PHILIPPE DE VILLIERS: Un patriot francez în faţa hegemoniei americane (1)

Iurie Rosca | Politic | 15 ianuarie 2016 |

Philippe de Villiers este un nume de referinţă în politica şi cultura franceză a ultimilor decenii. Practicant, dar şi gânditor politic de primă mărime, el a avut o carieră fulminantă de demnitar în diverse funcţii-cheie, dar şi de scriitor prolific. Ultima lui carte a constituit un eveniment editorial fulminant în Franţa. Apărută în 2015 la editura „Albin Michel”, ea poartă titlul „A venit momentul să spun tot ce am văzut” („Le moment est venu de dire se que j”ai vu”). Lucrarea a provocat o dezbatere aprigă în presă, a avut parte de critici dure din partea stângii antinaţionale şi proamericane, dar şi de o prezentare generoasă la posturile de televiziune şi radio. E destul să intri pe youtube şi să culegi numele autorului pentru a vedea multitudinea de înregistrări dedicate apariţiei acestui volum. Rareori mi se întâmplă să ader totalmente, fără nici o rezervă la analizele, aprecierile şi comentariile autorilor pe care îi citesc. Aşa, de exemplu, nume de calibru internaţional precum americanii Immanuel Wallerstein, Noam Chomsky, Joseph Stiglitz sau economistul egipteano-francez Samir Amin, am meritul incontestabil de a fi reuşit să elaboreze lucrări fundamentale care dezvăluie esenţa liberalismului, a capitalismului speculativ şi a hegemoniei americane. Însă fiind gânditori de sorginte marxistă sau, mai larg, de stânga, ei uneori trec cu vederea capcanele democraţiei sau se arată prea încrezători în ideologia drepturilor omului, cu tot cu secularismul ei militant, materialismul, economismul, antropocentrismul opac, feminismul etc. Am enumerat doar câteva nume ilustre care se concentrează asupra criticii „dinspre stânga”, extrem de necesare şi chiar strălucite ca eşafodaj argumentativ, a actualului sistem global, dominant şi triumfător. Philippe de Villiers, însă, vine cu o viziune de dreapta, la fel de ireconciliabilă, asupra aceloraşi realităţi.

O carte ca remediu contra eurolatriei

Fiind un creştin fervent şi un patriot înflăcărat, autorul realizează perfect tragedia pe care a reprezentat-o pentru poporul francez şi pentru întreaga omenire aşa-zisa Revoluţie Franceză, ce reprezintă mitul fondator al regimurilor politice occidentale de azi, văzute ca norme indiscutabile. El dezghioacă cu un talent cu totul remarcabil întreaga gamă de minciuni obligatorii, pe care se bazează „politica corectă”, instituită după cel de-al Doilea Război Mondial, care a triumfat şi în Franţa de după Charles de Gaulle. Stilul lui de scriitor experimentat este de o savoare cu totul specială. Fiind până nu demult în mediile cele mai înalte ale politicii franceze şi europene, Philippe de Villiers ne dezvăluie ce se întâmplă în culisele Palatului Elysee sub mandatul preşedinţilor François Mitterrand, Valéry Giscard d’Estaing, Jacques Chirac, pe coridoarele întunecate ale Parlamentului European, unde mişună ca şobolanii agenţii firmelor de lobby aflaţi în serviciul companiilor transnaţionale, cum este distrusă metodic Franţa tradiţională, memoria ei colectivă, agricultura, cum se produce deruralizarea ei, ce impact are valul de imigranţi musulmani asupra ei etc. Parcurgând această carte, cititorul moldovean care cunoaşte Franţa din manualele şcolare, din presă sau din scurtele călătorii la Paris ar trăi un adevărat şoc al dezvrăjirii, asemeni unui duş rece, ce te trezeşte din nişte reverii naive, induse prin efectul culturii de masă şi a lenei intelectuale. Iareurocentriştii, euroentuziaştii sau, cum ar zice de Villiers, eurolatrii autohtoni, dacă ar face un efort de ieşire din labirintul occidentomaniei induse de discursul dominant al birocraţiei de la Bruxelles şi a patronilor acesteia de la Washington, ar afla cu stupoare, de pildă, în ce a constat esenţa Tratatului de la Maastricht, cum naţiunile europene au fost supuse unui proces de desuveranizare şi vasalizare, care le afectează profund însăşi temelia spirituală, culturală, politică şi economică. Pentru a realiza dimensiunile catastrofale ale Acordului de asociere şi de liber schimb cu UE pentru Moldova este suficient să citeşti cu atenţie argumentele aduse de acest gânditor remarcabil ce ţin de efectele pe care le-a avut asupra Franţei apariţia acestei suprastructuri birocratice a UE. Şi asta în cazul uneia dintre cele mai puternice economii europene. Consecinţele liberului schimb, ale apariţiei monedei unice, deindustrializării, dispariţiei ţărănimii şi micului proprietar rural, Tratatului Transatlantic ce atârnă ca sabia lui Damocles de-asupra capului Europei – iată câteva teme majore prezente în acest volum.

Сălăii perfizi ai media corporatiste – asasinii gândirii libere

Philippe de Villiers îşi începe cartea astfel: „ Am fost un om politic. Acum deja nu mai sunt. Cuvântul meu e liber…Am intrat în politică prin efracţie. Şi am părăsit-o cu dezgust. Astăzi, o detest. Ea mi-a făcut rău.”, – zice autorul. El nu s-a mai putut afla „în această lume în care trădarea este ca o recurgere naturală la prietenie”. Şi continuă astfel: „Am intrat într-un timp în care impostura nu mai are nici resurse, nici rezerve. Clasa politică va cunoaşte haosul. Ea a declasat Franţa, ea a împins-o în impas, având mandatul să-i refacă grandoarea. Iar poporul vede toate astea. Însă politicienii nu sunt singurii responsabili. Ei s-au putut sprijini pe nişte aliaţi utili din lumea economică, mediatică, asociativă etc., printre toate aceste elite aflate în stare de revoltă contra poporului”. Dar oare la noi lucrurile stau altfel? Oare clasa politică venală s-ar putea descurca în afacerile ei oneroase fără suportul mediului de afaceri, a media vandabile, a sectorului neguvernamental prostituat şi anexat la interesele oligarhiei? Cine mai crede că Moldova ar reprezenta un caz atipic, de democraţie subdezvoltată, stare ce va fi, chipurile, depăşită odată cu „implementarea reformelor” şi urmarea orbească şi neghioabă a „indicaţiilor preţioase” de la FMI, EU, OMC şi alte structuri ale hegemoniei globale americane, nu are decât să parcurgă cu creionul în mână cartea acestui francez. Ea ne ajută să înţelegem mai bine esenţa şi mecanismele de funcţionare ale tipului de societate ce ne este impusă şi nouă ca model unic şi indiscutabil. Cine sunt cei care contribuie la extinderea şi inocularea prin metode soft a acestor dogme ale neoliberalismului, ale societăţii de consum lipsite de rosturi superioare şi căzute într-o stare de degradare cumplită? În primul rând, cei pe care de Villiers în numeşte chiar din capul locului: „jurnaliştii de televiziune” , „marii preoţi ai societăţii media”, făcătorii de vedete din nulităţi şi impostori şi demolatorii de imagine ai celor indezirabili plutocraţiei. Relatându-şi propria experienţă trăită pe platourile TV sub tirul veninos al starurilor media, el îşi descrie calvarul parcurs în lumina reflectoarelor, schiţând cu abilitate procedeele perverse, utilizate de gangsterii mediatici deghizaţi în apărători ai binelui comun şi acuzatori publici ai tuturor celor, împotriva cărora este ordonat linşajul mediatic. Plasându-te ca pe banca acuzaţilor în studioul unde reuşesc să te atragă ca într-o cursă, ei sunt cei care „imediat te bănuiesc, după care te acuză şi bineînţeles te condamnă”. Interogatoriul căruia îi este supus omul de bun simţ ajuns pe mâna rechinilor media este unul descalificant, insinuant, iremediabil şi deseori fatal pentru imaginea invitatului. Execuţia publică săvârşită de „marii inchizitori” este una ce urmează toate procedeele acestui ritual ipocrit şi necruţător. Manipularea nu dă greş practic niciodată. Victima e răpusă cu o măiestrie demnă de ocupaţii mai onorabile. Realitatea indusă de media corporatistă este cea care o înlocuieşte pe cea adevărată, ca în definitiv să o substituie pe de-a-ntregul. Acest regim al dictaturii media autorul îl defineşte cu termenul mediacraţie. După o astfel de dezbatere TV autorul mărturiseşte: „Am înţeles în acea zi că micul ecran nu este o oglindă, este o sită ideologică ce triază boabele bune şi respinge pietricelele rele. El trăieşte prin „legea suspectului”. Astfel, conchide autorul de la Tribunalul revoluţionar – la tribunalul mediatic, de la Fouquier-Tinville[1] – la lansatorii de imprecaţii din platou, descendenţa este evidentă, este o linie de continuitate… Din acea zi ştiu că dezbaterea politică, în Franţa, este ipocrită, asimetrică, ireală”. Şi nu doar în Franţa, am adăuga noi. Ci pretutindeni unde cleptocraţia instituie mediacraţia ca formă de teroare psihologică asupra tuturor celor care caută să se eschiveze patului lui Procust al gândirii obligatorii în termenii „corectitudinii politice”. În accepţia acestor câini turbaţi ai presei corporatiste, cine încalcă tabuurile, este fascist, comunist, antidemocrat, homofob, islamofob, retrograd, obscurantist etc. [1] Antoine Quentin Fouquier de Tinville (1746 – 7 mai 1795) a fost procuror în perioada Revoluţiei Franceze şi a Terorii – n.n. http://flux.md/articles/philippe-de-villiers-un-patriot-francez-in-fata-hegemoniei-americane-1/