițiile intrării în NATO, întrucât, la vremea aceea, era exclusă invitarea ca membru al acestei alianțe politico-militare defensive unui stat care ar fi adus cu sine tensiuni susceptibile a afecta securitatea aliaților. Noii membri trebuiau să fie furnizori de securitate în favoarea alianței, iar nu furnizori de insecuritate. - Obținerea dreptului de navigație pe apele interioare ale Ucrainei (brațul Chilia) – tratatul stabilea că libera circulație pe apele interioare ale părților era acceptată și urma a fi reglementată. Practic, aceasta însemna recuperarea drepturilor de folosință ale României asupra brațului Chilia, chiar dacă sub aspectul suveranității acesta rămânea a fi frontiera ucraineano-română. - Obținerea unui spațiu-tampon între România și Rusia în condițiile unui anumit echilibru de putere între Ucraina și Rusia – un stat ucrainean viabil și autoguvernabil, independent, suveran, democratic, prosper, bucurându-se de integritate teritorială, siguranță și stabilitate, aflat în raporturi parteneriale cu România, ar fi consolidat securitatea națională a României, mai ales în eventualitatea renașterii imperialismului rus. Atingerea acestei ținte depindea de menținerea neutralității Ucrainei („finlandizarea Ucrainei”) și de calitatea raporturilor Occidentului colectiv cu Rusia. Deteriorarea relațiilor ruso-occidentale readuce în discuție problema frontierelor Ucrainei sovietice și a structurii sale politice interne (autodeterminare cu secesiune sau federalizare). - Găsirea unui obiectiv strategic de prim rang al cooperării dintre Polonia și România, de interes maxim pentru SUA și UE, constând în ancorarea Ucrainei, prin efortul coordonat al celor două, în solul geopolitic vest european (cu perspectiva aducerii românilor din Ucraina, împreună cu teritoriile locuite de ei, în UE) – aceasta trebuia să aibă loc în condițiile îmbunătățirii relațiilor dintre Occidentul colectiv (în special UE) și Rusia, precum și ale federalizării și „finlandizării” Ucrainei. - Contracararea acuzațiilor potrivit cărora România ar fi un stat revizionist (revizuirea Tratatului de pace de la Paris din 1947) și iredentist (revendicarea teritoriilor atribuite Ucrainei prin tratatul de pace, la finele celui de al Doilea Război Mondial) – prin asemenea acuzații se încerca izolarea internațională a României și, pe acest fond, lăsarea ei în afara taberei occidentale în care, dimpotrivă, Ungaria făcea figură de merituos și dorit membru. ii. Parteneriatul strategic al României cu Italia - Italia era / este un actor cu relevanță regională (europeană) în egală măsură partener privilegiat al SUA și al Rusiei (ostilitatea rusofobă a guvernului Meloni, pe linie soroșistă, de neprevăzut în anii 1990, este trecătoare întrucât contrazice întreaga politică postbelică italiană, precum și, mai ales, interesele naționale obiective ale națiunii italiene), membru al G7 și fondator al UE și NATO, cu vocație la un loc de membru permanent în Consiliul de Securitate ONU. România are nevoie de asemenea „avocați” și „sfătuitori” în raport cu celelalte puteri europene, în cadrul diferitelor organizații internaționale și în afara lor, în condițiile în care interesele strategice ale celor două state sunt congruente (ambele sunt interesate de o ordine globală a multipolarismului simetric și de o democrație transnațională europeană). - Italia avea / are afinități culturale cu România – compatibilitățile culturale sunt esențiale pentru stabilirea solidarității de interese din care se alimentează strategia proiectelor comune. - Italia era / este o trambulină a României către realizarea unui „Pact latin european” (Franța, Italia, Portugalia, România, Spania) și o punte către o relație specială cu statele Americii Latine (MERCOSUR și Pactul andin). N.B. Parteneriatul strategic cu Germania nu s-a putut realiza, iar alte parteneriate așa zis „strategice” cu diferite state europene (ex. Franța), proclamate de diferite guverne române, sunt false întrucât le lipsește congruența intereselor strategice. De aceea nu au funcționat niciodată. iii. Principiile și obiectivele parteneriatului strategic al României cu SUA  - România a optat în anii 1990 pentru un parteneriat strategic / o alianță cu unica superputere globală a momentului în condițiile în care:
  1. Rusia nu avea nici o ofertă strategică pentru România (și nici nu putea avea în perioada 1990-2014), preferând înțelegeri directe cu SUA și UE.
  2. România se pronunța pentru ca SUA să rămână un „actor european”, întrucât era singura capabilă să asigure Europei umbrela de securitate nucleară în raporturile cu terții și totodată să impună puterilor europene înseși evitarea războiului între ele.
  3. România era interesată în și avea în vedere pe termen mediu realizarea unei ordini mondiale multipolare ai cărei principali piloni ar fi urmat să fie cele două puteri hard ale fostei ordini bipolare, acum în declin – SUA și Rusia, și cele două puteri soft emergente – China și UE. Având parteneriate strategice cu SUA și China, fiind membru al UE și întreținând legături de cooperare normale cu Rusia, România era în siguranță.
  4. România susținea ideea creării unei capacități de apărare europene (în cadrul UE), capabilă să acționeze autonom atunci când participarea SUA nu era necesară sau posibilă, dar cu păstrarea legăturii strategice cu SUA;
  5. România spera și se aștepta la o înțelegere ruso-americană, din punct de vedere românesc utilă pentru a evita prinderea ei într-un nou clește germano / maghiaro - rus, dar, în același timp dorea să evite ca acea înțelegere să se facă fără ea și pe contul ei, ceea ce s-ar fi putut întâmpla dacă la data acordului ea nu ar fi avut o relație privilegiată cu nici una dintre părți – Rusia și SUA. (Un război între SUA și Rusia, de altfel, de neconceput în anii 1990, nu este în favoarea României)
 - Principiile prevăzute în documentul fondator al parteneriatului convenit la București în octombrie 1997 pot fi sintetizate în „cei patru C”:  comunicare; consultare; concertare; cooperare. Aceste principii urmau a fi observate în toate domeniile de interes strategic comun pentru cele două părți, cu precizarea că, la data nașterii sale, parteneriatul nu era considerat ca un substitut al intrării României în NATO și nu includea o componentă militară în sens strict. - Cu privire la relația trilaterală România – SUA – NATO, în luna aprilie 1997, ministrul român de externe a precizat că „România preferă să devină membru al NATO ca partener al SUA, decât să devină partener al SUA ca membru al NATO.” iv. Principiile și obiectivele relației strategice a României cu China  - Relația cu China a plecat și trebuie să plece de la recunoașterea caracterului obiectiv al legăturii româno-chineze bazată pe solidaritatea intereselor lor strategice, independent de ideologii, regimuri politice și guverne. Ambele state sunt interesate într-o lume multipolară în care centrele de putere să fie în echilibru (conceptul de „multipolarism simetric”) și în care pacea să fie asigurată prin dezvoltare, aceasta avându-și sursa în solidaritate; ambele state au interesul vital de a considera securitatea ca fiind indivizibilă și pledează, de aceea, pentru crearea de sisteme de securitate colectivă și cooperativă. - România a promovat și va trebui să continue a promova recunoașterea nevoii de a include China într-un sistem al globalismului multipolar simetric (echilibrul dinamic al principalelor puteri împreună cu alianțele realizate de acestea este garanția pentru durabilitatea ordinii sistemului) care să asigure stabilitatea ordinii mondiale. China poate acționa ca un factor de temperare a exceselor de „dragoste” sau de „antipatie”, după caz, deopotrivă în relația României cu SUA și în cea cu Rusia. - Relația româno-chineză a avut / are în vedere valorificarea potențialului economic și comercial al Chinei, precum și a tradițiilor în relațiile bilaterale româno-chineze care au capacitatea de a face din România poarta de intrare a Chinei în UE (între timp, Ungaria a încercat să înlocuiască România în această funcție, dar, aportul românesc în relația cu China, deocamdată numai potențial, nu are cum fi suplinit de nici o altă țară est și central europeană). - În „Secolul Asiei”, China este națiunea cu o veche cultură și neîntreruptă istorie cea mai bine plasată pentru a accede la statutul de super-putere globală (deja îndeplinește multe dintre criteriile acestui statut), care prin poziția sa geografică, tradițiile sale politico-diplomatice, concepția sa despre lume și filosofia sa partenerială nu pune în nici un fel în pericol securitatea României. După ce România a sprijinit afirmarea Chinei la nivel mondial imediat după proclamarea Republicii Populare Chineze, a renunța la parteneriatul strategic cu China în momentul în care ea devine o superputere mondială în ascensiune, de dragul parteneriatului cu superputerea în coborâre americană, motivat prin argumente exclusiv ideologice, reprezintă un exemplu perfect de iraționalitate și o lovitură dură dată realismului politic în detrimentul interesului național românesc. v. Principiile și obiectivele relației României cu Rusia  - În relația cu Rusia nu poate fi ignorat imensul potențial economic și uriașa capacitate de absorbție a pieței ruse, plecând de la care devine esențial obiectivul cooperării economice ruso-române, inclusiv în ceea ce privește proiectul strategic South Stream (conductă de gaz rusesc care să traverseze Marea Neagră și România către Europa centrală). Vecinătatea cu piața rusă este pentru România un atu care nu trebuie ignorat. - Nevoia unei relații cordiale cu Rusia se definește în contextul interesului vital al României de a evita o înțelegere germano-rusă care să reia Pactul Ribbentrop-Molotov (În acest sens trebuia utilizată și trilaterala România-Ucraina-Polonia). Rămâne valabil avertismentul lui Nicolae Titulescu, potrivit căruia România este pierdută dacă în momentul unei înțelegeri germano-ruse nu se află în alianță cu nici una din cele două. Or, în prezent, Germania nu s-a arătat interesată să răspundă pozitiv deschiderilor României vizând un parteneriat strategic. Rusia nu a avut la ce răspunde. - Construcția unei relații cordiale cu Rusia este necesară și din perspectiva interesului vital al României de a evita o înțelegere americano-rusă peste capul României. Avertismentul lui Nicolae Titulescu referitor la o înțelegere ruso-germană se poate aplica, mutatis mutandis, și în cazul unei înțelegeri americano-ruse. În acest sens este util parteneriatul strategic româno-american, cu mențiunea că, în timp ce SUA urmărește perpetuarea ordinii unipolare, România, la fel cu Rusia, este interesată într-o ordine mondială multipolară. (În întreaga lor istorie, românii au profitat numai de pe urma multipolarismului.) - Cu privire la arhitectura de securitate din Marea Neagră (și la gurile Dunării), România are interesul strategic (definit tot de Nicolae Titulescu) congruent cu cel al Rusiei, ca aceasta să fie „Marea riveranilor”. Calitatea României de membru NATO și UE are a fi folosită pentru a determina aceste entități să se manifeste spre promovarea intereselor lor în regiunea Mării Negre prin intermediul României, întărind-o din punct de vedere militar și economic astfel încât să facă față eventualelor demersuri inamicale nedorite ale celorlalți riverani, iar nu ocupând-o militar și economic, și transformând-o în avanpost al protagoniștilor (ca să nu spunem hegemonilor) euro-atlantici pe prima linie a „frontului rusesc”.  - Folosirea calității de membru NATO și UE trebuie să se facă în așa fel încât, de pe pozițiile de siguranță oferite ei de un asemenea statut, România să furnizeze Rusiei o vecinătate sigură și stabilă aptă a-i spori propria-i siguranță, pe o asemenea bază  românii și rușii putând ridica un sistem solid de securitate reciprocă. Misiunea României trebuie să fie aceea de a construi punți între NATO și UE, pe de o parte, și Rusia, pe de altă parte, iar nu de a săpa tranșee între ele. - România trebuie să cultive cordialitatea în relația cu Rusia întrucât este interesată strategic (la fel cu Rusia) de includerea acesteia într-un sistem al globalismului multipolar simetric (ea fiind, de altfel, o componentă sine qua non a unui asemenea sistem), precum și de a se coordona cu ea pentru temperarea exceselor dominatoare ale hegemonilor euro-atlantici (SUA, Europa germană etc.), fie ei și aliați ai României (așa cum a demonstrat Turcia care, ca membru al NATO, a constatat că nu își poate păstra autonomia strategică decât cooperând cu Rusia). - În condițiile unei vecinătăți românești prietenoase, se crează cadrul necesar pentru clarificarea unor aspecte litigioase din trecutul relațiilor româno-ruse (problema tezaurului, problema Basarabiei / moldovenismului și problema reactivării Mitropoliei Basarabiei, printre altele). vi. Principiile și obiectivele intrării în NATO - Primul principiu și primul obiectiv adoptate de România cu privire la intrarea sa în NATO au fost acelea de a-și consolida capacitatea de apărare împotriva oricărui agresor terț, fără ca apartenența sa la alianță să fie îndreptată împotriva unui terț, direct sau indirect. (Acest principiu exclude actuala participare a României, ca membru al NATO și în baza hotărârilor acesteia luate inclusiv cu votul său, la războiul din Ucraina, statul ucrainean nefăcând parte din alianță, iar alianța fiind una exclusiv defensivă dedicată doar apărării aliaților împotriva atacurilor venite din partea terților.) - Un al doilea principiu adoptat la lansarea negocierilor privind intrarea în NATO (ulterior și mai ales după intrare, abandonat) a fost ca România să fie tratată ca membru egal cu toți ceilalți membri. Aceasta însemna respingerea sugestiei ca aprioric România să nu găzduiască baze militare sau armament NATO pe teritoriul său, dar includea ideea că România avea dreptul de a refuza asemenea prezențe, cererile făcute în acest sens urmând a fi totdeauna trecute prin filtrul parlamentar. (La această concepție s-a renunțat parțial prin și după revizuirea Constituției, din 2003, rămânând ca executivul să accepte cvasi-automat deciziile NATO privind intrarea și staționarea de forțe armate străine pe teritoriul românesc, Președintele Republicii având doar obligația de a anunța Parlamentul. Într-o interpretare riguroasă, aceasta ar putea însemna, totuși, că legislativul are capacitatea de a anula aprobarea și a respinge decizia NATO, dar numai post factum; adică, practic, cu trupele străine deja pe teritoriul național.) - Intrând în NATO și angajându-se să aloce înarmării un anumit procent din bugetul național, România urmărea ca alianța să permită dezvoltarea propriilor sale capacități de apărare fără ca pe teritoriul României să staționeze trupe străine sau să fie stocate arme de distrugere în masă. Armata română trebuia adusă la capacitatea care să îi permită respingerea unui eventual prim atac declanșat de o putere terță, până când aliații se puteau mobiliza pentru a veni în ajutorul său cu propriile forțe. Ideea ca în locul unei armate române puternice, pe teritoriul României să staționeze trupe străine, teoretic gata să o apere la nevoie, iar până atunci pregătite să supravegheze păstrarea unei anumite linii de politică externă a statului român, nu a fost și nu putea fi avută în vedere. (Cu trupe străine în țară, este greu de crezut că România și-ar putea modifica politica externă sau ar putea refuza aplicarea deciziilor NATO, admițând prin ipoteză că ar dori-o. Un eventual spor de securitate este plătit astfel prin reducerea suveranității, ceea ce nu s-a dorit în anii 1990.) - Intrând în NATO, România a urmărit să se plaseze în aceeași alianță politico-militară cu Ungaria. Aceasta a fost și ar trebui să rămână unul dintre principiile politicii externe românești, cu atât mai mult cu cât Ungaria a fost mereu capabilă să își găsească sprijin în Germania, dar și în Rusia, în SUA și la unii parteneri ai României din vecinătatea apropiată, precum Turcia sau Polonia, iar mai recent Serbia. - Ca membru al NATO, România a urmărit să ofere o vecinătate stabilă și sigură Rusiei, de pe poziția căreia să poată dezvolta o relație rațională și pozitivă cu aceasta. - Prin consolidarea securității sale ca membru al NATO, România și-a facilitat accesul la piața financiară și de capital internațională, obținând credite mai ușor și mai ieftin, și atrăgând investiții străine în economia românească. Pe această cale și-a ușurat și intrarea în UE. vii. Principiile și obiectivele intrării în UE  - Intrarea României în UE a fost concepută la București, în anii 1990, ca parte a procesului de reunificare a Europei, consecință a reconcilierii dintre geografia și istoria Europei. Atunci s-a insistat a nu se vorbi despre extindere, ci despre refondarea UE, România, alături de noii membri din Europa centrală și orientală, urmând a fi membru co-fondator. (Această teză a fost susținută de unii dintre reprezentanții României în Convenția pentru viitorul Europei, la începutul anilor 2000, pentru a fi apoi abandonată de negociatorii români, care au considerat-o, probabil, un produs pur filosofic / ideologic, fără valoare practică.) - Inițial, România a cerut ca extinderea UE să fie tratată ca proces de sinteză a istoriei și culturii vechilor și noilor membri, iar nu ca proces de expansiune colonială / imperială a Occidentului european în teritoriile din Estul european. (După anul 2000, negociatorii români au considerat că acesta este un principiu ideologic care nu trebuie adus în negocieri sau lăsat să stânjenească progresul acestora.) - România a avut în vedere intrarea în UE ca soluție pentru depășirea crizei statului național și consolidarea statului-națiune român. Aceste obiective puteau fi atinse în condițiile în care România nu a cedat suveranitate UE, ci a continuat să își exercite suveranitatea națională prin  delegarea (nu cedarea) unora dintre atributele ei simultan unor instituții transnaționale și comunităților locale – europenizare și descentralizare. (Teza cedării de suveranitate a fost adoptată și acceptată de conducerea României în discursul politic de după 2004, fără ca ea să își găsească suport, însă, în tratatele constitutive ale UE.) - Organizarea UE a fost concepută ca o uniune de state și cetățeni funcționând pe baze federale ca o democrație transnațională (nu supranațională) mandatată de națiunile membre să gestioneze interesele lor comune, prin instituții create în comun și aflate sub control democratic comun, spre profit comun. Aceasta urma să fie natura „Statelor Unite ale Europei” ca federație sui generis de state-națiune suverane; suveranismul și federalismul urmau a fi împăcate în UE. - Prin aderarea la UE, România urmărea promovarea intereselor naționale ale românilor constând în obținerea securității individuale (personale) și colective (sociale), naționale (identitare) și internaționale (geostrategice). În expresie sintetică obiectivul strategic era, nu acela de a fi membru al UE, ci de a aduce națiunii române, prin intermediul calității de membru al UE, pace, bunăstare, libertate, demnitate. - Aderarea la UE era văzută și ca o cale pentru realizarea obiectivului reunificării naționale prin adunarea tuturor teritoriilor istorice românești, cu românii care le locuiesc, înăuntrul unei singure structuri politice – Uniunea Europeană viii. Relația cu Republica Moldova Relația cu Republica Moldova a fost privită mereu ca una specială și ea a fost definită în contextul problematicii legate de reîntregirea națională. Cu privire la această temă, trei precizări prealabile trebuie făcute. a) Prima dintre ele se referă la faptul că, oricât de ridicat ar fi nivelul costurilor, nici un guvern român demn de acest nume nu poate fi indiferent față de idealul reîntregirii naționale și nu poate lăsa acest ideal în afara agendei sale politice. b) Cea de a doua precizare se referă la faptul că, din motive variate, multe ținând tocmai de geopolitică, acest ideal nu poate fi și nu a putut fi exprimat într-o retorică explicită sau foarte persuasivă. Pentru a-l împlini, îndemnul lui Gambetta, cu privire la Alsacia și Lorena, se cere a fi urmat: „Să ne gândim tot timpul la ele (Basarabia și Bucovina), dar să nu vorbim niciodată despre ele!” c) A treia precizare aduce în discuție opoziția internă față de promovarea idealului reîntregirii venind în special din partea elitelor politice ardelene. Este vorba, culmea, de aceleași elite din comunitatea cărora vin și nostalgiile cezaro-crăiești, precum și complexul de superioritate față de „miticii dâmbovițeni”, ambele reprezentând una dintre principalele amenințări (mai mare decât segregaționismul sau secesionismul presupus al minorității maghiare și secuiești) la adresa coeziunii și unității naționale române. Teza „ardeleană” este că insistența României de a se reuni cu Basarabia ar conduce la pierderea Transilvaniei, întrucât Ungaria ar putea să o revendice pe aceasta cu aceleași argumente cu care România o revendică pe aceea. Un asemenea raționament este cu totul greșit. Fără a intra în detalii, mă rezum la a spune că România Mare s-a format pe temeiul principiului naționalității (la care am putea adăuga și pe acela al coerenței geografice – geopolitică și geoeconomică), cu rezultate identice atât la vest cât și la est, atât în ceea ce privește Transilvania cât și în ceea ce privește Basarabia. O identitate de rațiune a dus la o identitate de concluzie, și nu există nici un temei azi ca un asemenea raționament să nu se mai aplice. Titlul României are aceeași putere și aceeași valabilitate cu privire și la Transilvania și la Basarabia. Cu aceste precizări și în contextul internațional dat, problema reunificării a generat două doctrine și anume: „doctrina celor două state românești” și  „doctrina unirii cu Basarabia în cadrul UE”. O doctrină a reunificării stricto sensu nu a fost elaborată, ideea rămând la nivelul emoției publice. Potrivit unor experți, punerea în aplicare a acestei din urmă idei ar fi necesitat resurse pe care deocamdată România nu le are. (Las pe fiecare să aprecieze acest argument.) Premisa promovării celor două doctrine a fost aceea de a-i lăsa pe cetățenii Republcii Moldova să își definească singuri identitatea națională (românească, moldo-sovietică sau alta), sprijinindu-i, în același timp, să se democratizeze, dezvolte, decriminalizeze (corupția și crima organizată deveniseră copleșitoare în Moldova post-sovietică) și demilitarizeze (în special prin retragerea armatei ruse de pe teritoriul moldav). Spre a facilita parcurgerea cu succes a unui asemenea proces, în momentele cele mai inspirate ale polticii extene românești din anii 1990, a fost promovată o strategie a „unirii la bază”, unirea la vârf, cea politică, urmând să se realizeze atunci când circumstanțele favorabile aveau să o permită. Potrivit acestei strategii: au fost acordate burse pentru instruirea tinerilor moldoveni în științe politice și administrative (încă din 1991), mulți dintre absolvenți ajungând apoi să lucreze în instituțiile guvernamentale moldave; s-au creat condiții pentru instruirea clerului moldav în instituțiile românești de învățământ teologic (în special cele din Iași); s-a inițiat uniformizarea formularisticii administrative utilizate în România și Republica Moldova; s-a reînființat Mitropolia Basarabiei, după lupte grele purtate la București, Chișinău, Moscova și Strasbourg. De asemenea, fapt mai puțin cunoscut, România a acordat asistență pentru formarea și dotarea armatei moldave. În logica aceleiași strategii au fost proiectate, fără a fi, din păcate, materializate: cumpărarea Moldtelecom și astfel realizarea „unirii în domeniul telecomunicațiilor”; acordarea unui credit românesc pentru cumpărarea și finalizarea unuia din grupurile Centralei nucleare de la Cernavoda, astfel încât să se realizeze o majoră integrare în domeniul energiei; realizarea ecartamentului european pe teritoriul moldav, aceasta însemnând o unificare în domeniul transporturilor feroviare.  Per total, se poate spune, însă, că abordarea românească a relației cu Republica Moldova după 1990 a fost ezitantă, inegală, uneori mai mult demagogică decât vizionară, incoerentă și inconsistentă (investițiile directe românești în economia moldavă au fost cvasi-inexistente), aceasta reflectând atât perplexitatea românilor față de antiunionismul majorității basarabenilor, cât și egoismul multor români din dreapta Prutului care nu au fost gata să accepte costurile unirii. Din păcate, involuția economiei românești, precaritatea crescândă a calității elitei politice românești și deruta morală a societății românești nu au permis mai mult. 
  1. REACȚII EXTERNE LA DOCTRINA DE POLITICĂ EXTERNĂ A ROMÂNIEI
În încercarea de a-și pune în aplicare doctrina de politică externă, construită în scopul promovării intereselor sale într-un context internațional dificil, România a avut de întâmpinat reacțiile diferiților jucători regionali și globali. Mă voi referi aici, ceva mai pe larg, la poziția a doar patru dintre ei – SUA, Germania, Franța și Rusia. Cu privire la China, mă rezum la a spune că ea a acceptat integral și fără nici o obiecțiune doctrina de politică externă adoptată de România în anul 1997 (în care, de altfel, deținea un loc important), pe care a considerat-o ca „refondând relația strategică sino-română” și cu referire la care „a arătat înțelegere” inclusiv față de dorința României de a intra în NATO (la a cărei extindere, altminteri, de principiu se opunea). Înainte de orice altceva este obligatoriu, însă, să fie înlăturate criticile, adesea auzite, care afirmă că un anumit stat sau altul a avut sau are o atitudine ostilă față de România; spre deosebire de statele „prietene”. Lucrurile se cer spuse fără echivoc: nimeni nu are antipatii sau simpatii vis a vis de România; toți au interese și pe acestea le servesc. Când interesele unui membru al comunității internaționale intră în coliziune cu cele ale României, decisiv este raportul de putere între acesta și România. De menajamente nici nu poate fi vorba. România nu este nici urâtă nici iubită. Ea nu iubește și nu urăște. Dacă în concursul cu alții interesele acestora prevalează în detrimentul său, vina nu este a lor, ci este vina ei că nu a vrut (destul), nu a știut sau / și nu a putut să își impună punctul de vedere. În acest context trebuie repetat că nimeni, inclusiv România, nu are aliați sau inamici eterni. De aceea este înțelept să te porți cu orice aliat ca și când ți-ar putea deveni inamic, și cu orice inamic ca și când ți-ar putea deveni aliat. După cum tot înțelept este să te alături inamicului atunci când războiul cu el nu poate fi câștigat, decât să prelungești la infinit un război pierdut. Etern cu toții avem numai interese și nu există nici un principiu al loialității în relațiile internaționale care să ceară cuiva să își sacrifice interesele vitale pentru a le promova pe cele ale aliatului său. Toată lumea înțelege sau ar trebui să înțeleagă aceasta. Loialitatea constă în aceea că se renunță la o alianță numai în situații limită, după ce s-au făcut eforturi maxime pentru a se evita divorțul și s-au luat toate măsurile rezonabile pentru ca pierderile aliatului de care te desparți, survenite ca efect al despărțirii, să fie minime. Când congruența intereselor strategice dispare, parteneriatul strategic dispare și menținerea lui forțată dăunează tuturor. Iată cheia în care trebuie citite reacțiile externe față de doctrina de politică externă a României din anii 1990.  i. Poziția SUA SUA a exprimat un interes major pentru încheierea Tratatului României cu Ucraina și pentru funcționarea trilateralei Polonia-Ucraina-România. Această poziție a fost adoptată în siajul doctrinei Brzezinski, doctrină potrivit căreia „Rusia fără Ucraina este o putere regională, în timp ce Rusia împreună cu Ucraina este un imperiu cu pretenții globale”. România și Polonia ar fi urmat să fie ancorele care să lege Ucraina de solul euro-atlantic și cele trei, împreună, trebuiau să constituie un baraj, întins de la Marea Baltică la Marea Neagră, care să despartă Rusia de Germania, împiedicând repetarea Pactului Ribbentrop-Molotov. Se înțelege că Rusia și Germania nu aveau cum simpatiza cu asemenea demersuri. În același timp, SUA a manifestat interes pentru trilateralele back-to-back România-Bulgaria-Turcia și România-Bulgaria-Grecia, ca modalitate de a ajuta la menținerea unei relații neconflictuale între Turcia și Grecia, doi aliați ai SUA în NATO cu vechi tradiții de inamiciție reciprocă. (Departamentul de Stat, așa cum se spunea într-o scrisoare a Secretarului de Stat, Madeleine Albright, adresată omologului român, a creat un colectiv care să studieze această formă de „diplomație trilaterală” promovată de România.) În schimb, SUA a fost reticentă față de ideea ridicării României ca lider regional și față de aceea a apariției unui mini-bloc central, est și sud-est european în afara alianțelor inițiate și controlate de ea. În mod paradoxal, în timp ce Washingtonul critica statele central, est și sud est europene pentru incapacitatea de a coopera între ele (cooperare care ar fi exclus intervenția germană, rusă sau franceză în regiune), tot el împiedica orice coagulare în parteneriate locale care se situau în afara influenței sale, la o distanță mai mare decât lungimea brațului său și capabile, la limită, să îi forțeze mâna. Or, politica externă românească și doctrina sa adoptată în 1997 tocmai asta ambiționa să facă. Totodată, SUA a respins orice sugestie privind purtarea de negocieri, direct sau prin intermediul NATO, cu statele foste comuniste din Europa centrală și orientală în bloc. Teza americană a fost aceea a evaluării separate a candidaturii fiecărui stat doritor să intre în alianță cu SUA, atât în format bilateral cât și în format multilateral, potrivit „meritelor” fiecăruia – adică a plus valorii pe care fiecare o putea furniza Americii. (În acest sens, în primăvara anului 1997 au fost lansate „principiile de la Sintra”, referitoare la primirea de noi membri în NATO; prilej cu care șeful diplomației române l-a înfruntat pe colegul american de o manieră care creat mari emoții la Washington, dar care apoi a permis un dialog sincer și decomplexat.) În final, nu principiile au contact, ci calculele politice. ii. Poziția Germaniei Germania s-a remarcat prin opoziția față de o politică aptă a crea un bloc central-est european de state care și-ar fi putut afla și negocia securitatea împreună. Dimpotrivă, Berlinul a urmărit fragmentarea Mittel Europei pentru a o controla mai ușor și a o tranzacționa mai simplu, în special cu Rusia. Până la intervenția armată a Rusiei în Ucraina, orice demers de politică externă ar fi inițiat România trebuia să țină seama de antanta germano-rusă. Se pare, însă, că Berlinul a întreținut cordialitatea și caracterul special al relației cu Moscova numai pentru a câștiga timp ca să își regleze toate conturile cu aceasta de îndată ce se va fi ivit un moment potrivit și mai ales pentru a împiedica un acord ruso-american încheiat fără participarea sa. În ceea ce o privește, România era interesată de un asemenea acord, încheiat în condițiile în care era partener strategic al SUA și întreținea o relație normală cu Rusia. Politica germană a fost aceea de a privilegia statele membre ale Grupului de la Visegrád, în general și în special în raporturile cu România. Prin aceasta Germania a urmărit să scape de statutul statului de primă linie față în față cu puterea Rusiei și totodată să traseze o linie de demarcație între partea sa din Mittel Europa și cea lăsată la dispoziția Rusiei. Pentru Berlin, Balcanii continuau să nu merite nici măcar „viața a doi grenadieri din Pomerania” (după expresia lui Otto von Bismarck) și de aceea ei ar fi urmat să fie lăsați Rusiei, după ce se vor fi extras de acolo statele catolice, iar România (preferabil cea extracarpatică) urma să fie drumul de trecere al rușilor spre sud-estul ortodox (pravoslavnic) al Europei. O atare viziune era total incompatibilă cu doctrina de politică externă a României și cu bilateralele, trilateralele și cvadrilateralele lansate în conformitate cu aceasta. Ca stat dunărean, Germania era interesată să își asigure apărarea intereselor în Marea Neagră, drept pentru care a ajuns la o adevărată antantă germano-ruso-turcă în regiunea pontică. O asemenea schemă se ciocnea de teza românească potrivit căreia „Marea Neagră trebuie să aparțină riveranilor”. România era dispusă să accepte ca interesele germane în acea regiune să fie recunoscute și promovate, dar asta numai prin intermediul ei, după ce va fi ajuns membru al UE și astfel UE ar fi devenit o entitate politică riverană, și numai în măsura în care erau armonizate cu interesele vitale românești. În mod firesc, Germania se opunea renașterii proiectului intermarium (conceput în perioada interbelică de mareșalul Pilsudski și susținut acum de SUA, inclusiv, mai târziu, prin „Inițiativa celor trei mări”) care ar fi prezentat pentru ea riscul ridicării unui zid apt a îngreuna, dacă nu chiar a zădărnici, revenirea la strategia sa impusă de rațiuni geopolitice perene, rațiuni ce au primit cândva, întâmplător, numele lui Ribbentrop și Molotov. Germania aprecia dorința României de a intra într-un parteneriat strategic cu ea, similar celui convenit de România cu SUA și cu Italia (la urma urmei România era punctul cel mai avansat de expansiune a culturii germane), dorind chiar să ia locul Franței ca interlocutor legitim al României în dialogul strategic european (spre iritarea, uneori nedisimulată a Parisului), dar nu a putut accepta să își redefinească interesele strategice în contextul unei asemenea relații și spre a-i asigura viabilitate, armonizându-le cu cele românești. De aceea, proiectul parteneriatului strategic româno-german nu a prins viață. iii. Poziția Franței Înainte de reunificarea germană, Franța a fost gata să ofere Rusiei o Ungarie Mare în schimbul opoziției față de unificarea Germaniilor de est și de vest. După reunificarea germană a văzut în „sora” română avanpostul Franței în Europa de est și la Marea Neagră, în vecinătatea imediată / apropiată a Rusiei. Franța respingea, însă, doctrina românească de politică externă în partea esențială care favoriza parteneriatul strategic cu Germania (iar nu cu Franța) și preconiza apropierea strategică de SUA. În oglindă cu destinul inițiativei române privind parteneriatul româno-german, Franța dorea un parteneriat strategic cu România, întrucât acesta i-ar fi putut aduce avantaje politice și economice în competiția generală europeană (în special competiția cu Germania și Italia în cadrul UE), dar România nu avea interese strategice congruente cu cele ale Franței. (De pildă, Parisul dorea să aibă România în NATO și o sprijinea în acest sens cu gândul că astfel va putea, în schimbul abandonării ei, să primească o poziție de comandă în flancul sudic al alianței, dar nu se grăbea să o aibă concurent în UE.) Pentru a mai calma iritarea Parisului și în speranța de a primi sprijinul său în UE, unde România era condamnată la un statut de mâna a doua, Președintele Băsescu a acceptat, mult mai târziu, să proclame un parteneriat special franco-român, care, însă, simplă cochilie vidă, nu a adus nimic românilor, în afara satisfacției de neinvidiat de a oferi un al doilea „comisar european francez” (sic!) în persoana lui Dacian Cioloș. iv. Poziția Rusiei Până la revoluțiile portocalii, prioritatea Rusiei a fost aceea de a se asocia cu Occidentul colectiv pentru ca împreună cu acesta să delimiteze sferele de influență în Europa de est (cu România plasată pe drumul rusesc spre slavii și ortodocșii din Balcani). Deși nu ostilă sistemic României, Rusia nu putea vedea cu ochi buni nici opțiunea exclusivistă a Bucureștiului pentru integrarea euro-atlantică (de multe ori liderii politici români au încercat să își dovedească atașamentul față de valorile occidentale și loialitatea față de puterile occidentale criticând fără rost Rusia și afișând atitudini inamicale față de ea), nici politica sa de vecinătate orientată spre construirea unor structuri de rezistență locale ale unei arhitecturi de securitate aflate în afara controlului Moscovei (ca și a partenerilor occidentali ai acesteia, de altfel). În mod special, Rusia a fost (și este) alergică la orice formule geopolitice care amintesc de „cordonul sanitar” al lordului Curzon (precum patrulaterul România-Republica Moldova-Ucraina-Polonia, urmat în anii 2000 de „Inițiativa celor trei mări”). Rusia a evoluat de la circumspecție la opoziție față de orice încercare de a deplasa Ucraina spre alianțele occidentale. Dacă asocierea politică, integrarea economică, uniformizarea legislativă și interoperabilitatea instituțională ale Ucrainei cu UE, au fost, în cele din urmă admise (dar și aceasta în condițiile unei cooperări aprofundate și ale unui „parteneriat pentru dezvoltare” între Rusia și UE, care să evite, printre altele, deschiderea fără reciprocitate a pieței ruse pentru mărfurile și serviciile agenților economici vest și central europeni), intrarea Ucrainei în NATO a fost barată prin „linii roșii” a căror trecere însemna (și a însemnat) războiul și dezmembrarea statului ucrainean. Tocmai pentru a se evita un asemenea deznodământ s-a crezut că este util să fie alimentate tensiuni între România și Ucraina. (Kievul a cooperat, conștient sau nu, la exacerbarea acestor tensiuni, alături de agenți de influență din societatea românească, infiltrați sau exploatați în orb, mandatați sau idioți utili.) Pe de o parte, Rusia nu a făcut României nici o ofertă personalizată în materie de securitate, preferând să trateze cu ea prin intermediul liderilor alianțelor din care făcea parte sau spre care se îndrepta. În puținele ocazii în care Bucureștiul a cerut Moscovei să își definească o „politică românească”, independent de relațiile Rusiei cu Occidentul colectiv în care statul român se integrase sau aspira să se integreze, răspunsul a întârziat (poate și din cauza suspiciunii privind nesinceritatea unor asemenea cereri) suficient de mult pentru ca „fereastra de oportunitate” să se închidă. Noii aliați occidentali ai României au acționat în același sens, ei preferând să fie singurii interlocutori ai Rusiei referitor la relațiile acesteia cu vecinii săi și cu arhitectura de securitate din Europa de est, de la Marea Neagră și Gurile Dunării. Pe o astfel de linie s-a ajuns ca, mai ales după 2014, atât UE cât și SUA să interzică României purtarea unui dialog în nume propriu și, cu atât mai mult, în interes propriu, cu Rusia (ca de altfel, și cu China). Bucureștiul a acceptat, din nefericire, această situație, iar Moscova nu a făcut eforturi pentru a o schimba. Pe de altă parte, Rusia a apreciat că România nu reprezenta un pericol similar celui polonez sau baltic, nefiind un neprieten ereditar. De aceea se credea că ea va rămâne într-o relație constructivă cu vecinul rus, chiar și în condițiile intrării în NATO și UE. Moscova a calculat că, în mod obiectiv, românii nu aveau de ce vedea în Rusia o amenințare sistemică, în același timp ei având o serie de interese strategice similare cu rușii (în special în ceea ce privește edificarea unei ordini globale multipolare simetrice a cărei stabilitate să fie garantată de un sistem universal al echilibrului puterilor). Aceasta poate fi o explicație pentru care Rusia nu s-a străduit nici să împiedice intrarea Românei în NATO și UE, nici să își apropie România oferindu-i argumente de natură a-i stimula înclinații parteneriale.   OBIECTIVE ȘI ALTERNATIVE GEOPOLITICE ROMÂNEȘTI ACTUALE În contextul geopolitic actual, caracterizat prin dezordinea tranziției de la unipolarismul american definit ca pax americana la un multipolarism încă nedefinit, marja de libertate și opțiunile de politică externă ale României sunt drastic limitate. Această limitare măsoară întinderea suveranității care i-a mai rămas.  Și totuși, România este obligată să acționeze dacă vrea să mai rămână în istorie. A acționa înseamnă a concepe și pune în aplicare o politică externă proprie care să promoveze interesul națiunii.
  1. NEVOIA DE ROMÂNIZARE A POLITICII EXTERNE ROMÂNEȘTI
Premisa lansării unei acțiuni externe ghidate de o doctrină geopolitică românească este recuperarea suveranității. Coloniile, protectoratele și teritoriile sub tutelă nu au politică externă. Astăzi România nu are o politică externă. Ce este România, în acest caz? Dacă Nicolae Titulescu putea spune cu just temei „Dați-mi o bună politică internă și vă voi da o bună politică externă”, astăzi, în condițiile globalizării, se poate spune, mai degrabă, „Dați-mi o bună politică externă și vă voi da o bună politică internă”. Într-adevăr, în lipsa unei politici externe adecvate, care să permită apărarea independenței și suveranității României, exprimând conținutul acestora, guvernanții statului român nu pot avea nici o politică internă favorabilă propășirii naționale. S-a văzut, printre altele, când s-a pus problema exploatării resurselor de petrol și gaze din Marea Neagră. Cum poate fi românizată politica externă a României? Cum poate România să redobândească dreptul la o politică externă proprie? Căile sunt două: ori de sus în jos, prin acțiunea unor conducători politici vizionari și patrioți, chiar dacă au fost aduși la putere prin voința străinătății, ori de jos în sus, printr-o nouă revoluție de eliberare națională. Principala contradicție a epocii actuale este aceea între Occidentul colectiv euro-american care vrea să își păstreze poziția dominantă în definirea ordinii mondiale și Orientul colectiv euro-asiatic, urmat de Sudul colectiv, care urmărește să promoveze o nouă ordine multipolară conformă cu interesele sale circumscrise de identitatea sa culturală. În acest conflict, în care regulile jocului de șah, până acum stăpânite cu măiestrie de operatorii politici occidentali, sunt treptat înlocuite cu cele ale jocului de go, specific oriental, și în care prozelitismul agresiv creștin se ciocnește cu seninătatea strategică a armoniei confucianiste și budiste, democrațiile occidentale alunecă spre oligarhie, și tiraniile orientale spre aristocrație, cu toate limitând drepturile individuale pe plan național și pe cele ale statelor relativ mai slabe pe plan internațional. Diferența este că vechea ordine unipolară americană este construită pe verticală și astfel ea îl subordonează pe cel mai slab celui mai tare, în timp ce noua ordine multipolară, sau, mai bine spuse pluricentrică, emergentă în „Secolul Asiei”, este proiectată pe orizontală și astfel, fără a o garanta, oferă, cel puțin, egalitatea șanselor și șansa unor jocuri de sumă pozitivă. România trebuie să refuze limitarea drepturilor sale, simultan cu implicarea sa în jocuri de sumă nulă. Acesta este unul dintre interesele sale vitale care se impune să îi ghideze politica externă și să îi determine agenda geopolitică. Povara pusă pe umerii popoarelor din spațiul euro-atlantic din dorința păstrării cu orice preț a „păcii americane” (a ordinii euro-atlantice unipolare decadente, obosite și lenevite) a indus în statele respective crize interne cu caracter socio-economic profunde. Ele anunță revolte sociale masive, dintre care unele deja au izbucnit. Refuzând abandonarea pretenției la supremație în conducerea lumii, liderii acestor state cred acum că au de ales între războiul civil și războiul cu principalii actori ai Orientului și Sudului colectiv, dintre care unii sunt puteri nucleare. Nu se mai caută pacea, ci se caută războiul. România are interesul vital de a nu fi implicată într-un asemenea război, cu atât mai mult cu cât asta ar plasa-o în rândul trupelor de ariergardă ale istoriei. O politică externă românească va trebui să aibă ca stea polară evitarea unei asemenea situații. Războiului sinucigaș căutat de Occidentul decadent cu frivolitatea senilității imperiilor muribunde, România trebuie să i se opună cu toate forțele întrucât acesta o afectează atât indirect, prin distrugerea civilizației occidentale căreia îi aparține și căreia i s-a dedicat, cât și direct, amenințând cu expulzarea sa din istorie.   2. REEXAMINAREA ȘI RESETAREA ALIANȚELOR Odată reajunsă în situația de a-și concepte politica externă, planificarea acesteia trebuie să înceapă cu reexaminarea actualelor alianțe. Obiectivul prim al unei asemenea acțiuni este acela de a vedea care dintre alianțele României mai au la bază interese strategice ale tuturor partenerilor și care din acele interese mai sunt congruente. O repet: fără interese strategice congruente nu există parteneriat strategic. Al doilea obiectiv, ar fi verificarea adecvării mecanismelor prin care parteneriatele respective funcționează la contextul internațional în mișcare. Ceea ce a funcționat în cadrul ordinii mondiale bipolare sau al ordinii mondiale unipolare nu mai funcționează neapărat și după ce nici una dintre cele două amintite nu mai este în viață. În fine, al treilea obiectiv ar fi acela de a se cerceta dacă în îndeplinirea obligațiilor lor asumate prin acordurile parteneriale sau prin cele care au dat naștere alianțelor în discuție, precum și în exercitarea drepturilor obținute potrivit acelor acorduri, partenerii sau aliații au acționat cu bună credință. Pornind de aici va putea fi evaluat nivelul de încredere care mai poate exista între parteneri / aliați, și, în cazul, perfect previzibil, al deteriorării acestuia, să se convină măsurile necesare pentru restabilirea încrederii. Fără încredere nu există alianță.  De principiu, alianțele actuale ale României nu trebuie abandonate, dar trebuie clarificat faptul că ele nu pot rezista atât timp cât compromit interesele naționale românești sau, chiar și fără a le compromite, sunt indiferente față de ele. Orice alianță are ca scop promovarea intereselor vitale ale fiecărui aliat, prin efort comun cu ceilalți, iar nu abandonarea acestora.  a) În mod concret, cu referire la Parteneriatul cu SUA se impune revenirea la principiile inițiale, respectiv la „cei patru C” – comunicare, consultare, concertare și cooperare – cu accent special pe cel de al doilea și al treilea. În context trebuie clarificată maniera de lucru cu autoritățile române a Ambasadei SUA la București, ea urmând a fi readusă la observarea dispozițiilor Convenției de la Viena privind relațiile diplomatice dintre state. În același sens, este imperios necesar să fie verificată și reglementată prezența unor instituții americane specializate în culegere de informații și apărarea legilor și intereselor americane (precum FBI) pe teritoriul României. De principiu acestea nu au ce căuta aici. Politizarea justiției române, a așa numitului „stat de drept” român, de către executivul american este la fel de rea, dacă nu mai rea, ca și politizarea de către executivul român. Este de stabilit și în ce măsură victoria Ucrainei în conflictul cu Rusia și menținerea unei Ucraine Mari în granițele și cu structurile sovietice, proclamate de SUA ca fiind un obiectiv strategic al geopoliticii sale, este un interes vital al României? La fel trebuie lămurit și dacă existența României (și a SUA) este amenințată de Iran mai mult decât de un război la care ar fi provocat Iranul. Mai presus de toate va fi de convenit nu doar că România nu are interesul de a se implica în controversele americano-chineze, altfel decât pentru a facilita coexistența pașnică dintre SUA și China, dar și că, în paralel cu apropierea de SUA, România își păstrează dreptul de a întreține relații parteneriale strategice cu China. Este recomandabil ca România să mențină oferta inserării sale utile în strategia central, est și sud-est europeană a SUA, de astă dată cu mențiunea că sunt avute în vedere doar componentele strategiei amintite care vizează securitatea, stabilitatea și coexistența pașnică la nivel regional, iar nu tranșarea rivalităților americano-ruse, americano-turce și altele asemenea. România nu va putea accepta ca teritoriul său sau resursele sale să fie folosite de aliații săi pentru a ataca alte state sau a se confrunta cu alte state, nici atunci când este vorba despre „lovituri preventive”. România va sprijini jocurile de sumă pozitivă inițiate de SUA în Europa centrală, de est și de sud-est, la Marea Neagră și în bazinul Dunării, menite să consolideze arhitectura de securitate regională, iar nu jocurile de sumă nulă. Singurul casus foederis pe care România îl recunoaște și care poate implica angajarea într-un joc de sumă nulă este cel prevăzut în Tratatul de la Washington, în Tratatul Uniunii Europene sau în alte tratate similare. Parteneriatul strategic româno-american va fi necesar să definească precis cooperarea celor două părți la Marea Neagră, în așa fel încât să fie împăcat principiul „Marea Neagră, marea riveranilor”, cu principiul „echilibrului dinamic de putere în bazinul pontic”. În conexiune cu această temă va fi de discutat viitorul „Inițiativei celor trei mări”, mai ales după prăbușirea Ucrainei. În situația în care actualul format este prea ambițios, revenirea la formatul inițial propus de România în 1997 ar fi recomandabilă. România și SUA vor avea de convenit asupra cooperării lor în vederea menținerii echilibrului de putere în Europa centrală și orientală. Aceasta include o politică bine coordonată de natură a garanta sustenabilitatea parității între Polonia și România, ca actori principali în regiunea amintită, precum și a capacității lor de a neutraliza orice pericol pe care l-ar putea reprezenta naționalismul sau revizionismul ucrainean, după încetarea războiului cu Rusia, pentru securitatea și stabilitatea regiunii. Cât privește apărarea împotriva neo-imperialismului (globalismului) velicorus, aceasta va trebui să fie în primul rând obligația NATO și a UE. România va trebui să solicite și să primească garanțiile americane că, în cazul unui acord ruso-american, nimic din ceea ce o privește pe ea nu se va conveni fără ea sau pe spezele ei. Parteneriatul strategic româno-american va trebui complet regândit dacă menținerea vizelor pentru călătorie în SUA continuă. b) Cu privire la NATO, înainte de orice România trebuie să vegheze la menținerea caracterului de alianță politico-militară defensivă a acesteia. Legătura strategică dintre statele membre și asociate ale UE și SUA trebuie menținută prin intermediul NATO, umbrela de securitate (nucleară) americană rămânând în continuare deasupra Europei. NATO trebuie să se transforme, însă, dintr-un instrument de ocupație sau dominație american într-o veritabilă alianță între egali. Aceasta impune asigurarea mijloacelor pentru crearea unei forțe de apărare autonomă a UE, pusă la dispoziția unei politici de apărare comună europeană. Asemenea politică și asemenea forțe vor trebui să permită, pe de o parte, o mai echitabilă împărțire a poverii securitare între cele două maluri ale Atlanticului de nord, iar pe de altă parte, implicarea UE în operațiuni dictate de nevoi defensive în care SUA nu este interesată sau nu are disponibilitatea pentru a se angaja. NATO se poate globaliza (și chiar este recomandabilă globalizarea sa) dar numai în cadrul unui Pact defensiv global, care să adune toate puterile relevante în efortul de a apăra împreună pacea lumii, respectiv ordinea mondială, inclusiv prin mijloace militare, atunci când este nevoie. România va trebui să se opună oricărei extinderi a NATO care să includă în alianță state incapabile să furnizeze un plus de securitate membrilor deja existenți ai acesteia. Extinderea nu poate fi concepută decât în sensul sporirii capacității de apărare a alianței, iar nu să o diminueze importând tensiuni sau conflicte cu state terțe. NATO trebuie să sprijine România în a-și spori propria putere militară, iar nu să ocupe România cu baze ale armatelor altor state, transformând-o astfel într-un stat-țintă din prima linie. În general, statele din flanc nu au de ce găzdui pe teritoriul lor nici baze militare străine cu dotările aferente în oameni și echipament, nici arme de distrugere în masă. Aceasta poate fi și o garanție de securitate oferită vecinilor NATO, garanție care poate fi negociată cu ei pentru a obține condiții de reciprocitate.  De asemenea, România va trebui să ceară ca NATO să suporte din propriul buget costul tuturor operațiunilor sale desfășurate pe teritoriul românesc.
  1. NOI ALIANȚE ȘI ASOCIERI POLITICE
 Noua ordine mondială multipolară intră în istorie printr-un proces evolutiv natural. România nu poate ignora această realitate. Sistemul românesc de alianțe, practic exclusiv localizate în spațiul euro-atlantic, a fost conceput în condițiile ordinii unipolare. Când singura superputere globală era SUA, România a avut aceeași libertate de opțiune în alegerea aliatului sau partenerului său principal cu cea pe care a avut-o Adam în Rai, atunci când Dumnezeu l-a „lăsat” să își aleagă soția. Astăzi, în „Secolul Asiei”, când ordinea unipolară este practic moartă, când NATO este, potrivit unor lideri ai celor mai importante state membre, precum Franța, în „moarte clinică”, văzându-se, totodată, contestată în opțiunile sale strategice de țara cu cea de a doua putere armată terestră a alianței, Turcia, și când UE a intrat într-o criză de sistem gravă, situația este complet schimbată. În acest nou context, fără a renunța la vechile alianțe și la integrarea în structurile existente în spațiul euro-atlantic, spațiu căruia îi aparține din punct de vedere cultural și civilizațional, România are a evalua realitatea a cel puțin două proiecte strategice emergente cu relevanță globală și a decide asupra raporturilor ei cu acestea: „Inițiativa drumului și centurii” și BRICS, ambele propulsate de motorul în doi cilindri sino-rus. Politica externă românească va face o alegere nu doar corectă, ci aproape obligatorie, în a se asocia formal atât structurilor create în siajul celei dintâi, cât și grupului din urmă. Modalitățile concrete vor fi descoperite și cizelate pe parcurs. Important este ca decizia de principiu să fie luată cât mai repede. În orice caz, România ar trebui să se manifeste activ în susținerea și promovarea Băncii Asiatice de Investiții în Infrastructură, să își trimită reprezentanți în Alianța organizațiilor neguvernamentale pentru „Inițiativa Drumului și Centurii”, ca și în rețeaua universitară a acestei inițiative sau în instituțiile de arbitraj comercial ale BRICS. Astfel s-ar crea un cadru adecvat pentru ca viitoarele trasee ale noului „Drum al mătăsii” să treacă și prin România. În același timp, diplomația română ar trebui să urmărească revitalizarea proiectului „16+1” având ca obiect cooperarea economică în format multilateral dintre statele Europei centrale și orientale  (membre ale UE) și China. Adâncirea și sistematizarea superioară a parteneriatului strategic comprehensiv dintre România și China, ar trebui dublate de un parteneriat multilateral care să lege între ele o trilaterală central-sud est europeană România-Serbia-Ungaria, pe de o parte, și China, pe de altă parte, precum și de un parteneriat între Rusia și un patrulater central-sud est european format din România, Serbia, Ungaria și Turcia. Asemenea acorduri și asocieri (cvasi)instituționalizate nu ar fi îndreptate împotriva SUA și nu ar face concurență UE, ci ar crea un spațiu de prosperitate, securitate și libertate în Europa de est, apt a elimina eventualele amenințări la adresa Occidentului euro-atlantic avându-și originea în respectiva regiune, iar pe de altă parte ar oferi avantajul racordării pieței europene la cele chineză și rusă, în cadrul unei ordini mondiale post americane caracterizate de multipolarismul simetric cu geometrie variabilă. Cu referire specială la regiunea Mării Negre, Bucureștiul ar fi bine inspirat să promoveze o trilaterală pontică România-Rusia-Turcia. Aceasta ar avea, printre altele, ca obiectiv punerea bazelor pentru actualizarea Tratatului de la Montreaux (în sensul întăririi drepturilor riveranilor și menținerii echilibrului de putere între aceștia) și pentru revitalizarea Organizației privind cooperarea economică la Marea Neagră (după terminarea războiului din Ucraina). În cadrul Trilateralei (care ar putea fi transformată în patrulater prin asocierea Bulgariei), România ar putea obține mandat de la UE pentru a reprezenta și interesele acesteia în regiunea Mării Negre.
  1. RAPORTURILE CU VECINII
Viitorul raporturilor cu vecinii din perspectiva intereselor naționale românești, pentru motive evidente, aici va fi doar schițat prin formularea sintetică a ideilor de bază. i. Parteneriatul cu Ungaria, proclamat în 1996, trebuie reinventat pe principiul sinergiei politicilor externă și de securitate ale celor două state. Bucureștiul are a-și sincroniza în permanență politica europeană, transatlantică și cea orientală cu Budapesta. Ungaria nu trebuie lăsată singură să se lupte cu hegemonismul euro-atlantic sau să construiască singură punți către lumea euro-asiatică. O asemenea asociere cu Ungaria, aptă, printre altele a o convinge că parteneriatul cu România îi profită mai mult decât controversele cu ea, va fi susținută și de puterile terțe care vor vedea aici o posibilitate pentru temperarea anumitor excese naționaliste maghiare. ii. Parteneriatul cu Polonia, proclamat în 1997, trebuie resetat prin reidentificarea și redefinirea intereselor strategice comune, precum și consolidat prin crearea unui mecanism eficient de consultare și cooperare permanentă. Pretenția presupusă a Poloniei de a deveni o „superputere europeană” (inclusiv din punct de vedere militar) practicând un neoconservatorism de inspirație americană susceptibil a escalada tensiuni atât cu Rusia cât și cu UE / Germania, nu poate fi în interesul României și lasă fără baze parteneriatul polono-român. Probabil că nici Ungaria (membră a Grupului de Visegrád, alături de Polonia) și nici Turcia nu sunt încântate de perspectiva unui hegemonism polonez în Estul Europei. Subiectul trebuie adus rapid pe agenda discuțiilor dintre reprezentanții diplomației română și poloneză, partea română prezentând argumente (teoretice și practice) pentru menținerea tandemului strategic format din România și Polonia, precum și a unei agende geopolitice comune. În negocieri poate fi încercată implicarea partenerului strategic comun, SUA, căruia va fi necesar să i se explice că, mai cu seamă după înstrăinarea Turciei, a pierde și România și a miza totul în flancul estic al NATO numai pe Polonia, nu este în favoarea sa. De asemenea, va fi important să se ajungă la extinderea Triunghiului de la Weimar (Franța, Germania, Polonia) și transformarea lui în patrulater prin adăugarea României. iii. Relația cu Serbia cere revenirea la antanta cordială bazată pe solidaritatea intereselor, care și-a creat tradiții înainte de 1990. O trilaterală România-Serbia-Ungaria care, în afara agendei proprii (privind definirea pozițiilor comune în relația cu NATO și UE, ca și pe teme sensibile cum ar fi emigrația și „revoluția culturală neo-marxistă” declanșată la scară mondială de exponenții globalismului așa zis progresist), să inițieze un acord multilateral de cooperare aprofundată cu China și un altul cu Rusia (la care să poată fi asociată, eventual, și Turcia), ar fi două proiecte care ar consolida această relație, conferindu-i logică și durabilitate. iv. Relația cu Ucraina va trebui reconsiderată în lumina evoluțiilor provocate de războiul purtat pe teritoriul ucrainean ex sovietic între Rusia și Occidentul colectiv. În acest context ar fi de precizat că România nu este interesată într-o Ucraină Mare, hipercentralizată, naționalist-șovină, militarizată și autoritară. Așa zisa victorie a acestei Ucraine în războiul cu Rusia reprezintă o amenințare la adresa securității naționale a României. România nu este interesată nici într-o Ucraină Mică nefuncțională și neviabilă, revizionistă și revanșardă. Ucraina (ceea ce va rămâne din ea după războiul cu Rusia) trebuie să fie desovietizată, autodeterminată pe principiul național (după caz) federală, neutră și membru UE, primind și oferind garanții de securitate de la vecini și de la membrii permanenți ai Consiliului de securitate. România va trebui să insiste pentru convocarea unei conferințe internaționale privind Ucraina, organizată sub egida ONU și OSCE, care să stabilească atât frontierele sale, cât și statutul său internațional și sistemul de garanții primite și oferite pentru garantarea securității sale și a vecinilor săi. v. Relația cu Turcia ar fi de dezvoltat pe direcția unui parteneriat consolidat, similar celui construit de Ungaria, care să facă din binomul București-Ankara un factor de stabilitate atât la Marea Neagră cât și în întreaga peninsulă Balcanică, în sinergie cu parteneriatul România-Bulgaria-Grecia. Împreună cu Turcia, România (ca stat riveran și ca reprezentant al UE, eventual împreună cu Bulgaria) ar putea determina Rusia să participe la o trilaterală a Mării Negre, în complementaritate cu Organizația pentru cooperare economică la Marea Neagră. Asemenea Ungariei, și România ar fi de dorit să studieze posibilitatea de a deveni observator sau membru asociat al Organizației statelor turcice. Aceasta are potențialul de a constitui o structură central-asiatică extrem de importantă a viitoarei ordini mondiale pluricentrice. vi. Relația cu Republica Moldova va trebui orientată către integrarea economică, asocierea politică, uniformizarea legislativă și armonizarea instituțională cu România, la care vor trebui adăugate și cooperarea pentru integrare europeană și totodată pentru redobândirea conștiinței naționale. Moldova trebuie să aleagă între a fi „ștefaniană” (urmașa lui Ștefan cel Mare Mușat) sau staliniană (creația lui Stalin) și între europenizare (ceea ce presupune debarasarea de povara Transnistriei) și transnistrializare (păstrarea Transnistriei cu toată moștenirea culturală sovietică înglobată în aceasta). Ar fi de dorit ca România să acționeze la Washington și Bruxelles pentru anularea schimbului de teritorii între Ucraina și Republica Moldova efectuat în logică sovietică în anii 1950, astfel încât Transnistria să fie retrocedată Ucrainei, Moldova recuperând Bugeacul și Hotinul. (În proces se poate ajunge și la un acord privind utilizarea ulterioară a portului Izmail pentru asigurarea nevoilor Ucrainei de a ieși la Marea Neagră.)  5. RAPORTURILE CU PUTERILE REGIONALE Chestiunea raporturilor cu puterile globale a fost tratată atunci când am vorbit despre resetarea alianțelor României și conceperea unor alianțe sau parteneriate noi. Un statut special îl are Rusia care, din punctul de vedere al României, poate fi privită atât ca vecin (este un stat din vecinătatea apropiată, dar și un vecin imediat în Marea Neagră), cât și ca putere regională (în Eurasia, dar și în Europa) și ca putere globală (cel puțin ca unul dintre liderii BRICS, dar și ca unul din principalii deținători de armament nuclear și de resurse naturale strategice, întins pe trei continente). În cele ce urmează voi schița ceea ce consider a fi alegerile optime ale României în relația cu puterile regionale care nu îi sunt și vecine. În acest sens mă voi opri doar la câțiva dintre liderii regionali (la toți ar fi foarte dificil spre imposibil) selectați pe criteriul relevanței lor speciale la nivel global, al importanței lor pentru liderii globali și al capacității României de a influența prin raporturile cu ei configurația și dinamica ordinii mondiale. O voi face prin câteva cuvinte-cheie sau idei esențiale. i. Relația cu Rusia (care poate fi tratată și în contextul relațiilor cu actorii globali), pe termen scurt se reduce la cuvintele „normalizare” și „destindere”. Pe termen mediu și lung poate fi avută în vedere aplicarea strategiei proiectelor comune și în raporturile româno-ruse. ii. Relația cu India cere restabilirea vechii cordialități româno-indiene, în condițiile în care avem de a face cu unul dintre membrii cei mai importanți ai BRICS, întreținând relații tradiționale cu Rusia și fiind curtată intens de SUA spre a intra în dispozitivul indo-pacific conceput de Washington pentru încercuirea Chinei. Dincolo de interesele economice și culturale, România are a urmări ca prin relația cu India, potențial centru de iradiere geopolitică în viitoarea ordine globală multipolară, să contribuie la menținerea și ajustarea echilibrelor de putere în regiunea Asiei de sud și cea indo-pacifică, pornind de la observarea caracterului indivizibil al securității globale.  iii. Relația cu Iranul impune reluarea legăturilor cordiale de altădată, în condițiile în care acesta se profilează ca unul din jucătorii esențiali ai BRICS, în parteneriat strategic cu Rusia, China și Turcia (state de prim interes pentru România), și în care Bucureștiul poate contribui la facilitarea găsirii unor soluții pentru normalizarea raporturilor dintre Teheran și Ierusalim, condiție sine qua non a securității și stabilității Orientului Mijlociu. În paralel cu revoluția mondială neo-marxistă declanșată din și de SUA, omenirea asistă și la revitalizarea vechilor imperii asiatice (este „Secolul Asiei”), printre care cel persan. Cele două tendințe se ciocnesc în Orientul Mijlociu care, pentru România este Orientul Apropiat (Levantul). În acest context, mai ales după normalizarea relațiilor dintre Iran și statele arabe din Golful Persic (inclusiv Arabia Saudită), tensiunile iraniano-israeliene reprezintă o sursă principală de insecuritate atât pentru statele în cauză cât și pentru întreaga regiune, cu atât mai mult cu cât puterile globale (în primul rând SUA) se folosesc de ele pentru a-și menține dominația în ordinea regională. Fără normalizarea relațiilor cu Israelul, Iranul nu își poate normaliza relațiile cu Occidentul euro-atlantic și nu își poate găsi un loc stabil la masa protagoniștilor viitoarei ordini globale post-americane. Construind relații bune simultan cu Israelul și Iranul, România se poate insera util în strategiile consacrate păcii regionale, pentru a culege apoi premiul cuvenit unei asemenea contribuții. iv. Relația cu Israelul pleacă de la poziția consacrată a României privind susținerea dreptului la existență și la securitate a acestui stat. Această poziție se asociază cu aceea a recunoașterii dreptului la autodeterminare a poporului palestinian fie în cadrul unui stat comun (unitar, confederal sau federal) cu poporul evreu, Israelul devenind un stat civic și multicultural, fie în cadrul unui stat separat. După decesul acordurilor de la Oslo, după reducerea drastică a influenței SUA în regiune și după ce UE și-a dovedit incapacitatea de a juca un rol semnificativ în contextul medio-oriental, precum și după experiența dezastruoasă a „primăverii arabe” și izbucnirea războiului din Gaza cu Hamas, care pune sub semnul întrebării „Acordurile abrahamice”, România este chemată de împrejurări să își reia rolul de facilitator al unui acord cu care să se încheie contenciosul israelo-palestinian. În acest sens o relație strânsă cu Israelul este indispensabilă. Prin ea Israelul va trebui ajutat și să își asume în deplină siguranță rolul de jucător regional pe contul și în numele său, alături de ceilalți jucători regionali, tăind cordonul ombilical cu SUA și renunțând la statutul de prepus al Americii. v. Relația cu Arabia Saudită pornește de la înțelegerea împrejurării că aceasta este un jucător regional de primă importanță aflat în curs de reorientare strategică prin distanțarea de SUA, apropierea de Israel și integrarea în BRICS (prima structură a unei noi ordini mondiale multipolare, propulsată de tandemul sino-rus). Apropierea de Arabia Saudită ar permite României să beneficieze de atuurile acesteia pe piața mondială de energie și de capital, și totodată să se integreze în procesele politico-diplomatice menite să aducă pacea în Orientul Mijlociu, consolidând, astfel, securitatea globală (care este, o repet, indivizibilă). vi. Relația cu Egiptul (și Siria) pleacă atât de la nevoia de a valorifica avantajele trecutului cooperării reciproc avantajoase, cât și de la observația că în Orientul Mijlociu (care, subliniez din nou, pentru România este Orient Apropiat) nici un război nu se poate câștiga fără Egipt și nici o pace nu se poate realiza fără Siria. Egiptul a fost mereu un factor major de stabilitate regională care a știut să ducă o politică de echilibru între puterile Occidentului euro-atlantic și cele ale Orientului euro-asiatic, precum și între Israel și lumea arabo-musulmană. O relație strânsă între România și Egipt are din aceste motive un caracter strategic, permițând celei dintâi să își promoveze agenda în lumea în care cel din urmă deține o influență majoră, în condițiile în care viziunile celor două state cu privire la ordinea mondială și la securitatea colectivă sunt similare până la identitate.
  1. RAPORTURILE CU UE
Raporturile cu UE, în condițiile crizei de identitate (culturală și geopolitică), de creștere, de democrație, de credibilitate, de moralitate și de conducere prin care aceasta trece, impun României urmarea a două trasee. Pe de o parte, este vorba despre reformarea UE. În acest sens sunt necesare, în primă urgență, clarificări ale cadrului normativ al UE care să pună în acord suveranismul cu federalismul. Națiunile europene nu pot supraviețui decât dacă se federalizează. Aceasta nu trebuie să însemne, însă, renunțarea la interesele naționale, ci garantarea împlinirii lor printr-o redefinire în acord cu mijloacele pe care solidaritatea națiunilor și renunțarea la concursul între națiuni le pun la dispoziție. „Statele Unite ale Europei” nu înseamnă dispariția națiunilor europene, ci înlocuirea competiției între națiunile europene (în trecut totdeauna terminată prin război) cu alte modalități de asigurare a progresului și a dezvoltării, solidaritatea fiind singura formă inteligentă de egoism național. Cu aceste idei în minte, prin reforma UE, România va trebui să mai urmărească întărirea legitimității democratice în constituirea instituțiilor europene, în același timp cu sporirea eficienței acestora în promovarea intereselor naționale comune ale statelor membre, ca și ale cetățenilor europeni, și recunoașterea supremației constituțiilor naționale. Dezbaterea privind reforma UE este mult mai amplă și nu poate fi epuizată acum și aici. Ceea ce se impune, totuși, a mai fi spus aici, este că România nu este interesată și nu trebuie să părăsească UE, în momentul de față, ea trebuind să rămână în UE pentru a determina din interior reformarea acesteia și readucerea ei la proiectul în considerarea căruia românii au dorit să îi fie membri. Pe de altă parte, România va trebui să lucreze pentru crearea unui grup de state cu viziuni și interese convergente, în interiorul UE, în vecinătatea UE sau într-o formulă mixtă, de pe poziția căruia să poată influența politicile UE sau să promoveze alternative la acestea. Raportul trebuie inversat pornind de la ideea că statele membre nu au cedat UE suveranitate, ci doar au delegat exercițiul unor atribute ale suveranității lor pentru a fi exercitate în comun și în interes comun. De aceea nu UE trebuie să facă presiuni asupra României, ci România, împreună cu cei care gândesc la fel, trebuie să supravegheze și să calibreze activitatea UE, inclusiv prin folosirea metodei federale. În acest sens, România va trebui să se apropie de și să se coordoneze cu statele Grupului de la Visegrád, precum și cu principalii membrii fondatori ai Comunităților europene (Germania, Franța, Italia), folosind și parteneriatele constituite cu acestea.
  1. RAPORTURILE CU ORGANIZAȚIILE POLITICE INTERNAȚIONALE
Raporturile României cu organizațiile politice internaționale – ONU, OSCE, Consiliul Europei – ar urma să aibă ca noțiuni cheie cuvintele „reabilitare”, „actualizare” și „reinventare”. Toate sunt în criză. Nici una nu mai funcționează. Explicația principală rezidă în aceea că toate au fost create fie la finele celui de al Doilea Război Mondial fie în toiul Războiului rece. De atunci lumea s-a schimbat. Imperialismul euro-atlantic s-a prăbușit. Ordinea imperială americană, succesoare a celei coloniale europene, de asemenea. Omenirea a intrat în „Secolul Asiei” și alte superputeri, cu origini în alte culturi, se ridică sau reapar. Chiar și maniera de a gândi concursul internațional se schimbă. Jocul de go, ia locul jocului de șah, în care, în ciuda originii sale asiatice, au excelat, timp de multe decenii, rușii și americanii. Astăzi omenirea joacă go, iar marii specialiști ai acestui joc sunt chinezii. Noua ordine mondială cu instituțiile ei internaționale trebuie să reflecte logica și regulile acestui joc.  8. RAPORTURILE CU ORGANIZAȚIILE FINANȚATOARE INTERNAȚIONALE  Raporturile cu organizațiile finanțatoare internaționale nu pot pleca decât de la realitatea oligarhizării acestora. Deciziile acestor instituții se iau de state care au o pondere mai mică în produsul internațional brut, decât cele care sunt marginalizate în procesul decizional. Pe cale de consecință și ținta deciziilor vizează favorizarea profitorilor planetei în dauna producătorilor planetei. România, ea însăși victimă a dictatului oligarhiei instituțiilor finanțatoare internaționale, va trebui, de aceea, să pledeze pentru o reformă rapidă direcționată către democratizarea, respectiv dezoligarhizarea lor. În lipsa unei asemenea reforme se va naște o piață financiară mondială paralelă de pe care România nu poate lipsi.  9. POZIȚIA FAȚĂ DE CRIZA DREPTULUI INTERNAȚIONAL Poziția României  față de criza dreptului internațional ar trebui să vizeze, în mod normal, actualizarea acestuia în funcție de structura actuală a raportului de putere la nivel mondial și de configurarea actualului concurs de interese, pe baze consensuale și cu înlăturarea conceptului unilateralist exprimat în formula „ordinea internațională bazată pe reguli”. Printre principalele aspecte pe care un drept internațional reabilitat ar trebui să le reglementeze sunt: i. obligația de a proteja și dreptul la intervenție; ii. lovitura preventivă; iii. agresiunea provocată; iii. dreptul la aplicarea de sancțiuni economice și procedura aferentă (de principiu, sancțiunile economice ar trebui să primească un regim juridic asemănător cu cel aplicabil armelor de distrugere în masă); competențele tribunalelor internaționale și răspunderea pentru abuzurile acestora; etc.  10. POZIȚIA FAȚĂ DE REFORMA ORDINII MONDIALE Poziția României față de reforma ordinii mondiale poate fi formulată în termeni simpli și inechivoci astfel: în locul unipolarismului, o ordine multipolară a cărei stabilitate să fie garantată de echilibrul cercurilor de putere, cercuri care să aibă o componență variabilă în funcție de interesele membrilor lor în realizarea unor proiecte comune.   ÎN LOC DE CONCLUZII Este fezabilă o asemenea politică externă? Este! Condiția pentru realizarea ei stă în patriotismul, priceperea și caracterul conducătorilor României. Dacă aceste însușiri le lipsesc este obligatorie întoarcerea la popor. Este o asemenea politică externă compatibilă cu interesul național românesc? Este! Tocmai de aceea ea este și necesară și justă și poate produce rezultate durabile. România este un proiect politic care a fost pus în operă însă cu materialul unei națiuni culturale dezvoltate organic. De aceea a rezistat. De aceea merită să ne punem în serviciul lui. Nu contează lipsa speranței pentru a acționa. Nu contează lipsa succesului pentru a persevera. Cele prezentate aici sunt doar o schiță, o încercare, o sumă de idei fundamentale. Pornind de la ele alții vor putea să dezvolte idei mai bune, să conceapă programe mai concrete și să facă pași siguri în direcția dorită, cu mai mult folos.
ROMÂNIA CA PROIECT GEOPOLITIC ȘI INTERESUL ... Nichifor Crainic – triumful jurnalismului ...