Revitalizarea vechilor inamici ai SUA: Rusia şi China (I)

Liviu Madalin Neacsu | Politic | 22 septembrie 2014 |

Au trecut doar puţin mai mult de 400 ani de cînd cele două emisfere majore ale planetei s-au întâlnit: Euro-Asia cu Americile. După trei secole, deja America de Nord domina restul lumii tehnologic, economic şi militar - ca o consecinţă directă a autodistrugerii Euro-Asiei în Primul Război Mondial. Odată această stare de fapt iniţiată, ea s-a perpetuat şi după al Doilea Război Mondial ori la sfârşitul Războiul Rece. Republica Stateleor Unite s-a păstrat în trendul ascendent tocmai pentru că de la 1865 (sfârşitul Războiului de Secesiune intern), ea a reuşit să întruchipeze schimbarea continuă acasă ori în mediul relaţiilor internaţionale. Dar începând cu primul deceniu al noului mileniu, hegemonia SUA se vede contestată de alte forţe puternice ale arenei internaţionale. Cei mai putrernici dintre noii rivali ai Americii nu sunt deloc actori statali noi, ci inamici mai vechi în cursa pentru hegemonia globală. După ceva mai mult de două decenii de la căderea Zidului Berlinului – simbol încastrat în beton al diviziunii ideologice Est-Vest, milenarele Rusia, China ori ideea unui califat islamic universal doresc înlocuirea Ordinii Mondiale existente cu viziuni proprii asupra lumii... Astăzi, în ceea ce priveşte sindromul comun de opoziţie activă faţă de SUA împărtăşit de Federaţia Rusă şi China Populară, diseminat mai mult la nivelul elitei de stat, decât al maselor populare, acesta are valenţe strict strategice, diplomatice şi militare – urmărind reducerea influenţei americane în lume. Scopul comun îl reprezintă conferirea unui pol de putere diferit (alternativ) de cel occidental (al SUA şi al aliaţilor săi); iar China este mai aproape de împlinirea acestui deziderat decât Rusia, pentru că deţine abilitatea necesară de „marketing” internaţional pentru a-şi promova imaginea mai atrăgător decât oricine altcineva.[1] Aceste două mari puteri ale lumii au în comun nu doar o lungă graniţă, ci împărtăşesc deopotrivă şi un acut sentiment al insecurităţii teritoriale, datorită asaltului exercitat de către Occident, căci în era globalizării, Rusia şi China sunt deficitare faţă de SUA în privinţa tuturor atributelor puterii: militar, economic, inovaţional şi chiar demografic în cazul Rusiei. Totuşi, aceşti doi giganţi ai mediului internaţional nu pot fi nici ignoraţi, nici izolaţi la începutul mileniului III. Rusia şi China, din punct de vedere geopolitic, geoeconomic şi al securităţii, atât la nivel global, cât şi regional, sunt actori-cheie ai politicii internaţionale. Amândouă marile puteri deţin următoarele două armate ale lumii după SUA şi au drept de veto în Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite, deţinând împreună o pondere covârşitoare în menţinerea stabilităţii pe arena internaţională, întrucât numeroaselor provocări de la nivel mondial li se poate răspunde numai printr-o abordare coordonată, care să includă Moscova şi Beijingul – mai ales în regiunea Euroasiatică şi zona Asia-Pacific. Cele două state reprezintă de asemenea arealuri geografice de o importanţă determinantă pentru combaterea schimbărilor climatice. Totodată, reprezintă pieţe care cunosc o expansiune considerabilă şi o putere de cumpărare sporită, făcând din aceaste două ţări principalii parteneri comerciali ai SUA şi UE prin importante livrări de capitaluri, resurse (Rusia) ori bunuri (China). Astfel, cu toate că aceste două mari puteri nu împărtăşesc idealul democratic ori status quo-ul regional agreate de către Occident post-Război Rece, ele au o importanţă majoră pentru stabilitatea, securitatea şi prosperitatea globală. Împreună, spre deosebire de fundamentaliştii islamici, reproşează Statelor Unite doar intenţiile preconizate pentru restul lumii, nu şi ceea ce reprezintă acasă – căci cooperează în domenii diverse ce ţin de economie, cercetare civilă şi securitate non-militară, evitând prin orice chip declanşarea confruntării totale. Pentru SUA, la pragul trecerii dintre milenii, consecinţele nefaste ale antagonismului sino-rus sunt mai importante decât simpla pierdere a universalismului (cultural) emanat până acum de Washington. Lumea a devenit condusă astăzi de patru mari centre ale puterii, aflate întrun continuu freamăt de confruntare/alianţă:

Statele Unite ale Americii (cu o mare posibilitate de a deţine pe mai departe hegemonia globală); este o societate postindustrială (a inovaţiei) care îşi menţine deocamdată primatul militar şi economic (cea mai optimă capacitate militar-operaţională la nivel intercontinental şi un PIB cel puţin dublu faţă de al următorului concurent economic direct);
Republica Populară Chineză (în cazul căreia posibilitatea hegemoniei mondiale devine din ce în ce mai probabilă, vizibil mai ales în domeniul economic); deşi, se profilează ca o superputere mondială, îi lipseşte momentan capacitatea inovaţiei proprii ori posibilităţile militar-intercontinentale;
Uniunea Europeană (deocamdată cu o mică posibilitate de a guverna ordinea mondială, fiind o entitate transnaţională performant-economică, dar subdimensionată ca putere militară); ca şi SUA, cu care se află într-o strânsă alianţă, deţine capacitatea proprie de inovaţie, însă are o capacitate militar-intercontinentală limitată;
Uniunea Euroasiatică cu o posibilitate şi mai mică de a conduce destinele planetei, căci este un gigant militar şi tehnic remanent al superputerii sovietice - cu o bună capacitate militară intercontinentală, dar şi un colos geografic cu mari deficenţe economice (gigant militar susţinut pe un suport economic de lut); este încă o putere aflată într-o etapă industrială a dezvoltării, de asemenea, în lipsa capacităţii proprii de inovare.

Natura relaţiilor bilaterale dintre aceşti patru importanţi actori ai arenei internaţionale va decide soarta umanităţii la începutul mileniului III. În cele din urmă ecuaţia dinamicii complexe a mediului internaţional se rezumă simplu la viziunea antagonic-condiţionată a două macro-proiecte: Euroatlantism contra Euroasiatism. Geopolitic şi geoeconomic, supremaţia americană este întărită de alianţa transatlantică, iar UE este condiţionată de ajutorul militar al SUA. Relaţia Washington-Bruxelles acaparează o treime din comerţul mondial, fiecare deţine investit în celălalt peste un triliard de dolari şi împreună reprezintă cea mai puternică alianţă militară a lumii, UE hotărând participarea alături de SUA la războiul global antiterorist. Însă, sinizarea şi rusificarea capătă influenţe sporite şi sunt mai predispuse în a critica americanizarea globală. În zilele noastre, SUA este prea puternică pentru a mai putea fi atacată cu succes de o manieră directă, însă şi prea slabă pentru a gestiona de una singură toate problemele omenirii. Rusia şi China pornesc, la începutul noului mileniu, ofensiva pentru a reclama propriile părţi din influenţa globală. Într-o lume tot mai interconectată, capacitatea Statelor Unite şi a comunităţii internaţionale de a face faţă problemelor globale generate de teroriştii apatrizi, proliferarea ilicită a armelor de distrugere în masă, convulsiile crizelor economice, instabilitatea statelor falimentare, dezastre naturale, degradarea mediului, pandemii, pirateria, insecuritatea magistralelor de transport şi nesiguranţa personală a cetăţenilor, se vor putea ameliora doar printr-o strânsă cooperare a mediului internaţional. Astăzi, pentru Statele Unite, cooperarea cu Rusia oferă securitate nucleară directă/indirectă (pericolul nuclear fiind cel mai grav pentru Washington), iar colaborarea cu China Populară îi asigură prosperitatea. Aşadar, pentru gestionarea altor probleme ale mediului internaţional, SUA trebuie să evite riscul unei confruntări nucleare, iar pentru a salvgarda prosperitatea lumii trebuie să evite generarea crizelor economice. De aceea, este condiţionată în a coopta Rusia şi China la interese comune, alături de a-şi păstra pe mai departe aliaţii, mulţi dintre ei recent căpătaţi şi aflaţi în relaţii încordate cu cele două mari puteri emergente. Acest deziderat implică elaborarea unei politici mondiale proactive, nu reactive. Altfel, exercitarea unilaterală a supremaţiei conduce la creşterea temerilor celorlalţi actori internaţionali şi are potenţialul de a accelera resentimentele până la un nivel de la care se poate degenera într-o izolare periculoasă pentru Statele Unite - resursele sale nefiind inepuizabile. Dacă înrudirea civilizaţională transatlantică nu prezintă fisuri insurmontabile, riscul confruntării dintre SUA şi contestatorii săi este generat în cazul Rusiei pentru controlul asupra fostei sfere de influenţă al URSS, iar în cazul Chinei pentru dominaţia în Asia-Pacific. La rândul lor, America de Sud, Europa Răsăriteană, Africa, Asia şi Australia par a ceda în ultimii ani (de o manieră temperată) în faţa seducţiei proliferate de celelalte trei centre de putere emergentă ori a unor forme de organizare proprii. Ridicarea „celorlalţi”, alături de deficitul bugetar uriaş al SUA (peste 1.600 mld.$), vor îngreuna proiectarea superputerii americane asupra lumii, limitându-i capacitatea de a modela mapamondul ca până acum. Deja, China şi Rusia au sancţionat iniţiativele Statelor Unite contra Serbiei, Irakului, Iranului, Coreii de Nord ori Siriei prin exercitarea dreptului de veto în Consiliul de Securitate al ONU şi s-au coalizat împotriva scutului antirachetă american, acuzând SUA de scopul conspiraţionist al dominaţiei globale cu ajutorul inovaţiei tehnologice. Separat, Rusia a atacat militar direct Georgia, hibrid Ucraina şi economic Republica Moldova pentru a le sancţiona parcursul integrării euroatlantice, iar China ameninţă militar şi economic Taiwanul, Japonia, Vietnamul ori Filipine în virtutea unor revendicări teritoriale. Federaţia Rusă reprezintă un stat uriaş, întins pe două continente, având şase fuse orare, cea mai mare resursă mondială de apă dulce şi cele mai mari zăcăminte de gaz natural din lume (în procent de peste 60% livrat UE). Astăzi, Rusia nu mai are o capacitate militară globală, însă îşi concentrează atenţia asupra zonelor din jur, într-o strategie regională. Totuşi, moştenirea diplomatică a URSS-ului subzistă în Rusia actuală: sentimentul insecurităţii teritoriale generează dorinţa impunerii unei zone tampon (brâu de securitate) între limita graniţelor sale şi cele ale NATO/naţiunilor islamice. În acest sens, Kremlinul depune eforturi necontenite pentru menţinerea Ucrainei, Georgiei şi a Republicii Moldova în afara NATO şi a refuzat independenţa provinciilor din Caucaz cu preţul războiului (Cecenia şi Daghestan). Aşa cum afirma Boris Elţîn, curând după implozia sovietică şi sfârşitul Războiului Rece, viitorul relaţiilor dintre Rusia şi Occident pare a se profila la orizont ca fiind „Pacea Rece”.[2] Rusia postsovietică a valorificat încălzirea relaţiilor cu China postmaoistă, iar colaborarea s-a impus de la sine în logica vecinătăţii asiatice, mai ales pe fondul răcirii relaţiilor cu Occidentul în Europa şi Asia (datorită extinderii NATO ori a neînţelegerilor cu Japonia privind insulele Kurile). Până acum, se poate considera unanim că sigura perioadă de democraţie reală a constituit-o intervalul 1991-1996. După ascensiunea lui Vladimir Putin la putere, constituţia a devenit nefuncţională şi serviciile secrete au început a guverna Rusia cu adevărat (alegeri trucate, cenzură parţială, represiune politică dozată şi negarea dreptului la liberă exprimare). După dobândirea unui al treilea mandat prezidenţial pentru V. Putin, conducerea de la Moscova a adoptat mai multe măsuri interne pentru exercitarea de presiuni asupra asociaţiilor non-guvernamentale, posibilităţii adopţiilor şi pentru a limita disidenţa politică. Rusia a crescut valoarea sancţiunilor pentru insultă şi calomnie la un nivel pe care unii jurnalişti ruşi ori străini îl consideră destinat să intimideze pe criticii oficialilor guvernamentali, iar în noiembrie 2012, Putin a promulgat şi o lege care redefineşte trădarea de ţară, permiţând includerea în categoria trădătorilor a ruşilor ce fac parte din organizaţii internaţionale şi a celor care lucrează pentru alte state/organisme străine. Putin şi-a dorit câştigarea alegerilor din primul tur pentru a evita demonstraţiile opoziţiei şi vociferările externe, dar a pierdut simpatia populară internă. Cu toate acestea, tandemul Putin-Medvedev a dat dovadă că îşi doreşte prin orice mijloace impunerea termenului de „democraţie controlată” sau „dirijată”, rezervată de ei Rusiei actuale. De aceea, Federaţia Rusă rămâne caracterizată pe plan intern de exacerbarea populismului şi a xenofobiei, iar pe plan extern de intensificarea naţionalismului şi al şovinismului, îndreptate împotriva străinilor sau a provinciilor rebele.[3] În schimb, Putin intenţionează a-i reda Rusiei „mândria” de altădată; el doreşte repoziţionarea Federaţiei Ruse din postura actuală a unei puteri regionale – aflată pe locul trei după superputerea mondială SUA şi puterea economică globală China – în aceea de egalitate cu Statele Unite (la fel ca în timpul Războiului Rece). Deşi posedă mai puţine resurse decât URSS, Rusia deţine un arsenal nuclear echivalent cu cel american. În paralel, datorită resurselor naturale uriaşe, Rusia a aderat la Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC), iar ca membru BRICS beneficiază de influenţă geopolitică într-o lume tot mai interconectată. Împreună cu Brazilia, India, China şi Africa de Sud se prefigurează întemeierea unei bănci proprii pentru naţiunile emergente cu un buget de început cuprinzând cca 100 mld.$. Aceasta se prefigurează a limita într-un viitor apropiat influenţa globală a FMI şi Băncii Mondiale (patronate de SUA şi aliaţii săi din UE, Canada, Australia, Tigrii Asiatici şi Japonia). Probabil că cel de-al treilea mandat al lui Putin nu va mai fi de tip integraţionist ori egalitar, ci revendicativ, cunoscut fiind regretul său după momentul de apogeu sovietic al Rusiei. Glorificarea atributelor puterii sovietice se doreşte un surogat al mândriei naţionale apuse şi ca exemplu de legitimizare al abuzului de putere actual. Pe scurt, societatea rusă se zbate la momentul prezent între două realităţi, iar impunerea doar a uneia dintre ele se anunţă un proces dificil: polemica asupra unei Rusii anti-sovietice, respectiv neo-sovietice.[4] Extinderea NATO printre statele foste membre ale Pactului de la Varşovia, capabilitatea SUA de a-şi mări influenţa în zonele limitrofe Rusiei sau cooptarea ex-republicilor unionale în teatrul de operaţiuni afgan/irakian reprezintă tot atâtea motive de insecuritate pentru Kremlin. Momentul de apogeu al insecurităţii ruse a fost atins după admiterea Ţărilor Baltice în cadrul NATO. Dezvoltarea unui plan american pentru protejarea Poloniei şi a Statelor Baltice, ameninţarea reprezentată de 200 ogive nucleare ale SUA amplasate în baze aeriene din Europa Occidentală (Germania, Olanda, Belgia şi Italia) sau reducerea distanţei dintre frontiera NATO şi cea rusească de la aprox. 1.500 km (pe vremea Tratatului de la Varşovia) la cca 150 km (după 2003) au generat izbucnirile violente ale Kremlinului.[5] Putin şi ai săi şi-au propus în ultimii ani trasarea unei linii de demarcaţie clară până unde ruşii vor tolera extinderea NATO/UE, iar aceasta cade pe vechiul aliniament al fostelor republici sovietice unionale. Ca dovadă, arsenalului neconvenţional al Occidentului se opun aproximativ câteva mii de focoase nucleare poziţionate în Rusia Occidentală, disproporţionalitatea fiind considerată necesară descurajării eficiente ale eventualelor agresiuni din partea NATO/UE, căci Rusia este tehnologic rămasă în urmă faţă de organizaţia transatlantică. De aici şi sursa divergenţelor cu Occidentul: problema o reprezintă faptul că Rusia îşi doreşte în lume, deocamdată nerealist, un statut egal cu cel al NATO/SUA - ştiindu-se că armata americană bneficiază de investiţii în cercetare care depăşesc următoarele 14 ţări ale lumii sau că armatele europene sunt superioare tehnologic celor ruse – argument demonstrat de seria războaielor arabo-israeliene. În plan economic, o dată cu cea de-a treia nominalizare prezidenţială a lui Putin, se doreşte lansarea ambiţiosului proiect euroasiatic – ca un plan de revitalizare economică care să concureze cu cel al UE. Este axat pe stimularea comercială a cooperării cu fostele republici sovietice şi pe restartarea relaţiilor de schimb cu China. Deşi Kremlinul este conştient de subdimensionarea cercetării ori a producţiei în comparaţie cu atractivitatea exercitată de SUA, UE şi China, Moscova deţine capacitatea financiar-necesară unui asemenea demers în zăcămintele de combustibil fosil descoperite pe tot cuprinsul Siberiei – deocamdată inepuizabile sub aspect previzibil. Mişcarea abilă de reunificare a fostelor republici unionale îşi are explicaţia în dificultăţile economice actuale întâmpinate de SUA şi UE, caracterizate de criza datoriilor suverane. Astfel, în intenţia materializării proiectului euroasiatic, care să se opună construcţiei euroatlantice şi să-i redea Kremlinului rolul unui actor global, Rusia face dovada că a învăţat să se adapteze din mers: alternează segmentul ameninţării militare şi presiunii politice cu cel economic şi social, copiind în oglindă, dar la scară regională, coordonatele universalismului american de tip smart power. La proiectul euroasiatic se adaugă deja existentul bloc militar alternativ NATO, şi anume Organizaţia Tratatului de Securitate Colectivă (OTSC). Format embrionar în cadrul CSI, iniţiat în 2002 şi consfinţit în 2006, serveşte ca o alianţă de apărare reciprocă între Rusia, Belarus, Armenia şi patru state din Asia Centrală (Kazahstan, Kîrgîstan, Tadjikistan şi Uzbekistan). Cu preşedinţia rotativă şi accentul pe păstrarea integrităţii teritoriale, solicită o cooperare mai strânsă cu alte instituţii multilaterale, cum ar fi ONU, Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE), Organizaţia de Cooperare Shanghai şi NATO. Rusia încearcă extinderea OTSC şi cu Ucraina, dar Kiev-ul a declinat momentan oferta, pe motiv că politica sa actuală este aceea de neafiliere faţă de orice bloc militar regional, nu doar NATO. De altfel, în lumina recentului Război Estic, izbucnit între Ucraina, provinciile sale separatiste din Sud-Est şi Federaţia Rusă, Kievul a ameninţat a se retrage şi din CSI, pe motiv că alianţa a eşuat în evitarea conlucrării dintre membrii săi, în urma anexării pemisulei Crimea de către Moscova. OTSC prevede statutar că agresiunea împotriva oricărui semnatar poate fi percepută ca o ameninţare împotriva tuturor, execută exerciţii militare în scopul îmbunătăţirii cooperării inter-organizaţionale şi deţine o forţă proprie de intervenţie rapidă. Semnatarii nu s-ar putea alătura altor alianţe militare, iar pentru a desfăşura baze militare ale unei ţări terţe pe teritoriul statelor membre OTSC, este necesar obţinerea consimţământului tuturor celorlalţi membri. Dar prevederea nu se aplică instalaţiilor existente anterior semnării pactului, cum ar fi cele ale SUA şi NATO din Kazahstan, Kîrgîzstan, Uzbekistan ori Tadjikistan – necesare aprovizionării logistice pentru frontul afgan. „Axa Moscova-Beijing” este consolidată pe baza Organizaţiei de Cooperare de la Shanghai (OCS) ce reprezintă o alianţă strategică între China Populară şi Federaţia Rusă din 2001. Iniţial denumită organizaţia Shanghai Cinci, a luat fiinţă în 1996 ca un organism de reglementare al graniţelor post-Război Rece. Prin aderarea ulterioară a Uzbekistanului, devine OCS. În prezent, cei şase membrii ai acestei organizaţii sunt Rusia, China, Kazahstan, Kîrgîzstan, Tadjikistan şi Uzbekistan. Alte patru ţări au statut de observtori: India, Pakistanul, Mongolia şi Iranul. Moscova şi Beijingul eludează aderarea deplină mai ales a Iranului tocmai pentru a evita iritarea maximală a SUA. Beneficiază de o structură ce se aseamănă în multe privinţe, atât cu cea a NATO, cât şi cea a UE. Scopul declarat al organizaţiei este acela de a facilita securitatea regională prin cooperarea pe palierele politico-militar (inclusiv securitate energetică), economic (comercial şi ca infrastructură), tehnico-ştiinţific (cercetarea civilă) ori cultural-educaţional (turism şi protecţia mediului). Este o organizaţie internaţională, întrucât are reprezntare juridică pe baza dreptului internaţional privind dezvoltarea cooperării pe diferite domenii şi a primit statutul de observator în cadrul Adunării Generale a ONU. Ultimul proiect de cooperare preconizează construirea gazoductului intitulat sugestiv Forţa Siberiei, ca o mişcare tactică de realocare a livrărilor de gaz natural dinspre Europa Occidentală către China. Proiectul ce va lega Beijingul direct de bazinele bogate în hidrocarburi ale Siberiei, va demara pe o perioadă de trei decenii şi implică o investiţie finală de 400 mld.$. Din punct de vedere politico-militar şi economic, analiştii consideră că OCS este cea mai mare contrapondere faţă de interesele globale americane.[6] Deocamdată, organizaţia este primordial centrată în jurul naţiunilor membre ale Asiei Centrale şi împărtăşeşte îngrijorările acestora, îndeosebi cele legate de ameninţări precum: terorismul, separatismul şi extremismul. Deşi încă nu s-a constituit ca un bloc militar, în cadrul său au avut loc numeroase exerciţii militare comune. La Summitul din 5 iulie 2005 s-a hotărât obligativitatea atribuită pentru SUA de a indica termene concrete de retragere a bazelor militare de pe teritoriul ţărilor membre OCS şi s-au fixat obiectivele parteneriatului strategic: limitarea influenţei SUA în Asia Centrală, exploatarea în comun a resurselor regionale de petrol şi gaz natural sau obligativitatea ţărilor NATO de a prezenta un grafic de retragere al trupelor din Afganistan. Totodată, China a semnat acorduri cu Rusia privind importuri de gaze naturale în valoare de peste 100 miliarde de dolari pentru următorii 30 de ani, iar în domeniul vânzărilor de armament ale Rusiei către China, cifra de afaceri era estimată la peste două miliarde de dolari până în 2008.[7] Astfel, mesajul comun adresat indirect Occidentului a fost acela că în Eurasia nu este nevoie pentru gestionarea dificultăţilor proprii nici de prezenţa economică a SUA ori UE, nici de cea politico-militară a NATO. Rusia, împreună cu China au făcut front comun şi împotriva sistemului antirachetă Aegis care se doreşte instalat în Europa. În noiembrie 2011, preşedintele rus Dimitri Medvedev a declarat, înaintea intrării într-un an electoral, că în cazul continuării planurilor de instalare al scutului antirachetă american fără concesii oferite părţii ruse, în cadrul negocierilor bilaterale, pe lângă posibilitatea retragerii din Tratatul START (Tratatul de Reducere al Armelor Strategice), Federaţia Rusă va instala în vestul şi în sudul ţării sisteme ofensive moderne care vor garanta distrugerea instalaţiilor europene montate de Statele Unite – aşa cum ar fi instalarea unui sistem de rachete balistice Iskander în regiunea Kaliningrad. Rusia solicitase anterior să participe direct la procesul de comandă al sistemulului antirachetă dezvoltat în Europa sau să primească garanţii juridice ferm asumate de NATO că nu va fi vizată capacitatea rusă de disuasiune – pretenţii respinse de SUA şi aliaţii săi. Ulterior, agresiunea militară hibridă asupra Ucrainei şi anexiunea Crimeii au declanşat din partea UE/SUA un val de sancţiuni economice fără precedent post-Război Rece. Deşi, Moscova a replicat prin sancţiuni economice similare reunite sub forma unei strategii naţionale de securitate ce ameninţă să decreteze oficial SUA/UE drept inamici în viitorul apropiat, rubla a scăzut la valori minime istorice după 1991. Dacă adăugam şi recentele scandaluri de spionaj, dintre care cel mai celebru este cel al defectorului american Edgar Snowden care a primit azil permanent pe teritoriul Fed. Ruse, toate acestea subliniază că Moscova şi Washingtonul încă mai cad pradă mentalităţii de tip Război Rece. Privitor la relaţiile diplomatice, Rusia preferă adoptarea unei viziuni diferite de Statele Unite în politica mondială. Coreea de Nord, Iranul şi Siria reprezintă momentan actorii ce tensionează cel mai mult comunitatea internaţională, iar acestea sunt oficial susţinute de către Federaţia Rusă şi China Populară. Iniţiativele caracterizează intrarea Rusiei în epoca postsovietică avându-şi sursa în nevoia obsesivă de asigurare a securităţii naţionale – văzută de secole la Kremlin în termeni strict teritoriali. În pofida acestor impedimente, SUA şi Rusia conlucrează de la domeniul antiterrorist (atentatul islamist din Boston) până la înleznirea aprovizionării frontului afgan. Alte sfere de cooperare sunt reprezentate de securitatea tradiţională (nonmilitară) sau reducerea armamentelor verificată prin observaţii reciproce: Tratatul Cer Deschis (ce are ca scop creşterea transparenţei şi încrederii între 34 de state semnatare în domeniul activităţilor militare printr-un regim de survolare aeriană liberă), conlucraea spaţială din sfera civilă (pentru costrucţia Staţiei Orbitale Internaţionale), lupta comună antidrog, împotriva emigraţiei ilegale, contra crimei organizate, sau a proliferării nucleare ilicite, ca şi împotriva pirateriei ori terorismului islamist. Cel mai important acord americano-rus a fost semnarea de către Obama şi Medvedev a “Noului START” la Praga, în 2010. Prevede reducerea reciprocă a arsenalelor nucleare de la aproximativ 5.000 de focoase cât se presupune a avea fiecare dintre părţi, la circa jumătate.

[1] Joshua Kurlantzick, “China’s charm offensive”, în Los Angeles Times, 23 iuinie 2007, disponibil pe http://www.latimes.com/news/opinion/commentary/la-oe-kurlantzick23jun23,0,7036919, accesat la 24 mai 2012.

[2] Barry Buzan, „New patterns of global security in the twenty – first century”, în Internaţional Affairs, iulie 1991, p. 448.

[3] Disponibil pe www.amnesty.org; www.hrw.org; www.soua-center.ru, accesat la 19 septembrie 2011.

[4] Victor Vakhshtayn, “We have it all, but do we have anything? Further confirmation of the lamentable state of Russian Sociology”, în Global Dialogue, 20 august 2012.

[5] George Friedman, ”Borderlands: The New Strategic Landscape”, în Geopolitical Weekly, 6 mai 2014, disponibil pe@stratfor on Twitter/Stratfor on Facebook, accesat la 5 iunie 2014.

[6] “Organizaţia de Cooperare de la Shanghai”, în Studii de Securitate, 7 decembrie 2012.

[7] Ibidem.