Strategia națională de apărare: 40 de pagini de mizerabilă filosofie globalistă (II)

Adrian Severin | Politic | 23 noiembrie 2025 |

AMENINȚAREA INTERNĂ MAI MARE DECÂT CEA EXTERNĂ Pentru „strategia apărării României” totul este pericol și amenințare: corupția, școala, ideologiile - adică libertatea de conștiință și expresie, sistemul de sănătate, presa, infrastructura reală și virtuală, justiția, afacerile, votul cetățenesc etc. Prin urmare, statul este asediat din interior; el este în război cu societatea. De societatea românească trebuie să se apere înainte de a se apăra de străini. Poporul și voința sa sunt cele mai mari amenințări la adresa securității naționale. (sic!) Avem de a face aici cu un amestec de adevăr și neadevăr. Deficiențele politicii interne reprezintă amenințări mai mari la adresa securității României, decât geopolitica actorilor externi. Acesta este un adevăr trist.

Administrația publică este de o incompetență și ineficiență cumplită. Clientelismul, nepotismul, favoritismul au distrus aproape orice capacitate a acesteia de a servi cetățenii. Guvernele României din ultimele două decenii, în succesiunea lor, nici teoretic nu mai știu cum se definește și ce conținut au noțiunile de „serviciu public” și „serviciu de interes public” sau de „utilitate publică”. Cetățeanul a rămas complet neprotejat. Dacă are o problemă nu știe sau nu are unde merge ca să obțină ajutor, protecție, dreptate.
În aceste condiții, legătura de încredere și respect dintre stat și cetățeni s-a rupt. Când cetățenii își caută fiecare soluții problemelor lor, fără a mai conta pe stat, este limpede că nici statul nu mai poate conta pe ei dacă i-ar chema să îl apere. Nici o strategie de apărare nu este capabilă să asigure apărarea și siguranța unui stat părăsit de cetățeni – la propriu (emigrația masivă este o altă amenințare ignorată de „strategii” adunați la Cotroceni) și la figurat (indiferența cetățenilor ca reacție la indiferența statului îl face pe acesta vulnerabil la orice atac extern, convențional și cu atât mai mult hibrid).2. Școala și sănătatea au trecut de cota de avarii, afectând fibra biologică și spirituală a poporului român. Pe acest plan s-a intrat într-un cerc vicios: o școală subdotată material și uman, scoate pe bandă rulantă inteligențe tot mai slab prelucrate, iar acestea, când sunt apoi aduse în sistemul școlar pentru a prelucra alte inteligențe native, distrug și mai tare „materia primă”, generând „rebuturi intelectuale” mereu mai multe și tot mai inutilizabile; sistemul de sănătate, inclusiv el beneficiar nefericit al produselor școlii, se bazează pe personal medical la fiecare ciclu tot mai incompetent, generator al unui ansamblu social tot mai bolnav fizic și psihic (ca să nu mai spunem că o societate tot mai needucată este și tot mai vulnerabilă față de agenții patogeni, de boli).
Justiția politizată – coruptă, deci, nu de bani, ci de puterea politică însăși – a distrus în ultimii douăzeci de ani elitele politice (partide și personalități), economice, academice, militare, sportive etc. ale țării, capitalul uman, economic și financiar românesc, făcând din pseudo-elitele care le-au luat locul, sau din capitalurile străine care au invadat terenul național curățat de trinomul servicii secrete-parchet-putere judecătorească, o amenințare majoră la adresa siguranței României și a capacității statului de a se apăra împotriva oricărui agresor extern. Tot ce se discută azi (și asta desigur nu s-a aflat pe agenda autorilor Strategiei) este despre salariile și pensiile judecătorilor. Despre justiție ca „grup infracțional antistatal organizat de statul însuși” – subteran și suprateran – nu se spune nimic. Și cum să se spună când justiția, alături de instanța de control constituțional (CCR), a avut un rol esențial în reușita loviturii de stat care i-a înscăunat ilegitim în fruntea țării pe autorii Strategiei de apărare?!

Lovitura de stat din decembrie 2024, desăvârșită în mai 2025, s-a bazat pe ideea că siguranța statului și capacitatea sa de a rezista în fața amenințării externe (evident, rusești), sunt subminate de alegerea cetățenilor votanți, adică de democrația însăși. Justiția a validat, direct sau indirect această teză. Cum să faci atunci o justiție îndreptată împotriva poporului să lucreze pentru popor? Dacă asta nu se face (ceea ce ar presupune recunoașterea oficială a existenței condamnărilor politice, refacerea proceselor politice în vederea anulării acestor condamnări, anchetarea și judecarea celor care au practicat justiția selectivă pe criterii politice, printre altele) cum poți face poporul să lucreze pentru apărarea țării?! Și asta mai ales când îl pui sub comanda trădătorilor, opresorilor, delapidatorilor și torționarilor săi.

Slăbiciunile economiei unui stat determină slăbiciunea apărării sale. Economia României este azi în pragul recesiunii. Deficitul bugetar și datoria publică (în special externă) au ajuns la cote aproape de nesuportat care grevează și asupra nivelului vieții generațiilor viitoare, iar politicile guvernului nu reușesc să determine scăderea acestora. Nici nu ar avea cum să le diminueze cât timp ele au dus la creșterea inflației și la falimente determinate, printre altele, de o fiscalitate aberantă, cu toate responsabile de scăderea puterii de cumpărare. Austeritate în loc de stimul este doar rețeta pentru adâncirea unei crize care distruge, în ultimă instanță, sistemul imunitar al statului. Nici unul dintre aceste aspecte nu a fost abordat de autorii Strategiei, ei înșiși aflați la originea escaladării crizei.

Singurul lucru care preocupă este corupția din economie; și acela abordat cu grija de a nu deranja decât, cel mult, clanurile rivale, iar nu clica de la cârma țării și clientela acesteia. Cum poți apăra eficient un stat ale cărui resurse naturale strategice sunt controlate de străini? O strategie de apărare corectă ar fi inclus și politici de renaționalizare (totală sau parțială) a acestor resurse critice. Pentru actualii strategi români o astfel de politică nici nu intră în discuție. Așa cum vrem să îi apărăm pe cetățeni fără a apăra statul, tot așa vrem să apărăm statul fără a-i apăra resursele esențiale ale puterii lui. Să fie asta, oare, o gândire de ongist ratat, sau mai degrabă de ideolog globalist „progresist” neobolșevic care stă cu trădarea la masă? Adițional să ne mai întrebăm cum poate fi apărat un stat care își bate joc de propria monedă acceptând încheierea de contracte între naționalii săi cu prețuri într-o altă monedă (euro) decât moneda națională, în timp ce munca românilor care se obligă prin contractele respective este plătită în lei? Moneda națională este o armă de apărare a națiunii. Slăbirea încrederii în ea înseamnă slăbirea ei și, pe cale de consecință, slăbirea puterii statului necesară pentru a se apăra. Inclusiv asupra acestui aspect Strategia tace.

Industria de apărare produce sub nevoi – observă Strategia – și se înțelege că din această cauză armata română este subdotată, statul fiind obligat să folosească banii cetățenilor pentru a cumpăra armament din străinătate. Astfel bănuțul românului îmbogățește complexul militar-industrial al altor state. De faptul că până și aceste achiziții externe sunt păguboase, ele dotându-ne cu tehnică militară de mâna a treia la contractare, care ajunge a fi de mâna a cincea la data livrării, nu se vorbește, desigur.

Achizițiile dubioase nu fac obiectul preocupării strategilor globaliști români, nici măcar atunci când printre cauzele lor este corupția, altminteri desemnată ca pericol principal la adresa securității naționale. După cum Strategia nu pune capăt nici generoaselor donații făcute de armata română slab înarmată și ea însăși obligată să trăiască într-un regim general de austeritate, altor țări, dintre care unele susceptibile chiar a-i deveni inamici (ex. Ucraina). Potrivit clasificărilor făcute de instituțiile occidentale specializate, România are o putere militară mai mare decât a Ungariei, Serbiei și Bulgariei, dar mai mică decât cea a Ucrainei. Ce face ea în atari circumstanțe? Întărește armata ucraineană, mărind astfel decalajul de putere dintre România și Ucraina (victorioasă sau învinsă în războiul cu Rusia, nu contează) și refuză să își asigure sinergia politicii sale externe, de securitate și apărare cu vecinii săi mai slabi. Războiul din vecinătatea României și psihoza militaristă instalată la nivelul UE, dincolo de faptul că sunt în sine amenințări, au avantajul de a oferi șansa reabilitării industriei militare românești; dar nu pentru a ne război cu Rusia, ci pentru a reveni pe piața mondială de armament și a tracta celelalte ramuri industriale în vederea scoaterii lor din șanțul crizei cronice în care au căzut. Aceasta presupune reducerea cheltuielilor pentru importurile de armament de mâna a doua, precum și a celor generate de participarea noastră, fie ea și indirectă, la războaiele altora. În circumstanțele actuale industria de apărare ar putea deveni motorul economiei românești sau măcar unul dintre motoare. Nimic concret despre asta nu ne spune Strategia CSAȚ. Căci despre strategia CSAȚ, în care membri principali sunt miniștrii useriști, coloana a cincea a globalismului neobolșevic promovat de hegemonii euro-atlantici, vorbim, iar nu despre strategia lui Nicușor Dan, care nu este decât un președinte de ședință, la fel de ilegitim pe cât de ilegitim este și ca președinte al României.

Infrastructura este precară, mai ales în condițiile unui eventual război. Strategia o recunoaște, prezentând-o ca pe o vulnerabilitate, dar nu există o concepție pentru rezolvarea acestei probleme.

A descrie starea deplorabilă în care se găsesc căile de transport românești nu este necesar. Toată lumea o cunoaște. Cauzele sunt deopotrivă interne și externe. Nu se poate uita că aliații occidentali nu au dorit să lase România să se doteze cu infrastructuri de natură a-i consolida avantajele competitive în raporturile cu ei. Acum această opoziție compromite mărețele lor planuri militare și, desigur, ei cer sau acceptă ca românii să rezolve rapid problema. De astă dată, chiar dacă pentru motive rele, reorientarea politicii occidentale ne face bine. Desigur, investițiile în infrastructură vor putea contribui și la creșterea PIB, la crearea unor locuri de muncă, la stimularea unor capacități economice de completare, la mărirea veniturilor bugetare etc. Acum, că României i se cere, ea poate să ceară. O asemenea cerere ar fi renunțarea la barierele puse de UE în calea cooperării cu China și a implicării Chinei în investiții din statele europene membre. România se plasează strategic pe traiectoria noului „Drum al mătăsii” (atât terestru cât și maritim și fluvial), ceea ce ar fi încă un motiv de atracție pentru superperformantele firme chineze specializate în dezvoltarea infrastructurală. Ele ar prezenta avantajul suplimentar de a veni și cu capacități de finanțare a lucrărilor, oferind credite în condiții avantajoase. Ținând seama de dimensiunile României și de poziția ei geografică, o rețea infrastructurală dezvoltată ar pune țara noastră într-o poziție reală și sustenabilă de lider regional. Surpriza plăcută este că în Strategie cineva a introdus și ideea lansată în anul 1997 ca România să fie lider în Europa de sud-est și să constituie, împreună cu Polonia, „tandemul director” în Europa centrală – în actualul context o idee, am zice, „subversivă” care, probabil, în lipsa mijloacelor și a voinței politice reale de a se întrupa, vrea să testeze vigilența globaliștilor sau să capteze bunăvoința suveraniștilor. Că o fi una, că o fi alta, în nota sa generală, de altfel, Strategia nu trece de la lozincile încurajatoare la soluții practice. Dacă ar fi dorit cu adevărat rezolvarea problemei infrastructurale, Strategia ar fi trebuit să propună aderarea României la Inițiativa „Drumului și Centurii”, adevărat „proiect al secolului” lansat de China, dar care trebuie și poate să devină unul multilateral, la dezvoltarea și aplicarea căruia toate statele interesate sunt binevenite să se asocieze. China este gata să accepte o asemenea asociere. România se împiedică de narativele ideologice ale UE și de propria-i slugărnicie față de interese egoiste occidentale, care nu sunt și ale sale. Strategia nu și-a propus să înlăture aceste obstacole. În aceeași idee, Strategia ar fi trebuit să planifice reluarea participării efective la cooperarea în format „16+1” propusă de China cu mai mulți ani în urmă statelor din Europa centrală și orientală, căreia România i-a întors practic spatele sub presiuni geopolitice externe și ideologice interne. Nici asta nu a făcut-o. Ideologia „globalismului progresist” neo-bolșevic și narativele propagandei occidentale anti-chineze trec înainte de toate, din nou și mereu. Potrivit lor China este mai mult o amenințare decât o oportunitate pentru dezvoltarea capacității României de a se apăra.

Securitatea energetică este menționată ca fiind sub amenințare, dar, iarăși nu există soluții.

Dacă globalismul neo-bolșevic nu le-ar fi spălat creierul, autorii Strategiei ar fi avut o mulțime de căi de explorat și indicat. Un prim exemplu este ieșirea explicită (așa cum o face și SUA, partenerul nostru strategic) din războiul ucrainean și reconcilierea cu Rusia. Aceasta ar permite reluarea accesului la sursele ieftine de energie rusești, cu atât mai mult cu cât conducta North Stream a fost sabotată, la pachet cu vechiul Ostpolitik al Germaniei. Spre deosebire de Germania, care ocupă o de neinvidiat, dar bine meritată, poziție fruntașă, România se află pe ultimul loc în clasamentul statelor cu politici neprietenoase față de Rusia, întocmit la Moscova, și astfel este bine plasată pentru a putea propune, într-un orizont de timp rezonabil, o formulă sudică alternativă la compromisul traseu nordic pentru tranzitul energiei rusești sau includerea sa într-o astfel de formulă inițiată de alții. Dacă s-ar coordona cu partenerul strategic american, România ar putea face ca această rută să fie inclusă în pachetul păcii ucrainene. Din păcate, însă, administrația Trump este anti-soroșistă, deci anti-bolșevică, în timp ce decidenții ilegitimi români sunt soroșiști de expresie neo-bolșevică. O altă soluție neexplorată de Strategie este renaționalizarea resurselor energetice proprii sau renegocierea contractelor de concesiune, în paralel cu dezvoltarea capacităților energetice naționale în logica interesului național. Pentru atingerea ultimului obiectiv, România ar trebui să negocieze nu numai obținerea de fonduri europene, dar și includerea capacităților energetice românești într-o rețea europeană în care să ni se permită și utilizarea deplină a avantajelor noastre comparative. România a uitat, însă, de mult să mai negocieze demn și ferm cu euro-birocrații, precum și să se opună concurenței neloiale a profitorilor UE. Actualul guvern nu poate pune capăt unui asemenea comportament cât timp rămânerea lui la putere depinde tocmai de sprijinul hegemonilor occidentali. În fine, Strategia ar fi putut propune constituirea unor comunități regionale sau subregionale pentru securitate energetică. Ele ar fi constituit centre de presiune asupra politicii Bruxellesului sau ar fi concentrat resurse din state membre și nemembre ale UE, care ar fi putut dezvolta strategii în domeniu complementare cu cele ale Europei politice. Asta ar fi întărit puterea României și mijloacele ei de apărare. Nimeni dintre păpușarii globaliștilor neo-bolșevici ilegitimi români nu ar putea fi de acord cu asta. De aceea, Strategia se limitează la menționarea amenințării și la formularea de obiective pioase care să nu strice somnul globaliștilor „progresiști” europeni și transatlantici sugerând eventualitatea ridicării României ca putere energetică central și est europeană.

Corupția ucide; inclusiv rezistența statului în fața inamicilor interni și externi. Ea este o amenințare internă reală. Prostia ajunsă la nivelul prostocrației (conducerea statului de către proști) și incompetența sunt, în realitate, cele mai grave forme de corupție, dar de ele Strategia nu se ocupă.
Din întreaga strategie emană, fie și numai ori mai ales prin tehnica subînțelesului, ideea potrivit căreia clasa politică este o parte a problemei, iar nu a soluției. Puțini ar contrazice această observație. Cum s-a ajuns aici și cum se poate ieși de aici nu se analizează, însă.

Faptul că avem azi lideri politici submediocri, nepricepuți, nevolnici, corupți și trădători este rezultatul unui proces de compromitere și demolare planificat, care a debutat încă din anii 1990 și a evoluat grație colaborării între diverși agenți interni și externi. Pe la mijlocul deceniului ultim al secolului trecut devenise clar că puteri străine doritoare să controleze România – o țară prea mare pentru o Europă prea mică și un potențial avanpost în ofensiva post-bipolară a celor ce se considerau învingătorii Războiului rece, menită a lichida definitiv Eurasia politică rusească post-sovietică – își căutau deja agenți pe malurile Dâmboviței, cu potențial de a deveni Președinți ai Republicii, Prim Miniștri, Miniștri de externe sau de apărare etc. Prima încercare cunoscută public de a organiza rezistența împotriva acestui demers și al acestei teribile alianțe transfrontaliere, declanșată de mine în 1997, s-a soldat cu eliminarea mea (a se vedea „scandalul listei spionilor lui Severin”). Mesagerul a fost ucis pentru că mesajul cuprindea un adevăr ce nu putea fi încă scos la vedere. Acesta a devenit cu totul vizibil prin răsturnarea rezultatului referendumului pentru demiterea Președintelui Băsescu-Petrov în anul 2012, la intervenție americană nedeghizată, și a culminat cu anularea alegerilor prezidențiale din 2024, urmată de falsificarea rezultatului lor în 2025, sub îndemnul și cu aprobarea UE. Ieșirea la suprafață a statului subteran antiromânesc și antidemocratic, a cărui construcție începuse în anii 1990, și transformarea lui în stat suprateran în anii 2012-2025, este rezultatul monstruoasei coaliții dintre lichelismul intern și hegemonismul extern. El lipsește România azi de apărare atât împotriva potențialilor inamici cât și a pretinșilor aliați. În prezent România este la discreția oricui și-o dorește. Bruma de autonomie de care se bucură rezultă doar din împrejurarea că rivalii globali, chiar dacă nu sunt neapărat interesați să o aibă, ceea ce i-ar obliga să își asume povara administrării acesteia, nu vor nici ca ea să fie total controlată de unul dintre ei. În acest minim spațiu de manevră, ar putea acționa o conducere cu adevărat românească ghidată de dorința recuperării suveranității și puterii naționale. O adevărată Strategie de apărare a țării ar trebui să organizeze acțiunea națională în respectivul câmp rezidual de libertate. Pentru ca asta să nu se întâmple, clasa politică românească, desigur păcătoasă, trebuie demonizată dincolo de critica la care îndreptățesc păcatele ei reale. Strategia propusă de actuala putere o face din plin. Printre altele, scopul demonizării este de a acredita ca forță „salvatoare” rețeaua ong-urilor politice fără neam și Dumnezeu, cu surse de finanțare, inspirație strategică și planificare tactică oculte, care, fără a participa la alegeri, se dorește să determine integral politica statului; sens în care pseudo-societatea civilă și-a creat un vehicul politic numit sugestiv Uniunea Pentru Salvarea României (USR). Prin această „uniune” cu caracter de „mișcare populară”, diferită de conceptul partidului politic democratic construit pe temelii ideologice, și beneficiară de un sprijin popular real de doar câteva procente, se urmărește capturarea puterii populare și aducerea statului în neputință absolută. Acțiunea subordonată acestui scop constă în coagularea urii și ostilității tuturor celor nemulțumiți, pe drept sau pe nedrept, de viața lor – în special „marea minoritate” a frustraților, rataților și dizabilitaților – și dirijarea ei împotriva oricui, bogat sau sărac, fericit sau nefericit, norocos sau ghinionist, gândește rațional și pozitiv. Cu un CSAȚ dominat, direct și indirect, de USR (cu patronii lui externi globaliști), Strategia de apărare induce insidios în conștiința colectivă ideea priorității „luptei de clasă” împotriva elitelor (politice) românești, desfășurată sub acoperirea „luptei sistemice și sistematice împotriva corupției endemice”. Ceea ce se apără, de fapt, este „România neo-bolșevică” și userizarea ei, iar nu România independentă și suverană, în același timp și sub același raport națională – în sens deopotrivă civic și multicultural – și europeană.

În această logică, Strategia revine asupra ideii neconstituționale de a combate corupția prin implicarea serviciilor secrete: rețeta perfectă pentru abuz și opresiune.

Lipsește o formă sistemică de tratare a cauzelor corupției, totul rezumându-se la tratarea efectelor prin mijloace coercitive, prin forță. Chiar și atunci când autorii Strategiei vorbesc despre abordări sistemice, fără a menționa cauzele ținând de defecțiunile regimului de guvernare actual, este limpede că ei au în vedere doar combaterea simptomelor corupției iar nu și secarea izvoarelor acesteia. Nu se face nici o diferență între corupția mare (adesea protejată politic) și cea mică, între corupția publică și cea privată, între corupția care afectează banul public și cea care afectează proprietatea privată, între cea care lezează capitalul și cea care se impută asupra profiturilor. Nu se vorbește despre hiper-birocratizare, hiper-reglementare, hiper-etatizare și hiper-militarizare ca factori care stimulează corupția; despre instabilitatea legislativă, politică și socială ca ținte în lupta pentru prevenirea corupției; sau despre polarizarea averilor, despre ocuparea funcțiilor publice pe alte criterii decât cel al meritelor, despre diferitele forme de discriminare cu acoperire legală, despre voluntarismul politic tot mai apăsător, în tandem cu limitarea permanentă a drepturilor omului și cetățeanului, de natură a-i face pe români să se sustragă ordinii publice discreționare pentru a găsi soluții pe cont propriu problemelor cu care se confruntă. În condiții de supraimpozitare, de inflație sporită, de șomaj necontrolat, de recesiune economică, de abuz administrativ, de teroare statală cum să combați sistemic corupția?! Cătușele și telejustiția rămân soluțiile preferate de statul devenit astfel din democratic polițienesc. În lupta cu corupția Strategia exaltă statul polițienesc. Multora, sufocați de corupția care a metastaziat întreaga societate românească, participarea serviciilor secrete în combaterea acesteia poate părea salutară sau cel puțin acceptabilă. Aceasta cu atât mai mult cu cât autorii Strategiei țin să precizeze că implicarea respectivelor servicii se va face cu respectarea legii. Cărei legi? Legii adoptate de reprezentanții poporului desemnați prin alegeri libere sau legii care conferă putere obligatorie voinței celor care au ajuns la putere împotriva votului popular, prin anularea alegerilor libere? Ceea ce prea puțini înțeleg este că probele judiciare, pentru a fi folosite în conformitate cu principiile fundamentale ale dreptului, în așa fel încât actul de justiție să nu fie egal cu nedreptatea, trebuie descoperite și recoltate cu o anumită procedură. Serviciile de informații urmează alte proceduri, desigur, tot legale, dar care fac ca probele informative să nu poată fi folosite, într-un stat guvernat de lege (stat de drept), ca probe judiciare. Cele dintâi fundamentează decizii politice cu caracter preventiv care nu limitează perceptibil drepturile individuale ale celor avuți în vedere. Cele din urmă fundamentează decizii cu caracter punitiv sau cu consecințe patrimoniale care restricționează exercițiul drepturilor individuale în termeni cât se poate de concreți și dureroși. Iată de ce, prezența serviciilor de informați în activitatea organelor de urmărire penală (parchetul), căci despre participarea la munca puterii judecătorești nici nu se poate vorbi, este inacceptabilă. Contribuția amintitelor servicii la combaterea corupției poate avea loc exclusiv incidental pe terenul lor de competență legală, fără nici un amestec în activitatea judiciară, ci numai sub control judiciar, astfel încât să nu se ajungă la abuzuri ce pot aduce atingere drepturilor fundamentale ale cetățenilor. Sporirea puterii serviciilor secrete și punerea justiției sub influența, ca să nu zicem, conducerea lor, chiar dacă ținta declarată sunt amenințări reale la adresa ordinii și siguranței publice, este marca regimurilor autoritare / dictatoriale. Cum globalismul (nu globalizarea) este un proiect politic care se impune de sus în jos, statul polițienesc este un instrument indispensabil. Proiectul Strategiei de apărare a României ne-o confirmă.

Da! Amenințările interne sunt reale, dar sediul lor principal este chiar în instituțiile publice, iar nu în afara lor. Combaterea respectivelor amenințări cere reforme statale de lipsa cărora primii vinovați sunt chiar autorii Strategiei.

Pentru a elimina amenințările interne o primă urgență ar fi reabilitarea ordinii constituționale aruncate în aer de lovitura de stat continuată, al cărui vârf a fost anularea alegerilor prezidențiale din decembrie 2024, urmată de fraudarea celor din mai 2025, desfășurate în condițiile violării drepturilor cetățenești prevăzute de permanent violata Constituție. Pentru a trata corect o asemenea boală primul pas este recunoașterea ei. Or, așa cum am mai spus-o, autorii Strategiei sunt chiar autorii loviturii de stat. În condițiile unui stat distopic și ale coeziunii naționale ruinate, nu este vina profesorilor, oamenilor de afaceri, jurnaliștilor, judecătorilor etc. că, prăbușită în anomie, România însăși a devenit principala amenințare la adresa propriei ei securități, respectiv a capacității de a face față agresiunilor externe. Acestei auto amenințări statale, Strategia nu îi dă nici un răspuns, întrucât nu îi dă nici o atenție, nu o recunoaște ca reală. (Va urma)