SUA: Între pacea cu Rusia și războiul cu UE

Adrian Severin | Politic | 29 martie 2025 |

Pe când administrația americană dă asigurări că negocierile de pace cu Rusia, menite a pune capăt războiului din Ucraina, avansează cu succes, președinția franceză mobilizează statele membre ale UE pentru a prelungi războiul din Ucraina. Deși necunoscuta ucraineană nu lipsește din nici o ecuație geopolitică, nu despre soarta statului ucrainean este vorba, ci despre războiul purtat de SUA simultan cu Rusia și UE, având în Ucraina câmpul de bătălie comun. Întrebarea este dacă SUA poate câștiga pe frontul de vest în timp ce pierde pe frontul de est, respectiv dacă poate încheia pacea în est fără a o încheia și în vest. ORIGINILE, OBIECTIVELE ȘI NATURA RĂZBOIULUI SUA ÎN EUROPA Vorbind de Europa, în legătură cu războiul din Ucraina, avem în vedere teritoriul întins de la Lisabona la Vladivostok cu jumătatea sa euro-atlantică mărginită de o graniță orientală care în prezent pleacă de la Capul Nord și merge de-a lungul frontierei estice a Finlandei, pe la sudul statelor baltice, pentru a coborî pe Prut și a traversa Marea Neagră până în Anatolia, și cu jumătatea euro-asiatică, amplasată la estul unei linii coborând de la Sankt Petersburg până la Marea Neagră, pe un teritoriu incluzând Belarusul, toată Rusia, Caucazul de Sud și Asia Centrală ex sovietică.

Vorbind de războiul SUA îl avem în vedere pe cel purtat împotriva Rusiei cu scopul sufocării ei economice și descurajării militare, în așa fel încât să renunțe la pretențiile de a juca rolul unei puteri globale de prin rang în cadrul ordinii mondiale postamericane, inevitabil multipolară. În același timp s-a urmărit decuplarea Rusiei de Europa euro-atlantică și aducerea ei în situația de a fi inofensivă în războiul care se pregătește în Oceanul Pacific cu principala superputere emergentă, China.

Din perspectivă geostrategică, Washingtonul își definea victoria în acest război, nu prin eliberarea teritoriilor fostei Ucraine sovietice ocupate de armata rusă după 2014 (inclusiv și mai ales Crimeea), ci prin punerea Rusiei în imposibilitatea economică de a mai face față tradiționalei sale rivalități cu puterile asiatice (islamice / Turcia și Iranul ori șintoiste / China și Japonia), astfel încât să fie obligată a cere protecție americană sau de a urma SUA în lupta ei cu acestea. În proces ar fi urmat ca o antantă ruso-franceză sau ruso-germană să devină imposibilă ca urmare a implicării UE în războiul anti-rus, precum și a distrugerii conexiunilor economice ale UE cu sursele de energie rusești. Totodată, rămânerea Ucrainei în afara sferei de influență ruse urma să fie garantată de ura ucrainenilor împotriva rușilor acumulată în război și amplificată de frustrările înfrângerii militare la capătul unor sacrificii materiale și umane imense. O barieră de rusofobie radicală ucraineană ar fi trebuit să izoleze Rusia de Europa centrală și occidentală și, simultan, să o izoleze pe aceasta de Rusia. Ucraina trebuia să fie pentru SUA, în Europa de est, ceea ce este Albania sau mai ales Kosovo în Balcanii de Vest. (Pe aceeași linie de gândire cu cea care concepe Taiwanul ca pe o Ucraină a extremului Orient).

De asemenea, SUA urmărea ca prin aceeași mișcare să pună la pământ și UE, respectiv Europa franco-germană, care dădea semne că ar vrea și ar putea să se rupă din legătura strategică transatlantică, să se elibereze de sub ocupația americană instalată încă din 1945 și să devină o superputere globală, într-o ordine mondială postamericană multipolară, care, alături de China, să domine lumea prin puterea economică (putere soft), iar nu prin cea militară (putere hard).

Asemănarea de concepție între Europa franco-germană și China, ambele superputeri globale emergente soft, ar fi dus la alianța lor naturală împotriva superputerii consacrate hard, SUA. O asemenea concentrare de putere, la care s-ar fi putut adăuga un nou Pact Ribbentrop-Molotov, încheiat acum între Moscova și Bruxelles, era inacceptabilă pentru Washington. Iată motivul pentru care, împingând UE în războiul cu Rusia, SUA a declanșat, în fapt, un război împotriva UE. Prin recul, lovitura anti-rusă ar fi trebuit să lichideze puterea Europei politice, concepută a fi nu militară, ci economică.

De fapt, pentru SUA, războiul din Ucraina trebuia să fie unul în primul rând economic cu trei finalități: i. reluarea creșterii economiei americane prin susținerea industriei americane de armament sub efectul „benefic” al sporirii cheltuielilor de război, sub amenințarea „diavolului” rus; ii. slăbirea competitivității internaționale a Rusiei prin readucerea ei în cursa cheltuielilor militare (câștigată de SUA împotriva URSS pe vremea Războiului rece), în condițiile în care era supusă unor așa zise sancțiuni economice internaționale (în realitate acte de război economic); iii. anularea puterii UE ca actor global soft prin deturnarea ei de la obiectivul dezvoltării economice, pentru atingerea căruia fusese calibrată, către un război pentru purtarea căruia nu era dotată, război de natură a face doar să îi sporească dependența față de SUA, la cea militară adăugându-se și cea energetică.

Dacă ajutorul financiar dat Ucrainei de către SUA a mers nu în Ucraina, ci către complexul militar-industrial american, înarmarea UE, pentru a participa la războiul din Ucraina, a însemnat transfer de fonduri luate de la gura industriei europene și din buzunarul cetățenilor europeni, tot către SUA, singura capabilă să asigure europenilor furnitura militară necesară, după ce fierul vechi din depozitele de lor armament fusese dăruit pentru a îngropa eroic armata ucraineană (sic!). Astăzi aflăm că dacă UE s-a „dezarmat caritabil” în favoarea Ucrainei, livrările americane nu au fost donații, ci împrumuturi care vor trebui rambursate. Cu ce? Cu suveranitate ucraineană, din ceea ce îi va lăsa Rusia; altceva nu va avea de dat.

Pentru oligarhia ocultă americană (deep state) provocarea intervenției militare „nejustificate și neprovocate” (sic!) a Rusiei în Ucraina, a fost esențială în condițiile în care de acest război pe două fronturi al SUA depindea încercarea de a ieși din criza economică, morală, politică și geopolitică a Consensului de la Washington - neoliberalismul și neoconservatorismul „păcii americane”, sub steagul cărora s-a instalat dominația mondială a Americii la sfârșitul secolului al XX-lea, respectiv după încetarea Războiului rece. Spre a determina UE să intre într-o atare aventură războinică, a fost declanșată, în prealabil, o revoluție culturală mondială de factură neo-marxistă (globalismul cultural revoluționar), care a infectat elitele politice și instituțiile politice europene (naționale și comunitare), sub lucrarea unei coloane a cincea ideologice infiltrată în societatea civilă europeană.

În fine, amenințarea unui inamic extern și a războiului cu acesta mai prezenta avantajul de scoate ceva abur din cazanul social american aflat sub exces de presiune, cetățeanul american putând fi astfel convins, de dragul securității naționale, să renunțe la drepturile individuale, la securitatea socială și la economiile sale financiare private. Asemenea criterii ale victoriei conduceau către conceperea unui război care era cu atât mai profitabil cu cât era mai nesfârșit. Cu alte cuvinte, se urmărea un război convențional purtat prin interpuși, fără un sfârșit convențional; adică fără o victorie tactică, ci numai cu avantaje strategice aduse unui învingător nedeterminat. EȘECUL STRATEGIC AL PLANULUI AMERICAN PE FRONTUL RUSESC ȘI AMBIȚIILE EUROPENE

Socoteala de acasă nu a coincis, însă, cu cea din târg; cel puțin parțial. SUA a suferit o înfrângere strategică uriașă constând, pe de o parte, în împrejurarea că războiul a recoagulat națiunea rusă și a relansat economica rusă, cu mult mai mult decât a putut-o relansa pe cea americană (mai ales în condițiile în care europenii, loviți de criza creșterii lor economice cronice, nu au putut aloca bugete militare suficiente pentru resuscitarea industriei militare americane), dar, mai ales, pe de altă parte, în realizarea unui front antiamerican al majorității globale având ca nucleu dur parteneriatul strategic ruso-chinez, dar și parteneriatele ruso-iranian și chiar ruso-turc (neo-otoman). A treia Romă a ajuns la o alianță, pentru strategii americani suprarealistă, cu „păgânii” asiatici, împotriva Noului Ierusalim. Aceasta duce nu doar la dezamericanizarea ordinii globale, dar și la dedolarizarea economiei mondiale și la trezirea omenirii din „visul american” federalizator.

Iată motivul pentru care SUA a venit urgent la masa negocierilor cu Rusia. În schimb, atingându-și obiectivele în războiul cu UE, America nu are aceleași motive să negocieze condiții de pace cu „aliații-rivali” (sic!) europeni. Aceștia, vor și ei să iasă din război, căci pentru ei pierderile sunt încă și mai mari decât pentru SUA, dar nu prin capitularea necondiționată, la care Casa Albă vrea să împingă Europa politică susținând o capitulare negociată exclusiv în fața Rusiei (și implicit a majorității globale aflată alături de aceasta).

Așa se explică gherila Europei franco-germane îndreptată împotriva procesului de pace ruso-american, în condițiile în care protagoniștii UE se confruntă cu riscul ca pacea să se realizeze printr-o înțelegere negociată fără ei, dar pe contul lor; asta după ce au acceptat să lupte alături de SUA tocmai pentru a-și asigura un loc la masa negocierilor de pace. Pe de altă parte, europenii au nevoie de continuarea războiului pentru a-și exporta astfel propriile crize interne, inclusiv prin remilitarizarea economiei și politicii lor.

Nu viitorul Ucrainei frământă Parisul, Berlinul sau Londra (sacrificarea acesteia a fost clară și acceptată tacit de la bun început), ci locul lor în viitoarea ordine europeană și globală; loc amenințat de pretențiile Moscovei, dar mai ales de abandonul Washingtonului.

Obiectivele rusești anunțate ale „operațiunii militare speciale” – demilitarizarea și denazificarea Ucrainei – au fost destinate aproape exclusiv consumului public. Nici obiectivele atribuite Rusiei de către Occidentul colectiv, în cadrul războiului-spectacol regizat cu măiestrie de acesta, respectiv o ofensivă-fulger (Blitzkrieg) menită a ocupa întreaga Ucraină și a o anexa spațiului politic rusesc, nu au fost cele reale. Raportat la primele, Rusia a făcut progrese suficiente pentru victorie relativă (o capitulare negociată), dar insuficiente pentru una absolută (o capitulare necondiționată). Raportat la cele din urmă, Rusia ar fi considerată parțial învinsă, numai că acestea au fost ficțiuni occidentale, iar nu „ținte putiniste”.

Ceea ce Rusia vrea cu adevărat, sub aspect tactic, este recuperarea teritoriilor sale istorice situate de-a lungul țărmului vestic al Mării Azov până la Marea Neagră (locuite de o populație majoritar rusofonă și rusofilă) asigurându-i comunicarea terestră cu peninsula Crimeea și astfel o poziție de siguranță în regiunea pontică. Moscova ar dori să obțină acest spațiu pe cât se poate fără a afecta sentimentele ucrainenilor față de ruși atât de mult încât să facă (cum o doresc actorii atlanticiști) din ura ucraineană combustibilul care să alimenteze un război rece sau o pace armată, prelungite la infinit în proximitatea sa, despărțind-o de restul Europei. Nu este exclus ca Rusia să vizeze, în plus, obținerea unui teritoriu la vest de Nipru care, incluzând importantul port Odessa, să îi permită joncțiunea cu Transnistria (încă aparținând Republicii Moldova) și să o readucă la gurile Dunării. După toate probabilitățile această parte a planului este negociabilă. În orice caz, rușii nu sunt interesați să ocupe toată Ucraina și nici să o folosească drept punct de plecare pentru atacarea statelor NATO. Nu numai interesul, dar nici capacitatea de a învinge într-o luptă directă cu NATO, având caracter ofensiv, nu o are. Sub aspect strategic, lucrurile stau diferit. Rusia dorește să revină la Yalta ori, cel puțin, la Helsinki. Cu alte cuvinte, la o ordine mondială calibrată de înțelegerea americano-rusă asupra securității globale, socotită ca indivizibilă, având ca subsistem o ordine a emisferei nordice bazată pe principiile securității cooperative Est-Vest (concept diferit de cel al securității colective). Modelul raportului de securitate dintre Rusia și SUA ar urma să fie sursa de inspirație pentru formula securității globale. Riyadh pare a fi acum noua Yaltă, iar Europa de la Vancouver la Vladivostok, născută la Helsinki în 1975, s-ar putea întinde acum până la Shanghai și Guangzhou. Lumea de la Yalta nu mai există, însă. Lumea de azi, în secolul Asiei și al Inteligenței Artificiale este cu totul alta. Bipolarismul nu mai poate fi o soluție și de aceea neo-bipolarismul șahiștilor de la Kremlin implică plecarea SUA din Europa și descuierea porților europene în fața Rusiei. În condițiile presiunilor puse asupra sa de rivalitatea strategică cu China, SUA ar putea vedea rostul unei asemenea retrageri. La urma urmei, pacea la Marea Neagră, de care are atâta nevoie America în Marea Galbenă, cere un cost, și singurul preț pe care Washingtonul îl poate plăti constă în cedarea Europei, simultan cu revenirea la doctrina Monroe sau la un Monroe Plus (incluzând Canada și Groenlanda).

În ceea ce o privește, Franța vrea să ia locul SUA în calibrarea politicii europene, obiectiv urmărit prin intermediul unei Europe-putere având-o pe ea în frunte (inclusiv cu argumentul umbrelei nucleare franceze). Emmanuel Macron, în ciuda lipsei de susținere populară acasă sau tocmai de aceea, merge pe urmele lui Napoleon al III-lea și, după un alt război indecis al Crimeii, încearcă să revină la măreția Congresului de la Paris din 1856. O Europă franco-rusă și antiamericană, de la Atlantic la Ural, așa cum o definea generalul De Gaulle (chiar pe când descindea la București pentru a oferi României comuniste, în plin Război Rece, speranța realismului politic francez), cu capitala la Paris: iată proiectul macronian pentru promovarea căruia face eforturi maxime ca să țină pe loc progresul păcii ruso-americane, creând o „coaliție de voluntari” europeni menită a continua în Ucraina războiul dintre SUA și UE.
Germania are alte vise. Ea încearcă să folosească momentul ca să se reînarmeze în așa fel încât să poată asocia, în fine, forța militară vocației ei de a fi principala putere economică europeană și astfel să permită reluarea proiectului Europei germane, revenirea la ideea Reichului prietenos (teoretizată de planificatorii politici germani chiar pe când al Doilea Război Mondial mergea bine pentru Germania), resuscitarea Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană. Pentru atingerea acestor ținte, continuarea războiului din Ucraina ca război purtat de Franța și idioții ei utili, cu SUA, la capătul căruia armata americană să înceteze ocuparea Germaniei, iar armata Rusiei să rămână la porțile Europei, este o condiție necesară.

„Coaliția impotenților frustrați” adunată de Președintele Macron, pe care Berlinul o susține exclusiv din vârful buzelor, nu are șanse să înfrângă nici Rusia nici SUA, dar poate fi izvorul de apă vie al puterii germane care să domine Europa. Așa cum Napoleon al III-lea, obsedat de rivalitatea cu Imperiul rus și cel habsburgic, slăbindu-le pe acestea, a permis ridicarea Imperiului german, care s-a proclamat în 1871 în chiar sala oglinzilor de la Versailles, după ce a strivit în război Imperiul francez, așa și acum se poate calcula că, războindu-se cu Rusia și SUA, „împăratul Macron” face pârtie Germaniei, refăcută economic și reunificată după pierderea celui de al Doilea Război Mondial, către statutul de superputere integrală europeană.

Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, lipsit de resurse economice, invadat până la vârful structurilor politice de elitele coloniilor sale pierdute și amenințat de secesiune, vrea să obțină recunoașterea pretenției sale de a sta pe un loc de onoare la masa din sufrageria geopoliticii globale, transformând, printr-o prestidigitație războinică, înfrângerea colectivă a Occidentului euro-atlantic în războiul din Ucraina, într-o victorie britanică fictivă. Rusia victorioasă trebuie adusă, deci, în situația nu de a pierde războiul (asta nu pare posibil, mai ales atât timp cât, mânată de propriile sale interese strategice, America părăsește câmpul de luptă), ci de a se sătura de el, acceptând orice ieșire din capcana acestuia; inclusiv prin a permite Londrei să își salveze imaginea de jucător global pentru a o specula apoi la bursa ordinii mondiale, după ce Moscova își va fi atins obiectivele reale și va fi încasat potul.
În fine, SUA pare mulțumită să obțină monopolul emisferei vestice și un partaj al puterii în Oceanul Arctic, dar se teme ca lăsarea în urmă a unei ordini euro-franceze sau euro-germane să nu o oblige a se întoarce pentru a pune capăt unui alt război mondial plecat din Europa. De aceea, probabil, va prefera ca răspunderile sale europene să fie preluate de Rusia; ceea ce ar prezenta avantajul suplimentar de a-i bloca pe ruși în viesparul european și a-i ține departe de jocul principal al rivalității americano-asiatice. O soluție inacceptabilă pentru Paris care vede iarăși în România avanpostul său răsăritean pe frontul danubiano-pontic antirusesc.

În această rețea de interese, UE și-a pierdut unitatea, unii (în special statele central și est europene sau „Noua Europă”) continuând să parieze pe SUA și nedorind retragerea ei din Europa, în timp ce alții zăngăne ipocrit armele în războiul cu SUA, purtat prin intermediul Rusiei pe teritoriul Ucrainei (sic!), încurajând belicismul antiamerican francez, în speranța că atunci când bătălia va înceta din lipsă de combatanți, vor putea să își reaprindă, din cenușa fumegândă rămasă pe terenul de luptă părăsit, flacăra unei noi puteri. CONDIȚIILE PĂCII În asemenea circumstanțe care ar putea fi condițiile unei păci ucrainene fezabile, juste și durabile? Să spunem, mai întâi, că premisele minimale ale ajungerii la o pace negociată sunt retragerea urgentă a președintelui Zelenski și neutralizarea forțelor naționaliste de extremă dreaptă de la Kiev care țin prizonier nu numai pacea, ci și viitorul Ucrainei, urmate de formarea unui nou guvern de largă deschidere națională. După aceea, este obligatorie sincronizarea păcii între SUA și Rusia cu pacea între SUA și UE. O pace justă și în acelaşi timp fezabilă nu poate porni decât de la recunoașterea dreptului natural al învingătorului (Rusia) de a lua premiul victoriei militare. (teritoriul ocupat prin luptă). Războiul are propriile sale legi și morala lui. Odată pornit, el atestă că dreptul internațional existent la data declanșării sale și instituțiile internaționale mandatate să îl păzească, au fost insuficiente spre a-și atinge scopul: menținerea păcii. De aceea, dezordinea rezultată din impotența dreptului de a-și impune regulile, trebuie să treacă, prin război, într-o nouă ordine pe care chiar rezultatul războiului o legitimează. O pace justă nu înseamnă revenirea la ordinea antebelică, ci mersul mai departe către o ordine postbelică pe care învingătorul fie o impune învinșilor (atunci când victoria lui este totală) fie o negociază cu învinșii (când are înțelepciunea de a dori ca pacea să fie durabilă). A încerca să impui, însă, învingătorului concepția de pace a învinsului, este o nebunie lipsită de justețe (cum să oferi învinsului, care a pornit războiul pierdut sau nu a știut să îl evite, laurii cuveniți învingătorului?) și lipsită de realism (condițiile de pace refuzate învingătorului fac pacea imposibilă). Iată de ce este important ca atât SUA, după ce a recunoscut că este parte a războiului din Ucraina, să admită realitatea victoriei Rusiei în războiul ei cu aceasta, cât și UE plus Marea Britanie să accepte că au pierdut războiul cu SUA, deghizat în război cu Rusia. Numai așa se poate ajunge la o pace reală, iar nu la o pace fictivă care nu ar putea decât să lege un război real de altul, într-o succesiune infinită. Nu orice pace justă este și durabilă. Pentru ca pacea să dureze, justețea ei trebuie consolidată prin așezarea câștigurilor obținute manu militari pe temelii juridice și morale corecte, aplicabile în mod uniform și unitar tuturor celor aflați în situații politico-juridice similare. Astfel, tuturor comunităților etno-culturale care trăiesc pe teritoriile lor istorice, în granițele fostei Republici Sovietice Socialiste Ucrainene, și care, evident, nu au fost fondatoare ale națiunii civice ucrainene sovietice și postsovietice, trebuie să li se recunoască dreptul la autodeterminare internă sau internațională, simultan cu desovietizarea entității geopolitice ucrainene. Tratarea învinsului (Ucraina) cu empatie și înțelepciune (sens în care învingătorii ar putea renunța voluntar la o parte a roadelor tactice ale victoriei lor, eventual cu compensații obținute în cadrul unor înțelegeri strategice conexe încheiate cu SUA și UE), este de natură a asigura viabilitatea unui stat ucrainean național, civic, democratic, independent, suveran, prosper, unitar sau federal, după caz, neutru dar beneficiar al unor garanții internaționale de securitate eficiente și apt a oferi garanții de securitate pe măsură vecinilor săi. Un viitor acord de pace nu poate omite stabilirea neutralității Ucrainei, definită, eventual, folosind vechiul concept de „finlandizare”. Aceasta trebuie să includă și precizarea dimensiunilor înarmării statului ucrainean pe timp de pace, dar și echilibrul militar între vecinii săi (care este necesar să se afle printre garanții neutralității sale) precum și poziționarea forțelor armate ale acestora, nu pe teritoriul ucrainean, ci la o distanță rezonabilă față de frontiera ucraineană. UE va trebui lăsată, încurajată și sprijinită să își degaje propria politică de apărare comună, dotându-se și cu mijloacele materiale necesare aplicării ei. Pe termen scurt și mediu europenii nu vor putea atinge un asemenea obiectiv, întrucât le lipsesc mijloacele financiare, materiale și intelectuale necesare. Oricât de lung ar fi drumul el trebuie totuși început cu primul pas. Aceasta nu ar însemna ruperea legăturii strategice transatlantice, ci, pe de o parte, mai buna împărțire a poverii apărării comune între SUA și UE, iar pe de altă parte, crearea capacității europenilor de a-și asuma singuri misiuni de luptă în care americanii nu sunt interesați. O atare viziune are a fi completată cu fixarea parității de putere militară atât între statele și alianțele politico-militare euroatlantice și cele euroasiatice în ansamblul lor, cât și în proximitatea liniei de demarcație dintre cele două spații strategice. În plus, bazele militare ale SUA din Europa ar fi cazul să fie transferate statelor gazdă, iar cele ale NATO să fie puse sub comanda statelor gazdă. În fine, ideal ar fi ca, în același context să se convină și asupra unor noi tratate referitoare la neproliferarea nucleară și în general a armelor de distrugere în masă, la interzicerea „sancțiunilor economice” și la codificarea războaielor economice de o manieră similară cu normele de drept internațional aplicabile armelor de distrugere în masă, precum și la reglementarea internațională strictă a dreptului / obligației de intervenție externă din „rațiuni umanitare”. Numai un pachet amplu de condiții și soluții care să vizeze ordinea europeană, euroatlantică și euroasiatică în ansamblul lor ar putea aduce pacea în Ucraina și de acolo în întreaga lume. Aici am schițat doar câteva dintre ele. Dacă SUA își va pune la bătaie influența politică, economică și militară pentru a realiza o asemenea pace, succesul demersului ar putea fi la îndemâna noastră mai curând decât ne imaginăm. Altminteri, o pace rea va fi mai rea decât un război rău; căci cel mai rău război se termină odată și odată prin epuizarea resurselor sale, pe când o pace rea va realimenta permanent un șir nesfârșit de războaie, spre nefericirea tuturor.