Relațiile româno-ruse din perspectiva documentelor de planificare strategică*

Nicolae Dolghin | Politic | 10 mai 2017 |

A supune dezbaterii publice rolul României şi Rusiei în întărirea climatului de încredere la Marea Neagră, chiar şi în cadrul unei manifestări a societăţii civile, ar părea o temă cât se poate de normală şi binevenită. Numai că pentru comoda societate politică românească, bine instalată (pentru a câta oară?) în iluzoriul confort fonic oferit de loja învingătorului şi obişnuită atât de repede ca alţii să-i rezolve problemele importante, tema este un fier încins cu stereotipii specifice periferiilor geopolitice şi o bruiază. Cu atât mai normal este gestul Fundaţiei Europene Titulescu de a găzdui şi a fi co-organizator al unei manifestări consacrate rolului României şi Rusiei în întărirea stabilităţii la Marea Neagră, continuând tradiţia vizionarului său patron spiritual. A-ţi propune o analiză a viitorului relaţiilor româno-ruse din perspectiva documentelor de planificare strategică ale celor două state, iarăşi nu promitea mare lucru şi totuşi... Documentele de planificare strategică sunt acele documente politice majore care reflectă cu exactitate poziţia actorilor politici internaţionali în dinamica relaţiilor interstatale şi oferă transparenţă opţiunilor interne şi externe fundamentale, cu efecte asupra evoluţiei individului, a societăţii şi a statului. Probabil studiul sistematic şi atent al elaborărilor de acest gen ar oferi mai multă acurateţe previziunilor asupra unor evoluţii, ar contracara percepţia neîncrederii şi ar credibiliza proiectarea soluţiilor. În ROMÂNIA documentul se intitulează Strategia naţională de apărare a ţării pentru perioada 2015-2019. O Românie puternică în Europa şi în lume, iar elaborarea lui intră în atribuţiile Preşedintelui României. Documentul actual a fost înaintat Parlamentului şi aprobat în unanimitate în şedinţa comună a Senatului şi Camerei Deputaţilor din 23 iunie 2015. De atunci reprezintă sursa fundamentală pentru actele normative din domeniul securităţii naţionale, iar pe baza ei, instituţiile cu responsabilităţi în domeniu îşi elaborează propriile strategii, programe şi planuri pentru susţinerea Strategiei naţionale. Conform Constituţiei, Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării, este preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, comandant al forţelor armate şi are competenţe majore în domeniile politicii externe, apărării, siguranţei şi ordinii publice. În RUSIA, documentul se intitulează Strategia securităţii naţionale a Federaţiei Ruse. A intrat în vigoare prin Decret semnat de Preşedintele Federaţiei Ruse la 31 decembrie 2015 şi îl completează pe cel adoptat anterior, intitulat Strategia securităţii naţionale a Federaţiei Ruse până în anul 2020. Strategia constituie principalul document al planificării strategice, stabileşte interesele naţionale şi priorităţile strategice, obiectivele, sarcinile şi măsurile de politică internă şi externă pentru întărirea securităţii naţionale şi asigurarea dezvoltării stabile într-o perspectivă îndelungată a Federaţiei, evident, reflectă statutul de superputere nucleară al Rusiei. Conform Constituţiei, Preşedintele Rusiei este şeful statului şi garantul Constituţiei, al drepturilor şi libertăţilor omului şi cetăţeanului. Preşedintele stabileşte direcţiile principale ale politicii interne şi externe a statului, reprezintă Federaţia în interiorul ţării şi în relaţiile internaţionale, formează şi conduce Consiliul de Securitate al Federaţiei Ruse, este Comandant suprem al forţelor armate. Conform documentului fundamental, dispune de competenţe decisive în domeniul securităţii şi în apărarea ţării. Ambele documente au intrat în vigoare după declanşarea evenimentelor din Ucraina, care au tensionat dramatic relaţiile dintre Rusia şi statele UE şi NATO, ca urmare, şi dintre România şi Rusia. Analizând retrospectiv rapiditatea şi coerenţa polarizării discursului şi acţiunilor politico-militare europene, dar mai ales euroatlantice, unde, de regulă, procedurile pentru adoptarea unor decizii majore sunt complexe şi necesită mult timp, ar părea că momentul a fost pregătit şi aşteptat pentru a se operaţionaliza planuri adoptate dinainte. Preliminariile, în sine, s-au desfăşurat conform manualelor obişnuite pentru implementarea haosului, după un scenariu nu prea complicat. Nemulţumirii societăţii ucrainene, generate de corupţie şi oligarhi, i s-a indus şi soluţia – adoptarea salvatoarei identităţi europene. Personificarea acestei soluţii a devenit Maidanul, precum la începuturi democraţia ateniană, cu toată simbolistica şi ingredientele mobilizatoare. Propaganda euroatlantică i-a atribuit dreptul de a decide în numele unei societăţi multinaţionale de peste 45 milioane indivizi. Politicienii occidentali au făcut şi ei un fel de permanenţă, ca simbol al sprijinului lumii civilizate pentru democratica şi pura Agoră. În mod deosebit, s-a insistat pe caracterul spontan al manifestării. Au trecut neobservate detalii importante, precum cele că ea fost sprijinită şi întreţinută de partide şi politicieni dintre care unii fuseseră până mai ieri tovarăşi de drum cu preşedintele ţintă ori avuseseră afaceri bănoase cu parteneri ruşi, a fost bine finanţată şi asigurată logistic, excelent organizată, inclusiv din punct de vedere militar, şi că a dispărut imediat după ce preşedintele ales a fost alungat. Logic, dacă ar fi fost o explozie de sentimente populare generalizate, ar fi trebuit să-şi trăiască momentele culminante contracarând alte manifestări ale străzii ce se petreceau în Crimeea şi în Ucraina de Est. Dar scopul fusese atins, noile opţiuni politice modificându-se cu 180⁰ peste noapte. Continuarea Maidanului putea deveni periculoasă. Acum Rusia acuză Occidentul că s-a aflat în spatele loviturii de stat, Occidentul acuză Rusia pentru ce a urmat. Ce s-a ales din acel entuziasm al câtorva zeci de mii de ucraineni? O ţară ciuntită, o societate fracţionată, în care oligarhii lor au fost înlocuiţi cu oligarhii noştri, o economie ce se dezindustrializează şi depinde tot mai mult de ajutorul financiar extern. Toate acestea pentru o iezuită libertate de deplasare a ucrainenilor prin Europa pentru 90 de zile, spre a adulmeca atmosfera viitorului Paradis. Dacă ne amintim bine, plecarea din România a celui mai dinamic şi competitiv segment al forţei de muncă, pentru a căuta înafară ceea ce clasa politică de la noi nici nu se gândea să le ofere, a început tot cu asemenea vize turistice. Efectele acestei hemoragii se vor simţi peste generaţii, dar va fi treaba altora să găsească soluţiile. Alte vremuri, alţi oameni, altă ţară... Revenind la documente, ca în toate elaborările politice cu asemenea greutate, în Strategii există prevederi care să permită abordări pragmatice, dar şi multe puncte de diferenţiere. Abordările pragmatice ar putea fi susţinute de premise evidente. Ambele documente acoperă un interval de timp – până în 2020 – care se suprapune pe mandatele ambilor preşedinţi, ceea ce ar fi putut asigura iniţierea şi finalizarea unor eventuale demersuri politice majore între cele două state, ceea ce nu s-a întâmplat. Ambele documente au aproximativ acelaşi conţinut, ceea ce ar putea facilita identificarea transparentă a unor teme de securitate pentru eventuale discuţii şi argumentări de poziţii privind:

a) interesele;
b) analiza mediului de securitate¸ a riscurilor şi ameninţărilor;
c) domeniile şi direcţiile de acţiune de interes reciproc;
d) obiectivele.

De asemenea, atât strategia românească cât şi cea rusă urmăresc OBIECTIVE aproximativ comune. A noastră îşi propune o Românie puternică, adică un stat care asigură securitatea cetăţenilor săi prin conectarea permanentă la realitate, prin evaluarea stării de fapt şi înţelegerea fenomenelor şi provocărilor, un stat care îşi apără interesele şi simbolurile, bunurile naţionale, resursele naturale şi instituţiile. Cea rusă doreşte să consolideze eforturile autorităţilor statului, instituţiilor de autoconducere locală şi ale societăţii civile pentru realizarea intereselor şi priorităţilor strategice naţionale ale Federaţiei Ruse. După cum observăm, obiectivele declarate în ambele strategii nu sunt opozabile, astfel încât să descurajeze eventuale acţiuni politice. Dacă analizăm categoria INTERESE, vom constata că majoritatea sunt asemănătoare, non-conflictuale şi ţin de stabilitatea statului şi a societăţii, de calitatea vieţii oamenilor, dar tot în această categorie îşi află sorgintea şi deosebirile. Acestea sunt determinate de amploarea spaţială a teatrului desfăşurărilor, de resursele de care dispun cele două state pentru promovarea lor, de apartenenţa la organizaţii diferite ale arhitecturii de securitate, de viziunile contradictorii asupra evoluţiilor mediului de securitate şi căilor de acţiune. Interesele naţionale sunt acele valori şi aspiraţii perene, mai mult invocate decât elaborate cu acurateţe, în jurul cărora se dezvoltă individul, societatea, statul. În ambele documente există asemenea aspiraţii care nu generează contradicţii, chiar mai mult, ar permite abordări comune şi colaborări, dar există şi formulări care marchează şi vor marca diferenţele opţionale dintre statele noastre. Astfel, Strategia rusă include în categoria intereselor naţionale, pe ultimul loc, următoarea prevedere: Recunoaşterea Federaţiei Ruse drept una dintre puterile mondiale lider, ale cărei acţiuni sunt îndreptate spre menţinerea stabilităţii strategice şi a unor relaţii de parteneriat deopotrivă avantajoase, în condiţiile unei lumi policentrice. Drept lume policentrică defineşte documentul ordinea multipolară atât de invocată, mai mult ori mai puţin voalat, în relaţiile internaţionale şi ştim cu toţii că, dincolo de declaraţiile generoase şi încărcate de corectitudine politică ale principalilor lideri ai lumii, aceasta este cheia confruntării actuale în lume şi în Europa şi de aici porneşte inapetenţa marilor puteri ale lumii pentru dialog. O lume şi o Europă în care unor provocări vechi li se adaugă altele noi, într-o dinamică plină de surprize ce le supune la grele încercări. În documentul românesc, în categoria intereselor naţionale de securitate, deci altceva decât interese naţionale, sunt enumerate pe ultimele locuri: 1) asigurarea ireversibilităţii apartenenţei la sistemul de apărare colectivă transatlantic; 2) consolidarea UE şi participarea activă la procesele de integrare în interiorul acesteia. Aici îşi exprimă România fără echivoc opţiunea pentru atingerea obiectivelor sale de securitate în cadrul structurilor occidentale, cu care şi Rusia a colaborat până acum câţiva ani. Acestea sunt singurele interese dintre cele enumerate în documente care despart şi pot aduce în mod real România şi Rusia într-o situaţie conflictuală directă. Însă, studiind atent formulările, avem motive să ne îndoim că acestea sunt cu adevărat interese. Sunt mai curând căi de acţiune pentru promovarea intereselor naţionale şi au fost trecute la categoria interese tocmai pentru a oferi greutate sporită opţiunilor majore. Dacă raportăm formularea din documentul rus la conceptul complex de securitate, unde intră cu aceleaşi drepturi protecţia individului şi a societăţii (prevăzută şi în documentul semnat de Preşedintele Rusiei), vom constata că statutul de lider mondial al Rusiei s-a întors deseori împotriva cetăţenilor şi societăţii ruse. Dacă raportăm formulările din documentul românesc la criteriul perenităţii intereselor naţionale, statistica şi istoria ne spun că individul, societatea şi statul român au cunoscut punctul culminant al securităţii lor în scurta perioadă interbelică, cel puţin până la declanşarea dinamicii geopolitice accelerate care a dus la declanşarea celui de-Al Doilea Război Mondial. Atunci nu existau nici NATO, nici UE, ci alte formule de asociere. În mod firesc pentru situaţia de astăzi şi reflectând actuala stare a lucrurilor, logica documentelor a determinat ca ameninţările să fie identificate tocmai în factorii care pun în pericol promovarea acestor ultime formulări, declarate interese. Strategia rusă nu are un capitol distinct pentru ameninţări, dar în cel intitulat Rusia în lumea actuală, se afirmă, la pct. 12, că politica sa internă şi externă independentă determină contraacţiuni din partea SUA şi aliaţilor lor şi presiuni de natură politică, economică, militară şi informaţională, iar la pct. 15, că întărirea potenţialului de putere al NATO şi asumarea de către aceasta a unor funcţii globale cu încălcarea normelor de drept internaţional, intensificarea activităţilor militare, continuarea lărgirii, apropierea infrastructurii sale militare de graniţele Rusiei constituie ameninţări la adresa securităţii sale naţionale. În aceeaşi categorie este inclus şi scutul antirachetă. Documentul românesc, în subcapitolul 3.1. Ameninţări, indică 7 asemenea factori, nu identifică direct Rusia drept ameninţare, dar sugerează că ea s-ar afla în spatele a cel puţin 4 dintre ele: 1) acţiunile destabilizatoare din vecinătatea estică; 2) perpetuarea conflictelor îngheţate din regiunea Mării Negre şi instabilitatea din Balcanii de Vest; 3) distorsiunile de pe pieţele energetice; 4) ameninţările cibernetice. Proiectată prin prisma Strategiilor, PERSPECTIVA relaţiilor ruso-române pare că depinde determinant de competiţia dintre Occident şi Rusia în lume, dar în mod deosebit de dimensiunea europeană a acestei competiţii. Competiţia geopolitică nu a încetat niciodată cu adevărat, nici chiar după ce i-a dispărut componenta ideologică, atât de intens mediatizată aproape o jumătate de secol drept cauză a tuturor relelor. A cunoscut o pauză de câţiva ani după căderea Zidului Berlinului. În acea perioadă s-au şi încheiat unele acorduri între instituţiile reprezentative ale Occidentului – NATO şi UE – şi Rusia, dar şi între România şi Rusia. A fost reluată pe noi aliniamente şi transformată, treptat, în potenţială confruntare, pe măsură ce s-a îndepărtat de aliniamentul intergerman, spre Est. Acum este la graniţa României, al cărei teritoriu constituie aliniament înaintat al Occidentului. Nu trebuie să ne amăgim, România se află în linia întâi a unei posibile confruntări, iar sintagma flanc estic al Alianţei este folosită doar pentru a masca această realitate strategică. Multe s-au schimbat în lume, dar punctele cardinale au rămas la locul lor. ABC-ul artei militare ne spune că în linia întâi se realizează cea mai mare densitate de arme şi se poate obţine, dacă este nevoie, cea mai mare concentrare a efectelor distructive ale tuturor armelor din înzestrarea unei armate. Pe fondul unor evoluţii neaşteptate în mediul şi dialogul politic din UE, alt candidat la poziţia de lider mondial, şi între principalii actori ai Occidentului, greu de bănuit cu câţiva ani în urmă, aceasta este situaţia în care se află Europa, după ceva mai bine de două decenii de geopolitică şi geostrategie post-bipolare şi pe care cele două Strategii le colorează fiecare în felul ei. Prezentarea Rusiei în mediul informaţional drept adversar al valorilor europene urmăreşte mai curând recâştigarea unităţii de altădată a Occidentului şi ignoră realitatea evidentă că statul rus este european şi a fost mereu implicat în problemele continentului. Ucraina a fost transformată înt-un fel de casus belli pentru confruntarea dintre Occident şi Rusia, folosindu-se realitatea complexă a evoluţiei ţării, statului şi societăţii ucrainene, dar Occidentul are acum alte priorităţi. Dar ea va constitui acel motiv pentru întreţinerea unei confruntări de durată, care pentru statul ucrainean poate deveni una existenţială, pentru ceilalţi, o problemă de blazon. Soluţii vor apărea, probabil, atunci când Moscova şi Kiev vor discuta fără intermedieri. Momentul Crimeea îşi are determinări militare evidente, de aceea a şi generat reacţii atât de nervoase. Rusia a răspuns neaşteptat la provocări, dar nu imprevizibil. În presa rusă se vorbea deja frecvent despre abuzul săvârşit de Hruşciov atunci când oferise Crimeea Ucrainei, iar premisele constituirii statului Kosovo sub protecţie occidentală asigurau cel mai evident şi proaspăt precedent. Imprevizibilitate a fost doar pentru analizele superficiale. Rusia a intrat într-un joc complicat cu rezultate în ceaţă. Deocamdată, prin controlul asupra peninsulei şi folosirea caracteristicilor ei de portavion, Marea Neagră a devenit abia acum lac rusesc. Prima care a folosit în favoarea sa noua realitate strategică este Turcia, stat membru NATO care şi-a iniţiat propria agendă politică internaţională. Să-şi fi reamintit Ankara de măreţia otomană şi să transmită lumii că este conştientă că după sângeroasele războaie otomano-ruse de odinioară, cel care a rămas până la urmă cu partea leului, dintr-un teritoriu de la Gibraltar la Tigru şi Eufrat, a fost Occidentul? Ne facem că nu observăm, dar trăim un paradox: Occidentul se simte ameninţat într-un moment de vârf al evoluţiei sale arhitecturale, iar matematica liniară ne spune că raportul de forţe îi este de departe favorabil, Rusia se pregăteşte pentru războiul de la distanţă, deoarece îşi simte şi ea teritoriul ameninţat. Nu se ştie încă exact dacă măsura creşterii bugetelor militare la 2% din PIB-ul ţărilor NATO, pentru a mări credibilitatea alianţei şi a descuraja Rusia, îşi va atinge scopul. Pe de o parte, este clasica problemă a deturnării unor resurse de la proiecte mult mai apropiate oamenilor, pe de alta, riscă efecte destabilizatoare. Cum se va simţi Europa în faţa unei Germanii puternice, privite deci, cu suspiciune, cu PIB-ul şi economia sa, cheltuind sume colosale pentru înarmare şi pregătire de război, dar Grecia, ce trece din datorie în datorie, cu o Turcie în aceeaşi situaţie? Probabil că preşedintele Donald Trump, insistând asupra măririi bugetelor, a dorit să-şi etaleze aptitudinile de om de afaceri care ştie că pentru el războiul este o imensă oportunitate de a obţine bani. A intrat în saloon, a tras două focuri, doar ca să se ştie, şi acum aşteaptă, nu să iasă criminalii de sub mese cu mâinile sus, ci să curgă banii, cash ori sub formă de comenzi militare. Mediatic, părţile sunt în război, economic – în etapa sancţiunilor şi contrasancţiunilor şi în care Organizaţia Mondială a Comerţului, altă instituţie internaţională majoră, nu mai există. Multe opinii susţin că o confruntare majoră între SUA şi China este imposibilă datorită interdependenţelor economice dintre cei doi actori politici aflaţi în competiţie în Pacific. Prelungind logica, înseamnă că actuala situaţie a relaţiilor economice şi comerciale dintre Occident şi Rusia pregăteşte confruntarea. Militar, părţile se află în faza poziţionărilor înaintate. Politic, Occidentul şi Rusia sunt în aşteptare. Războiul informaţional se desfăşoară fără compromisuri, sub forma unor monofonii surde una la cealaltă. La acuzele aduse Rusiei de agresivitate şi încălcare a dreptului internaţional, aceasta aminteşte Occidentului de Kosovo, agresiunea împotriva Irakului, Siria, lovitura de stat de la Kiev, acţiuni nici ele ortodoxe din punct de vedere al aceluiaşi drept internaţional. Dar, ceea ce este mai grav, războiul informaţional pregăteşte psihologic opinia publică europeană pentru război, într-un moment în care aceasta este frământată de cu totul alte probleme. Dacă doriţi să vă convingeţi, deschideţi televizoarele în fapt de seară, când întunericul glumeşte cu subconştientul omului şi tulbură temeri ancestrale. Războiul cibernetic începe să fie privit şi teoretizat drept tip de război fără folosirea violenţei armate, oportunitate pentru a scăpa de capcana definiţiei lui Clausewitz. Din punct de vedere al desfăşurărilor militare, atât de mult mediatizate şi de o parte şi de alta, situaţia se află într-un relativ echilibru. Dincolo de afirmaţiile propagandistice, ambele părţi respectă, se pare, spiritul Tratatului NATO-Rusia încheiat în 1997 şi care presupune nedesfăşurarea de forţe importante în noile teritorii euroatlantice. Deocamdată, Rusia răspunde cu acţiuni pe teritoriul său. Dar, în lipsa unui dialog politic consistent şi a unor garanţii politice care să readucă încrederea, starea de echilibru se poate degrada rapid. În momentul în care una dintre părţi va considera că cealaltă începe să câştige avantaje ireversibile, ea poate trece la acţiuni rapide. Am insistat ceva mai mult asupra acestor realităţi pentru că cele mai expuse sunt zonele din vecinătatea noastră estică, unde s-ar putea desfăşura un conflict limitat, cu interpretări surprinzătoare pentru prevederile generatorului de atât curaj Articol V, iar o asemenea posibilitate ne-ar putea afecta interesele naţionale mai mult decât preferăm să credem. Scutul antirachetă este o realitate militară care aparţine mai curând dialogului Rusiei cu SUA, dar inflamează opinia publică românească. Ţara noastră îl găzduieşte şi şi-a asumat riscurile pentru a-şi demonstra credibilitatea, nu pentru a obţine avantaje strategice. Este o armă pe care nu ea o controlează. Militar, ca orice armă majoră, nu este infailibilă, are vulnerabilităţi şi creează vulnerabilităţi. În general, Strategia românească insistă mult asupra credibilităţii pe care o prezintă România pentru aliaţi şi parteneri. Dar dacă ar trebui să luăm drept adevăr ce spun media occidentale despre eficienţa cu care Rusia influenţează evenimente politice majore din ţări atât de importante precum SUA, Franţa, Germania, cum rămâne cu credibilitatea aliaţior şi partenerilor noştri, care ne încolonează întru confruntarea cu Rusia? La orizont, o temă ce se credea rezolvată de vreo trei decenii – eurorachetele. Una mult mai gravă, deoarece va reiniţia logica implacabilă a calculelor războiului nuclear. Aceasta este situaţia pe care cele două strategii o gestionează, mai mult ori mai puţin transparent. Ieşirea din actuala situaţie este posibilă doar prin acţiuni politice susţinute, în primul rând pentru a se restabili încrederea. POLITICUL va trebui să-şi reamintească, cât nu este prea târziu, menirea sa esenţială, şi anume că este domeniul destinat moderării relaţiilor interumane. În ceea ce priveşte perspectiva relaţiilor româno-ruse, este greu de presupus că se vor produce mutaţii spectaculoase în următorii doi-trei ani, dar îmbunătăţirea colaborării în unele domenii este posibilă. Niciuna dintre cele două strategii nu neagă o asemenea posibilitate: 1) documentul românesc admite că în afara cadrului NATO şi UE, pentru a consolida credibilitatea strategică a statului sunt necesare şi extinderea şi consolidarea Parteneriatului Strategic cu SUA şi altor parteneriate strategice, precum şi a relaţiilor de cooperare cu ceilalţi actori internaţionali; 2) în Strategia sa, Rusia declară că, în domeniul securităţii internaţionale, Rusia continuă să rămână adepta folosirii instrumentelor politice şi de drept, a mecanismelor diplomatice şi de pacificare. În actuala conjunctură, orice încercare politică majoră individuală de apropiere ar trebui atent pregătită, pentru a nu fi privită din partea României cu suspiciune de către aliaţi şi parteneri, iar din partea Rusiei, ca o încercare de a destabiliza unitatea NATO şi UE. Dialogul politic cu Rusia se va desfăşura cel mai probabil acolo, în mecanismele colective aliate şi partenere. De altfel, în Strategia românească, în Cap. IV - Direcţii de acţiune şi principalele modalităţi pentru asigurarea securităţii naţionale a României, nici nu este prevăzută o dimensiune de politică externă, ci doar undeva, pe locul 5, dimensiunea diplomatică. Mai exact, dimensiunea care operaţionalizează decizii de politică externă adoptate în alte instituţii pentru securitatea naţională a României. Domeniile în care relaţiile s-ar putea îmbunătăţi, favorizând astfel o întărire reală a securităţii naţionale şi stabilităţii în zonă, ar putea fi: 1) cele care contribuie la cunoaşterea nemijlocită a oamenilor: educaţie, cultură, turism, sport, informare publică; nu putem ignora realitatea că în ambele ţări s-a ridicat o generaţie care nu ştie mai nimic una despre cealaltă, lăsând loc liber tuturor clişeelor, abil mânuite; 2) cele care prezintă interes practic: economie, atât cât permit sancţiunile şi contrasancţiunile, mai ales în zona Mării Negre (să ne reamintim că nu chiar atât de demult eram parteneri economici importanţi unul pentru celălalt), energetică, lupta împotriva terorismului, situaţii de criză umanitară, operaţii de menţinere a păcii. Dar mai întâi trebuie să ne redescoperim! * Comunicare prezentată în cadrul simpozionului internațional intitulat „Securitate Europeană și Regională: contribuția României și a Rusiei la consolidarea unui climat de încredere în zona Mării Negre” (11 aprilie 2017) Sursa: http://aesgs.ro/page.php?id=13&s1=46&s2=479