Obstacole europene pe drumul SUA către pacea ucraineană

Adrian Severin | Politic | 11 decembrie 2025 |

Administrația Trump, în încercarea de a ieși din capcana europeană care împiedică acum SUA să își caute vechea măreție într-o nouă ordine globală, a conceput un plan în 28 de puncte, fără îndoială inspirat de înțelegerile de la Anchorage dintre președinții american și rus, ca bază pentru viitoare negocieri care, terminând războiul din Ucraina, trebuie să ofere și Rusiei ieșirea din capcana ucraineană. Acestei inițiative i se opun Marea Britanie, Franța și Germania, Comisia Europeană (desigur dincolo de competențele acesteia atribuite prin tratatele constitutive ale UE) și segmente largi ale opiniei publice din spațiul euro-atlantic virusate de narativele globaliștilor neo-bolșevici / neo-marxiști. Recent, s-a reunit din nou o așa zisă „Coaliție a dispușilor / disponibililor” (dispuși să ducă războiul până la distrugerea totală a Ucrainei, desigur), moșită la inițiativa Franței și Marii Britanii, care, vorbă multă, coregrafie grandilocventă și acțiune zero, suită pe un munte de narative fantasmagorice, arată a „Coaliție a disperaților”, gata de orice, mai puțin să recunoască înfrângerea. Care este motivația și structura acestor obstacole? Sunt ele justificate sau nu? Ce se va întâmpla dacă procesul de pace sa va opri în ele?

OPOZIȚIA MARII BRITANII

Cum se explică opoziția feroce a Marii Britanii, de la conservatorul Boris Johnston la laburistul Keir Starmer, față de terminarea războiului din Ucraina? În cunoștință de cauză, desigur, Rusia a identificat și calificat Marea Britanie, iar nu SUA ca principala țară neprietenă în contextul internațional actual. Belicismul Marii Britanii are trei explicații principale:

Deși și-au pierdut imperiul colonial, britanicii nu au pierdut mentalitatea imperială. Ei se mai consideră imperiu și se comportă ca atare. Nu au uitat și nu iartă faptul că, încă din secolele ascensiunii colonialismului s-au ciocnit cu rușii în Asia Centrală (Iran, Afganistan etc), pentru ca apoi, în timpul Războiului rece, să îi vadă pe ruși luându-le de sub nas India. Dacă Macron se crede un alt Napoleon, cel puțin al treilea, Starmer se închipuie un alt Palmerston. El ar face Anglia măreață din nou dacă ar mai câștiga o dată războiul Crimeii și ar scoate Rusia din Marea Neagră, așa cum lordul Palmerston l-a câștigat pe cel din 1853.

De atunci, însă, Marea Britanie și-a pierdut relevanța strategică. Ea nu își mai justifică nici rolul în Consiliul de Securitate ONU, iar pretenția sa de a pilota geopolitica americană nu își mai găsește nici un argument. India de pildă, ar avea mult mai multe date pentru a fi membru permanent în Consiliul de Securitate, după cum China ar putea-o înlocui în G7. Londra este acolo doar din inerția istoriei. O figură de ceară demnă doar de a fi expusă la Muzeul Doamnei Tussaud. În mod tradițional, puterea Angliei s-a bazat pe aprinderea și perpetuarea războaielor între alții și pe instrumentele financiare cu care a controlat piețele lumii și dezvoltarea economică a altora. După plecarea din UE, influența ei financiară s-a diminuat drastic, plutocrația britanică pierzând concursul cu Europa continentală politică și refugiindu-se la Frankfurt. Singura posibilitate a Marii Britanii de a se mai face luată în seamă este aceea de a prelungi războaie care tulbură întreaga lume, precum cel din Ucraina. Desigur, fără pretenția de a le câștiga. Aceasta vine în coliziune, însă, cu politica actualei administrații americane care vrea să facă pace cu Rusia și să se retragă din Europa, transferând, eventual, rolul său în cadrul NATO, Germaniei. Aceasta va lăsa Marea Britanie izolată în afara unei Europe continentale care se organizează politic și militar, și a unei Rusii mult mai slabe decât în perioada sovietică, dar mult mai puternică decât Regatul Unit de azi. În plus, administrația Trump insistă asupra reindustrializării SUA prin investiții, ceea ce are nevoie de pace. Or, strategia păcii compromite strategia supraviețuirii ca mare putere prin speculații financiare care alimentează războiul și profită de pe urma prelungirii lui. Pentru omul de afaceri Trump pacea are prioritate, iar războiul are sens dacă poți învinge. Pentru Starmer războiul, iar nu victoria în război contează. Pacea expune Marea Britanie la irelevanță. Astfel, nu câștigând războaie, ci perpetuându-le la infinit, Regatul Unit speră să reintre în atenția lumii și să recâștige relevanța măcar în aparență. Neputând oferi nimic păcii, Londra este acum importantă oprind terminarea războiului. Un război care distruge Ucraina, nu Marea Britanie, și care se poartă cu vieți ucrainene. Iată de ce, cine vrea să termine războiul din Ucraina se împiedică de Marea Britanie și trebuie să caute căi pentru a o calma.

În al doilea rând, Marea Britanie, mai ales după ieșirea din UE, scârțâie din toate încheieturile. Regatul Unit este amenințat cu fractura și disoluția. Scoția și Irlanda de Nord, dar și Țara Galilor sau chiar Anglia, iau tot mai serios în discuție secesiunea.

Pentru a stinge discuțiile interne pe teme segregaționiste și separatiste, un război extern este absolut necesar. Și nu cu oricine, ci cu Rusia care, în mentalul colectiv britanic, a rămas un imperiu al întunericului. Eroic, Starmer anunță că este gata să trimită circa douăzeci de mii de militari în Ucraina. Nu îi are. Dacă i-ar avea aceștia nu ar accepta să fie carne de tocat în mașina de război rusă. Iar dacă ar accepta, ar fi mult prea puțin pentru nevoile frontului ucrainean. Totul este, deci, un bluf care probează dorința disperată ca războiul să continue cu orice preț; desigur, până la ultimul ucrainean. Cum a avertizat și dl Putin că Rusia este gata să o facă.

Terminarea războiului din Ucraina ar obliga la întocmirea unui bilanț. Cu acel prilej se va descoperi câți bani au fost scoși din buzunarul cetățenilor britanici, adesea ilegal, pentru a se finanța un război pierdut din start, precum și câți bani au fost furați îmbogățind pe câțiva în dauna celor mulți. Starmer și alții ca el, cu o popularitate deja ruinată, ar pierde puterea, dacă nu cumva ar ajunge la pușcărie.

Iată de ce, pentru Donald Trump a negocia cu Keir Starmer este doar pierdere de timp. Timp în care armata rusă ar putea ajunge la gurile Dunării. În consecință, administrației SUA nu îi rămâne decât să închidă imediat toate robinetele care alimentează războiul din Ucraina și să încheie pace separată cu Rusia. Aceasta va încheia și războiul de independență al SUA față de Regatul Unit. Slava Donald! 2. OPOZIȚIA FRANȚEI Cum se explică opoziția Franței față de terminarea războiului din Ucraina? În contextul internațional actual Franța este considerată de Rusia ca fiind pe locul doi, după Marea Britanie, în ierarhia statelor neprietene. Poziția războinică a Franței are și ea tot trei explicații principale:

După cel de al Doilea Război Mondial, Franța și Germania, altminteri rivali strategici tradiționali, au fost considerate motorul proiectului Europei unite.

Nu se poate ignora că respectivul proiect are origini americane și a fost posibil atât grație aportului de fonduri americane investite, nu dăruite, în Europa, prin Planul Marshall, cât și datorită umbrelei de securitate americane oferite prin NATO. Americanii au obligat națiunile vest-europene să renunțe la competiția dintre ele, aflată altădată la originea războaielor lor fratricide care au aprins focul la nivel mondial, precum și să constituie împreună o piață comună mare și prosperă aptă să cumpere mărfuri americane în cantități semnificative, oferind, totodată, Americii bunuri ieftine și de calitate. Cheia succesului acestei concepții era pacea și cooperarea dintre inamicii ereditari, Franța și Germania. Lucrurile au mers bine cât timp între cele două a existat o anumită paritate de putere. Treptat, însă, Germania a luat-o înaintea Franței din punct de vedere economic, iar acest fapt a determinat și o poziție de influență politică superioară a Berlinului în cadrul UE. Pentru a reechilibra situația, Franța, rămasă după Brexit unica putere nucleară dintre statele membre ale UE, a încercat să își asume rolul de lider militar al Uniunii. În acest context, căutând să substituie SUA, oferind în locul umbrelei (de ploaie) nucleare americane umbrela (de soare) nucleară franceză, și să scoată Europa de sub tutela americană, Franța a pledat pentru autonomia strategică a UE și militarizarea UE, mergând până la crearea unei armate europene, precum și pentru adoptarea unei politici comune europene de apărare și instituirea unei comunități europene a securității și apărării. Evident, totul, sub conducerea Franței. Ceea ce a indispus SUA la maxim, făcând din recuperarea rolului Americii de „lider al lumii libere” – a se citi, din readucerea puterilor europene sub comanda Americii – o prioritate a administrației Biden. Proba succesului în respectivul demers a fost împingerea UE și NATO în războiul americano-rus din Ucraina. Pentru ca planul francez să reușească era nevoie de unul sau mai mulți inamici externi și de o armată a cărei creștere să fie justificată de existența acestora. Aventurile militare neocoloniale ale Parisului în Africa s-au soldat, însă, cu un eșec care a anulat și ultimele urme de influență și de prezență franceză acolo, dovedind, totodată, inferioritatea militară a Franței, în raport cu SUA. Era nevoie, deci, de un alt inamic. În plus, cum pentru ambițiile Franței armata franceză era prea mică, se impunea găsirea unui inamic care să federalizeze toate statele europene și să le determine a-și pune puterea militară reunită sub comandă franceză. Inamicul perfect s-a dovedit a fi Rusia, inventat, însă, nu la Paris, ci la Washington. Când pentru a-și perpetua supremația în ordinea mondială și a-și consacra victoria deplină în Războiul rece, SUA a declanșat confruntarea cu Rusia prin intermediul Ucrainei, în Ucraina și pentru Ucraina (conform doctrinei Brzezinski), Franța a intrat imediat în joc atât spre a-și recupera avanpostul său românesc la Marea Neagră, înlocuind dominația SUA în România cu una franceză (în timp ce SUA juca de toți banii pe cartea epuizării puterii ruse printr-un război hibrid de uzură combinând dimensiunea militară cu cea economică și cea psiho-strategică), cât și spre a lua locul SUA ca interlocutor legitim al Rusiei în procesul definirii noii ordini globale (a se vedea deplasările lui Emmanuel Macron la Moscova sau convorbirile telefonice cu Vladimir Putin, cu pretenția de a vorbi în numele UE). De asemenea, Parisul a dorit ca, participând la război, să își asigure un loc la masa negocierilor de pace cu Rusia, la finele războiului, alături de America. Jocuri mici ale unei puteri decadente cu veleități mari care, din istoria sa colonială, asemenea Burbonilor din timpul restaurației, nu au învățat nimic și nu au uitat nimic. Umilită în Africa (Libia, Mali, Burkina Faso etc.), Franța nu își poate permite acum o înfrângere și mai umilitoare în Europa, în fața Rusiei; ceea ce ar pune capăt ambițiilor sale europene. După cum nici nu poate accepta ca pacea cu Rusia să fie negociată exclusiv de SUA și potrivit intereselor SUA; ceea ce ar putea să o gonească iarăși de la gurile Dunării, făcând-o să piardă din nou România, pentru tutela căreia s-a bătut încă din vremea lui Napoleon al III-lea, de la războiul Crimeii din 1853 încoace.

O a doua explicație a șicanelor pariziene este aceea că Franța se găsește într-o criză economică și socială profundă, amplificată în contextul multiplelor crize care frământă UE. Această criză a fost adâncită de consecințele dezastruosului război din Ucraina.

De mai mulți ani Franța se găsește în stare de asediu, iar în prezent a ajuns practic neguvernabilă. Tratamentul aplicabil, în concepția clasică a marilor puteri muribunde, este exportul crizei interne pe calea creării unei crize externe. Aceasta sub forma unui război apt a reface coeziunea națională internă în fața unui pericol extern comun, pe de o parte, și restartarea complexului militar industrial intern, distribuit în rolul de locomotivă capabilă să antreneze reabilitarea întregii economii naționale, pe de altă parte. Aplicarea acestei terapii are nevoie de bani și singurii bani existenți pe piața europeană azi sunt cei ai Rusiei, ilegal indisponibilizați în băncile occidentale. Dacă Rusia nu pierde războiului, cum îi vor putea fi confiscați banii? Cum ar putea fi obligată Rusia să își cedeze activele depozitate în UE cu titlul de reparații? De aceea, războiul trebuie să continue, cel puțin până când Rusia sau SUA sau amândouă vor accepta într-un fel sau altul să salveze Franța de la faliment. Deocamdată Rusia nu este în situația de a vrea, iar SUA nu este interesată să facă aceasta. Oprirea războiului acum ar avea loc, deci, înainte ca terapia descrisă (cea a vindecării crizei printr-o altă criză sau prin amplificarea crizei) să își fi produs efectele. Iată de ce Parisul nici nu vrea să audă de pace și se leagă de continuarea războiului ca înecatul de un pai.

În al treilea rând, ca și în cazul Marii Britanii, terminarea războiului din Ucraina ar obliga la întocmirea unui bilanț. Cu acel prilej se va descoperi câți bani au fost scoși din buzunarul cetățenilor francezi, adesea ilegal, pentru a se finanța un război pierdut din start, precum și câți bani au fost furați îmbogățind pe câțiva în dauna celor mulți. Ca și Keir Starmer, Emmanuel Macron, cu o popularitate deja ruinată, ar pierde puterea, dacă nu cumva și libertatea.

Așadar, și în acest caz, pentru Donald Trump a negocia cu președintele Franței este pierdere de timp. Timp în care armata rusă ar putea ajunge la gurile Dunării. În consecință, administrația SUA are interesul să închidă imediat robinetele care alimentează războiul din Ucraina și să încheie pace separată cu Rusia. Din perspectiva Washingtonului, aceasta ar pune capăt și veleităților franceze, și poate celor europene, de a face concurență SUA la nivel global. Acceptând victoria Rusiei în Ucraina, SUA ar consacra înfrângerea UE (adversar declarat al administrației Trump, potrivit chiar noii strategii de securitate americane) și totodată ar lăsa în umbră înfrângerea americană în „războiul lui Biden” (sic!), pierderea luptei pe frontul de est fiind compensată prin câștigarea ei pe frontul de vest. 3. OPOZIȚIA GERMANIEI Motivul opoziției germane la terminarea războiului din Ucraina prin negocieri politice care să recunoască situația de pe câmpul de luptă, dar care să evite ca decizia să se ia exclusiv pe câmpul de luptă, este mai greu de găsit decât în cazul Marii Britanii și al Franței. Nu există stat european care să fi profitat mai mult, cel puțin după încetarea Războiului rece, de cooperarea cu Rusia, decât Germania. Rusiei Germania îi datorează reunificarea. Rusia i-a oferit securitatea energetică și prin conductele North Stream i-a acordat monopolul distribuției energiei în UE, ceea ce a pus Germania în poziția de a domina Uniunea, inclusiv în detrimentul Franței. Încă din vremea lui Bismarck politica germană a fost aceea de a evita conflictul cu Rusia. Pactul Ribbentrop-Molotov a exprimat sub un nume întâmplător o strategie germană perenă. Începând cu cancelarul Willy Brandt și al său Ostpolitik (politică estică), și continuând cu cancelarii Helmuth Schmidt, Helmuth Kohl, Gerhard Schroeder și chiar Angela Merkel, Germania a înțeles că ridicarea ei din ruinele înfrângerii în cel de al Doilea Război Mondial nu poate fi durabilă și, mai ales, că ea nu poate fi principala putere a UE, cu atât mai puțin poate edifica o Europă germană, fără o antantă cordială cu Rusia. Garanția acestei antante era aceea că nici Rusia, în lipsa unei relații speciale pozitive cu Germania, nu putea obține un statut postsovietic de putere globală, fără a fi obligată să se întoarcă spre Asia. Ceea ce se întâmplă în prezent: Rusia aleargă spre Asia iar Germania spre neant. De aceea Germania s-a opus, inclusiv la Summitul NATO de la București din 2008, la intrarea Ucrainei în NATO. Or, tocmai extinderea de facto a NATO în Ucraina, sub presiune americană, a provocat intervenția militară a Rusiei în 2022, după anexarea Crimeii în 2014. Intrarea în războiul, cel puțin economic, cu Rusia, alături de SUA, i-a adus Germaniei prejudicii imense. Economia germană prosperase enorm profitând de importurile ieftine de gaz și petrol rusesc; de asemenea, de afacerile bănoase pe imensa piață rusă. În lipsa acestora economia germană este în pragul recesiunii, suferințele sociale și neliniștea socială sunt maxime, iar politica internă consemnează ascensiunea unor partide radicale de dreapta, paradoxal pacifiste însă, iar nu războinice, ostile atât federalizării europene cât și ordinii mondiale unipolare. Acestea amenință să arunce la lada de gunoi a istoriei nu numai clasa politică germană postbelică, indiferent de orientările ei ideologice, ci și întreaga ordine europeană actuală al cărei cofondator a fost Germania. Cu doar câțiva ani înainte, Angela Merkel declarase că America este o mai mare amenințare la adresa securității europene decât Rusia și China. De aceea, Germania, alături de Franța, pleda pentru autonomia strategică a UE. Acum Comisia Europeană, la fel cu guvernul Merz, declară același lucru, dar nu pentru că America a băgat UE și Germania în războiul pierdut din Ucraina, ci pentru că vrea să le scoată și califică intenția SUA de a pune capăt ocupației americane a Europei ca act de trădare. (sic!) În atari condiții, rusofobia ultimelor guverne germane, social-democrat și creștin-democrat, care acum se transformă și în americano-scepticism, apare a fi un misterios complex de contradicții și paradoxuri cu totul iraționale.

O posibilă explicație, pentru decizia inițială a Germaniei de a se angaja în războiul ruso-american din Ucraina, entuziast susținut de Marea Britanie și Franța, ar fi teama ei de izolare în cadrul alianțelor euro-atlantice și de griparea motorului franco-german al UE. Ca să nu își piardă influența în raporturile cu aliații, dar și pentru a-și asigura un loc la masa negocierilor de pace finale a preferat să meargă cu administrația neo-conservatoare și globalist neo-marxistă americană împotriva Rusiei, contând, probabil, și pe faptul că războiul se va încheia înainte ca relația de încredere ruso-germană să se deterioreze cu totul. Astfel spera, la fel ca pe vremea Congresului de la Berlin din 1878, să joace rolul de „intermediar, chipurile, onest” între Occident și Orient. Nimeni nu și-a închipuit că „intermediarul” va fi tocmai Președintele SUA.

Acestui raționament i se adaugă o eroare de calcul generală pentru Occidentul colectiv. Contându-se doar pe PIB-ul relativ mic al Rusiei s-a estimat că aceasta se va sufoca rapid sub presiunea sancțiunilor economice și va fi obligată să accepte pacea în condițiile puse de NATO și UE. Nu s-a observat că Rusia are o datorie publică mică și că, prin urmare se poate mișca lejer pe piața financiară. Totodată s-a ignorat capacitatea industriei ruse de a se pune repede pe picior de război, rolul uriașelor resurse naturale ale Rusiei, precum și magnitudinea răbdării strategice ruse, exercițiul suferinței și coeziunea națională a rușilor. Acum războiul este pierdut, SUA negociază singură cu Rusia, și Germania nu mai are ce face decât să rămână captivă în tabăra europeană, împotriva tuturor calculelor sale.

O altă explicație stă în jocul la două capete al geopolitice germane. Germania a urmărit să evite un acord strategic americano-rus, tot atât de mult pe cât SUA a dorit să evite un alt pact ruso-german. De aceea, Berlinul a lucrat constant pentru a alimenta disensiunile dintre SUA și Rusia. Încurajarea tainică a SUA de a se confrunta cu Rusia în Ucraina, după ce SUA dusese de facto NATO acolo împotriva voinței germane, era ocazia de a submina apropierea dintre ruși și americani, simultan cu încercarea de a convinge Moscova că în tabăra Occidentului colectiv Berlinul este polițistul bun, cu care se poate negocia.

Nici Moscova nici Washingtonul nu s-au lăsat, însă, păcălite. Rusia a refuzat să vadă în Germania un interlocutor legitim de nivelul SUA și l-a ținut, la propriu și la figurat, pe Scholz, ca și pe Macron, la o distanță care le-a ridiculizat pacifismul ipocrit, iar SUA a târât Germania în război alături de ea, pentru ca acum să se retragă unilateral și să o lase acolo singură.

O a treia explicație a ciudatei poziții germane stă în aceea că Berlinul, obligat atât prin acordurile de la finele celui de al Doilea Război Mondial, cât și de cele de la finele Războiului Rece să își limiteze puterea militară, găsește acum ocazia ca, alăturându-se celor care flutură pericolul rusesc și cer militarizarea Europei, să se reînarmeze pentru a redeveni și o mare putere militară. Liderii germani speră, desigur, ca, furată de narativele rusofobe, lumea să uite că în trecut o Germanie supra înarmată a însemnat război european și mondial.

Probabil că tocmai pentru a o reaminti Donald Trump a spus sarcastic că Germania ar trebui să ia locul SUA în garantarea securității militare a Europei. Această declarație cinică trebuie să fi generat frisoane la Paris, ca și la Londra. Oricum, pentru reînarmare sunt necesare fonduri bănești. Fonduri pe care o economie în declin nu le prea are. De aceea ar fi nevoie de banii Rusiei.

Este însă posibil ca și Germania să calculeze că economia sa ar putea fi reanimată de complexul militar industrial al cărui succes ar scoate-o și de sub ocupația americană subsecventă înfrângerii sale în ultimul război mondial.

Berlinul nu poate uita că la înființarea NATO, unul dintre obiectivele declarate ale SUA era acela de a ține Germania în genunchi: „Germany down”. Prin urmare, refuzul păcii americane în Ucraina, în măsura în care astfel se câștigă timp pentru reînarmarea Germaniei, eventual, prin efectul „oboselii ucrainene” a Moscovei, și cu bani rusești, din punct de vedere german, ar putea fi și expresia faptului că acolo Germania nu este în război atât cu Rusia, cât cu SUA. Pentru Berlin, deteriorarea relației cu Rusia ar merita dacă în schimb ar putea redeveni o putere militară și ar scăpa de dominația americană. De pacea cu Rusia se va ocupa mai târziu.

În fine, Terminarea războiului din Ucraina ar obliga la întocmirea unui bilanț. Lucru valabil pentru toate statele membre ale UE și NATO. Cu acel prilej se va descoperi câți bani au fost scoși din buzunarul cetățenilor germani, adesea ilegal, pentru a se finanța un război pierdut din start. De aceea, cancelarul Merz insistă asupra formulei coreene: adică un armistițiu care să le lase rușilor tot ceea ce au obținut prin război, dar fără un acord de pace care să recunoască înfrângerea Occidentului și să ofere garanții juridice învingătorului rus. Decontul se va face când se va încheia pacea: peste câteva secole, când toți vinovații vor fi deja morți de moarte naturală și îngropați cu onoruri...militare.

SUA nu este interesată nici în continuarea războiului nici în absența păcii, amânate la calendele grecești. De aceea, obiectivele strategice germane și americane fiind atât de diferite (mai divergente decât cele ruse și americane) Donald Trump nu are ce negocia cu cancelarul german. Președintele american mai știe că dacă mai amână mult se va trezi cu rușii în inima Europei înainte de a fi ajuns la o înțelegere cu ei. În consecință, administrația SUA are interesul să închidă imediat robinetele care alimentează războiul din Ucraina și să încheie pace separată cu Rusia. Asta ar scăpa America, cel puțin pentru o vreme, și de coșmarul unui alt Pact Ribbentrop-Molotov.