Un important strateg de la Washington: bazele militare americane din Asia înseamnă «numai riscuri și prea puține beneficii»

Un semnal de alarmă pentru ceea ce urmează?

Este extrem de rar ca un document de politică publică elaborat de un think tank din Washington să declanșeze o adevărată furtună pe ambele maluri ale Pacificului, dar exact asta s-a întâmplat cu „A Second Island Chain Strategy for Asia” („O strategie pentru al doilea lanț de insule în Asia”), semnat de Jennifer Kavanagh și publicat de Defense Priorities pe 10 septembrie.

Chiar și astăzi, la aproximativ trei săptămâni de la publicare, documentul continuă să fie dezbătut: în această săptămână, un profesor de descurajare strategică de la U.S. Naval War College și-a exprimat opinia despre „agitația” din jurul acestuia. Au apărut, de asemenea, articole în publicații precum Chosun Ilbo din Seul și Japan Times din Tokyo, până la Deutsche Welle din Germania, care a relatat că documentul „i-a alarmat pe aliații SUA din Asia”. Stars and Stripes, publicația proprie a armatei americane, i-a dedicat un articol amplu, citând experți care au spus că propunerea ar însemna nimic mai puțin decât „demantelarea arhitecturii de securitate americane din Asia de Est construită după 1951”.

Pentru a fi corecți, Kavanagh are un CV impresionant, așa că nu este surprinzător că afirmațiile ei au greutate: înainte de a deveni directoarea departamentului de analiză militară de la Defense Priorities, a fost cercetător principal în științe politice la RAND Corporation — think tank-ul semi-oficial al Pentagonului — unde timp de trei ani a coordonat programul privind strategia Armatei SUA, iar ulterior a fost cercetător principal la Carnegie Endowment for International Peace. De asemenea, predă studii de securitate la Georgetown și este membră a Council on Foreign Relations. Este greu de imaginat un CV mai reprezentativ pentru establishmentul de la Washington.

Iar ceea ce propune în raport este într-adevăr radical, mai ales venind din partea unei persoane cu un asemenea profil instituțional. Ea propune ca fiecare dintre tratatele de apărare reciprocă ale SUA din Asia să fie denunțat, inclusiv cele cu Japonia, Coreea de Sud, Filipinele și Australia, iar forțele americane să se retragă până la al doilea lanț de insule, departe de coasta Chinei.

Prin urmare, nu este o exagerare să spunem că propunerea ei ar însemna, în fapt, desfacerea întregii arhitecturi de securitate pe care Statele Unite au construit-o în regiune de-a lungul a mai bine de trei sferturi de secol.

Toate acestea ridică întrebarea: este Kavanagh doar o voce marginală sau este ea „canarul din mina de cărbune” — prima voce mainstream care spune cu voce tare ceea ce establishmentul strategic de la Washington va fi în curând obligat să recunoască despre prezența militară americană în Asia?

Realitatea militară: primul lanț de insule a devenit o capcană

Acesta este unul dintre marile subiecte tabu ale strategiei americane în Asia: întreaga poziționare militară a SUA este construită în jurul apărării primului lanț de insule, însă experții militari cred din ce în ce mai mult că acesta nu mai poate fi apărat.

Am scris la începutul acestui an despre un interviu acordat publicației Washington Post de John Culver, fost analist CIA de rang înalt (a fost responsabilul pentru informații naționale privind Asia de Est) și unul dintre cei mai importanți experți din lume în armata chineză. În acel interviu, el a spus următoarele: „Cred că o parte a modului în care gândește Pentagonul — și este posibil ca lucrurile să fi evoluat de când m-am pensionat — este că, atunci când considerăm că va izbucni un război, trebuie să ne scoatem navele și celelalte mijloace militare navale de mare valoare din teatrul de operații, iar apoi ar trebui să ne luptăm pentru a reintra în el. De unde, nu este clar. Nici Guam nu este un bastion.”

Cu alte cuvinte, ceea ce spune Culver este că — din câte știe el — planul Pentagonului în cazul unui război pentru Taiwan este... fuga!

De ce? Pentru că, după cum explică el, orice mijloace militare americane de mare valoare ar fi niște ținte ușoare în întreaga zonă, în care „nu există cu adevărat locuri sigure”. China poate lovi forțele americane desfășurate în Japonia, Australia sau Coreea de Sud „într-un mod în care Iranul chiar nu poate” și, având în vedere că — potrivit propriilor sale declarații din interviu — Iranul a lovit cel puțin 228 de ținte în bazele americane din Orientul Mijlociu, afirmația este semnificativă.

În raportul său, Kavanagh susține în esență același lucru: rachetele și dronele Chinei pun acum bazele americane din apropierea coastelor sale la îndemâna unor atacuri relativ ușoare, ceea ce, în cuvintele ei, le transformă în „vulnerabilități, nu active — numai riscuri și prea puține beneficii”.

La fel ca și Culver, ea invocă lecțiile oferite de Iran: „Statele Unite nu au reușit să se apere împotriva atacurilor cu drone în timpul războiului cu Iranul din 2026 și aproape sigur s-ar descurca și mai prost împotriva Chinei, liderul mondial în producția de drone.”

În ceea ce privește Taiwanul în mod particular, elementul central al primului lanț de insule, ea consideră că „raportul cost-beneficiu [este foarte] dezechilibrat”, susținând că „o campanie de împiedicare a cuceririi Taiwanului ar presupune costuri exorbitante pentru Statele Unite, cu mult peste orice beneficii aflate în joc”.

Interesant este că ea contestă direct și ideea convențională potrivit căreia Taiwanul ar avea, în primul rând, o importanță strategică. Ea scrie că nici argumentul militar, nici cel economic „nu rezistă unei examinări atente”.

Argumentul militar standard este că preluarea Taiwanului i-ar oferi Chinei o platformă de lansare către Pacific, submarinele putându-se ascunde în apele adânci de pe coasta estică a insulei, iar rachetele și radarele putând fi amplasate în zonele muntoase ale acesteia. Răspunsul lui Kavanagh este că aceste avantaje ar fi oricum temporare, deoarece „China va putea în cele din urmă să evite senzorii americani chiar și fără acces la Taiwan, iar purtarea unui război cu China pentru un avantaj care oricum va expira are prea puțin sens strategic”.

Același lucru este valabil, în opinia ei, și pentru argumentul potrivit căruia cucerirea Taiwanului „ar fi un factor decisiv pentru orice încercare a Chinei de a obține hegemonie regională”: ea susține că Taiwanul nu este semnificativ mai aproape de insulele sudice ale Japoniei decât restul Chinei și că, deși „controlul Taiwanului ar putea facilita pentru China restricționarea accesului la apele din apropierea Mării Chinei de Sud”, China ar putea face acest lucru și în prezent, fără să controleze Taiwanul, dacă ar decide să o facă.

De fapt, ea susține că o eventuală cucerire a Taiwanului ar putea chiar să facă poziția militară a Chinei în regiune mai dificilă, deoarece „vecinii Chinei ar reacționa înarmându-se până în dinți, consolidându-și poziția”.

În ceea ce privește argumentul economic, ea recunoaște că pierderea accesului la semiconductorii avansați produși în Taiwan ar putea reprezenta o problemă majoră pentru SUA, dar nu una pe care puterea militară ar putea-o rezolva cu adevărat: în cazul unui război, fabricile de cipuri din Taiwan ar fi probabil avariate, iar dacă China le-ar prelua intacte, SUA ar întrerupe probabil accesul la proprietatea intelectuală de care acestea au nevoie pentru a produce cele mai avansate cipuri. În ambele situații, susține ea, soluția pentru SUA este să se decupleze de Taiwan și să dezvolte producția de cipuri pe teritoriul american, nu să se bazeze pe armata SUA pentru a proteja un lanț de aprovizionare pe care oricum nu l-ar putea salva în cazul unui război.

Există un alt mod în care Kavanagh susține că primul lanț de insule a devenit o capcană: nu doar în sensul literal, în care, în cazul unui război, mijloacele militare americane aflate acolo ar fi ținte ușoare, ci și în sensul de „tripwire” — un element a cărui simplă prezență poate face un război mai probabil.

Ea dă exemplul sistemului de lovituri cu rază lungă de acțiune Typhon, amplasat în prezent în Filipine și folosit pentru prima dată de SUA într-un exercițiu militar la începutul acestui an. Ea îl consideră „extrem de escaladator”, deoarece este „capabil să lanseze rachete cu rază lungă de acțiune împotriva unor ținte din China continentală”.

Ea subliniază, de asemenea, că tratatul SUA–Filipine acoperă și teritorii revendicate în Marea Chinei de Sud, ceea ce înseamnă că „Statele Unite ar putea fi foarte ușor atrase într-un război direct cu China pentru ceea ce unii au numit «stânci și recife»”.

În privința acestui ultim aspect, ea scrie că „pentru ca un asemenea risc enorm [adică un război cu China] să fie justificat, apărarea Filipinelor și a teritoriilor sale revendicate ar trebui să promoveze în mod clar interesele SUA într-un mod semnificativ și susținut”, însă „pur și simplu nu este cazul”.

Ea susține că există aici o logică circulară: alianța cu Filipinele este justificată prin existența bazelor militare americane de acolo, însă aceste baze există în principal pentru a pregăti un eventual război pentru Taiwan — exact genul de război pe care însăși prezența lor îl face mai probabil.

Este greu de găsit o definiție mai bună pentru o capcană: am ajuns într-o situație în care poziționarea militară a Americii în Asia este, în același timp, prea expusă pentru a putea purta un război cu China și prea provocatoare pentru a contribui la evitarea unuia.

Ceea ce ridică următoarea întrebare evidentă: pentru ce servește, de fapt, această poziționare și mai merită ea costul?

Logica strategică: ce anume apără, de fapt, America?

Probabil acesta este aspectul cel mai interesant al raportului lui Kavanagh: ea revine cu adevărat la principiile fundamentale, punând o întrebare pe care aproape toată lumea o consideră de la sine înțeleasă: care sunt, în mod concret, interesele SUA în Asia și servește într-adevăr actuala sa poziționare militară aceste interese?

În viziunea ei, SUA are, în esență, două interese fundamentale, de anvergură:

apărarea teritoriului american;

menținerea accesului la piețele și rutelor comerciale din regiune.

Totul, inclusiv alianțele, trebuie să se justifice prin raportare la aceste două obiective.

Iar acest raționament o conduce să recomande renunțarea la aproape toate tratatele de apărare reciprocă pe care SUA le are în Asia: în evaluarea ei, niciunul nu trece acest test.

Să vedem, de exemplu, ce spune despre Coreea de Sud. Dintre toate angajamentele asumate de SUA prin tratate, scrie ea, alianța cu Coreea de Sud este cea care „oferă cele mai puține beneficii Statelor Unite”, mai ales dacă sunt puse în balanță costurile și riscurile. Potrivit unei estimări pe care o citează, SUA cheltuiește aproximativ 5 miliarde de dolari pe an pentru prezența sa militară acolo, chiar și după contribuția Seulului (Coreea de Sud suportă parțial costurile găzduirii trupelor americane). Iar, după cum subliniază ea, este o cheltuială inutilă, deoarece „Coreea de Sud este deja capabilă să se apere singură împotriva amenințărilor militare convenționale din partea Coreei de Nord, acesta fiind principalul fundament al relației dintre Seul și Washington”.

Ea recunoaște că alianța SUA–Coreea de Sud poate avea un rol în competiția americană cu China, însă acesta este un rol pentru care Seulul nu și-a dat cu adevărat acordul și pe care este „reticent” să îl îndeplinească. De fapt, într-o recunoaștere destul de surprinzătoare pentru un asemenea raport, ea arată că ori de câte ori SUA întreprinde în Coreea de Sud acțiuni îndreptate împotriva Chinei, acestea au fost adesea „duse înainte unilateral... deseori fără permisiunea (și chiar fără informarea) autorităților sud-coreene”. Ceea ce face ca această componentă a relației să fie, în mod inerent, nesustenabilă.

Prin urmare, recomandarea ei este încheierea completă a alianței, Coreea de Sud fiind primul angajament la care SUA ar trebui să renunțe: toate unitățile americane de luptă terestre și forțele aeriene staționate permanent acolo ar fi retrase în termen de doi ani.

Într-un mod oarecum similar, în cazul Japoniei, ea concluzionează că tratatul de securitate care definește alianța este „contraproductiv și inutil”, deși recomandă renunțarea la el într-un ritm mai gradual decât în alte cazuri, având în vedere importanța Japoniei pentru echilibrul regional de putere.

Problema ei cu actualul angajament american are trei componente:

Se extinde la teritorii disputate periferice, precum insulele Senkaku/Diaoyu, care nu au nicio relevanță pentru echilibrul de putere și expun inutil SUA riscului unui război cu China pentru insule în privința cărora Washingtonul însuși nu adoptă oficial nicio poziție privind suveranitatea.

Oferă unei țări bogate și avansate tehnologic prea puține stimulente pentru a investi corespunzător în propria apărare.

Protejează Japonia împotriva unor amenințări pe care aceasta le-ar putea gestiona în mare măsură singură, deoarece principalele sale insule, înconjurate de apă și aflate la mare distanță de China, sunt ușor de apărat.

Principalul motiv pentru care ea nu recomandă o retragere bruscă, precum cea propusă în cazul Coreei de Sud, este dorința de a se asigura că „Japonia rămâne în afara orbitei Chinei”. Temerea ei este că o retragere bruscă a SUA, dacă nu i-ar lăsa Tokyo-ului suficient timp pentru a-și consolida propriile capacități de apărare, l-ar putea determina să adopte o politică de acomodare față de Beijing — scenariu pe care îl consideră puțin probabil, dar pe care nu îl poate exclude.

De aici ideea unei retrageri etapizate, care să ofere Japoniei exact atât de multe garanții cât să o convingă să aleagă reînarmarea în locul acomodării cu China, obiectivul fiind atingerea unei autonomii complete în domeniul apărării în jurul anului 2035.

Ceea ce, trebuie recunoscut, este un mod profund cinic de a privi o regiune, prin menținerea divizării acesteia. Dar este și geopolitică realistă de manual: menții puterile locale ocupate să se echilibreze reciproc, astfel încât niciuna dintre ele să nu poată domina regiunea, și intervii tu însuți doar dacă una dintre ele este pe cale să o facă. Realiștii numesc această abordare „offshore balancing” — „echilibrare de la distanță” — și, în esență, asta propune Kavanagh pentru Asia.

Prin urmare, ceea ce recomandă Kavanagh aici este departe de a însemna predarea Asiei către China: ea este pe deplin de acord cu ideea că doar SUA ar trebui să aibă dreptul de a fi puterea dominantă în propria sa regiune și că rolul SUA în alte regiuni este să se asigure că nimeni altcineva nu ajunge vreodată să dobândească o poziție dominantă în regiunea sa.

Ceea ce respinge categoric este ideea că, pentru a realiza acest lucru, SUA trebuie să fie ea însăși puterea dominantă în Asia, cu zeci de mii de militari staționați la porțile Chinei și cu obligații asumate prin tratate care ar putea atrage Statele Unite într-un război pe care încearcă să îl evite.

În viziunea ei, o prezență militară modestă de-a lungul celui de-al doilea lanț de insule, combinată cu vecini suficient de puternici pentru a face față singuri Chinei, își îndeplinește mai bine scopul, la o fracțiune din costuri și riscuri.

Criticii vor sublinia pe bună dreptate că nici al doilea lanț de insule nu este tocmai sigur: după cum a spus Culver, „nici Guam nu este un bastion”. Jonathan Hunt, profesorul de la Naval War College pe care l-am menționat în introducere, susține că echilibrul rachetelor „nu poate fi restabilit de la Guam, Tinian etc.”, deoarece pur și simplu nu există suficient teren, drumuri, porturi sau aerodromuri pentru a desfășura și dispersa forțele.

Dar aceste obiecții pornesc de la presupunerea că al doilea lanț de insule ar trebui să facă același lucru pe care trebuia să-l facă primul: să descurajeze China sau să lupte împotriva ei în apropierea propriilor sale coaste.

Kavanagh îi atribuie o misiune mult mai modestă: să ofere o plasă de siguranță în cazul, puțin probabil, în care China ar perturba rutele comerciale regionale, ceea ce necesită baze capabile să supraviețuiască unui atac, nu neapărat obținerea unei poziții câștigătoare într-un duel cu rachete.

Ea propune într-adevăr dispersarea forțelor și fortificarea bazelor, însă adevărata protecție vine din menținerea distanței față de punctele fierbinți, deoarece, după cum observă ea, aceste insule au ajuns să fie disputate tocmai din cauza rolului pe care l-ar putea juca într-un război purtat mai aproape de coasta Chinei.

Asia de după retragerea SUA

Până acum, sper că este destul de clar ce consideră Kavanagh că America ar trebui să înceteze să facă în Asia. Să vedem acum ce se așteaptă să urmeze dacă recomandările ei ar fi adoptate: cum ar arăta Asia dacă SUA ar înceta să garanteze securitatea regională și le-ar transmite, în esență, aliaților că de acum înainte sunt pe cont propriu?

În primul rând, ea nu spune chiar atât de explicit, dar se așteaptă ca o formă de reunificare a Taiwanului cu China să reprezinte rezultatul logic final al planului său. Taiwanul, scrie ea, „este singurul caz real în care retragerea Statelor Unite ar putea determina o adevărată acomodare politică”. Dar, argumentează ea, „acest rezultat este gestionabil din perspectiva intereselor SUA și nu va modifica dramatic echilibrul de putere din regiune”. Prin urmare, consideră că „Washingtonul ar trebui să accepte această posibilitate și să se concentreze pe protejarea intereselor americane, indiferent de alegerea pe care o face Taiwanul”.

Acesta este, de altfel, și motivul pentru care dorește ca SUA să se retragă rapid: ea plasează Taiwanul, împreună cu garanțiile referitoare la revendicările Filipinelor în Marea Chinei de Sud, printre „prioritățile mai ridicate” în procesul de renunțare la aceste angajamente, din cauza „riscului de implicare pentru Statele Unite”. Potrivit ei, din moment ce nu consideră că Taiwanul este decisiv pentru echilibrul de putere din regiune, singurul lucru pe care l-ar realiza o retragere lentă ar fi prelungirea riscului unui război cu China pentru interese care pur și simplu nu merită acest cost.

A doua predicție: ea se așteaptă ca țările din Asia să-și ajusteze pozițiile față de China în același mod în care o fac țările care nu beneficiază de protecția SUA și consideră că acest lucru ar fi benefic.

În viziunea ei, garanțiile de securitate americane „distorsionează comportamentul și stimulentele statelor” care beneficiază de ele. Pentru a-și susține ideea, ea compară Vietnamul cu Filipinele: Vietnamul, care nu beneficiază de o garanție americană de securitate, nu este un vasal al Chinei, dar își ia deciziile de securitate ținând cont de evitarea unui conflict cu Beijingul. În schimb, Filipinele, aflate sub o garanție americană, fac calcule foarte diferite și, după cum spune autorul, provoacă în mod constant China. În cuvintele ei, această recalibrare este „un lucru bun”, deoarece reduce riscul general de conflict.

Marea necunoscută este Japonia. Kavanagh se așteaptă ca și aceasta să adopte „o politică mai prudentă față de Beijing” odată rămasă pe cont propriu, însă există argumente puternice că s-ar putea întâmpla exact contrariul. Timp de decenii, unul dintre motivele invocate pentru prezența trupelor americane în Japonia a fost tocmai ținerea sub control a militarismului japonez: în 1990, comandantul pușcașilor marini americani din Japonia a descris celebra prezență americană drept „un dop în sticlă”. Scoți dopul, iar o Japonie condusă de naționaliști precum actualul prim-ministru Sanae Takaichi ar putea răspunde noii sale insecurități printr-un ultranaționalism accentuat, mai degrabă decât prin prudență.

Pe de altă parte, există și argumentul invers: unele dintre cele mai dure măsuri adoptate de Tokyo apar, probabil, tocmai datorită sprijinului american. De exemplu, atunci când Takaichi a declarat în noiembrie anul trecut că un război pentru Taiwan ar putea constitui pentru Japonia „o situație care îi amenință supraviețuirea”, ceea ce ar putea obliga Japonia să intre în război. Ar fi îndrăznit ea să spună acest lucru fără America în spatele ei? Și ar intra oare Japonia într-adevăr în război cu China pentru Taiwan dacă ar ști că va trebui să lupte singură?

Planul lui Kavanagh este, în esență, un pariu că prudența va prevala asupra naționalismului, lucru care, în cazul Japoniei, nu s-a dovedit tocmai corect din punct de vedere istoric. Spre meritul ei, pare să fie cel puțin parțial conștientă de acest lucru: retragerea mai lentă pe care o recomandă pentru Japonia are explicit scopul de a preveni ambele riscuri — din perspectiva SUA — atât apropierea Japoniei de China, cât și luarea unor decizii pripite de către o Japonie devenită nesigură. Având în vedere istoria, probabil că acesta este instinctul corect.

În cele din urmă, ea anticipează sfârșitul umbrelei nucleare americane asupra Asiei, care, fără trupele americane care să o susțină, ar deveni, în cuvintele ei, „puțin mai mult decât un bluf”. Consecința logică, pe care o acceptă deschis, este că Japonia și Coreea de Sud, ambele aflate în raza de acțiune a unei arme nucleare, ar putea decide să-și construiască propriile arme nucleare.

Ea recunoaște totuși pericolele, numind riscul unui atac preventiv chinez asupra Japoniei sau al unui atac nord-coreean asupra Sudului înainte ca Seulul să-și finalizeze propriul program nuclear „îngrijorări rezonabile”. Dar nu explică niciodată cu adevărat cum ar putea fi evitate aceste scenarii: răspunsul ei se mută către problema proliferării nucleare în sine, despre care se așteaptă să fie limitată și lentă și pe care o consideră un risc mai mic decât menținerea actualei poziționări, pe care o vede ca fiind mult mai periculoasă pentru America.

Personal, nu aș fi la fel de sigur ca ea că China ar accepta atât de ușor o Japonie nucleară. Chiar și simpla discutare a acestei posibilități este suficientă pentru a declanșa semnale de alarmă la Beijing: atunci când un consilier principal al lui Takaichi a spus în decembrie anul trecut că Japonia ar trebui să dețină arme nucleare, Ministerul chinez de Externe s-a declarat „șocat”, a calificat afirmația drept „o provocare flagrantă la adresa ordinii internaționale postbelice” și a avertizat că, dacă Japonia continuă să „testeze linia roșie”, răspunsul Chinei va fi un „Nu” ferm. Iar chiar în această săptămână, după ce ministrul Apărării, Shinjiro Koizumi, a declarat că posibilitatea discutării armelor nucleare nu ar trebui exclusă, Beijingul a răspuns că „nu există loc de negociere” în privința statutului Japoniei de stat care nu deține arme nucleare.

Asta nu sună tocmai ca genul de situație pe care Beijingul ar trata-o cu indiferență, considerând-o unul dintre costurile gestionabile ale retragerii strategice americane.

Totuși, privită în ansamblu, propunerea lui Kavanagh nu poate decât să fie primită cu entuziasm de China, deoarece este, în esență, chiar lista de dorințe a Beijingului pentru regiune: încetarea alianțelor americane de la periferia Chinei, dispariția rachetelor americane îndreptate spre teritoriul continental chinez și o politică americană de neintervenție care să permită reunificarea cu Taiwanul.

De când este președinte, Xi Jinping repetă că „este treaba popoarelor Asiei să gestioneze afacerile Asiei, să rezolve problemele Asiei și să apere securitatea Asiei” — citat dintr-un discurs din 2014. Raportul lui Kavanagh este probabil cel mai apropiat lucru de această viziune care a ieșit vreodată de la Washington.

Și tocmai acesta este aspectul frapant al raportului: este evident redactat având în vedere interesele SUA, cu o dorință puternică de a păstra puterea americană pe termen lung, și totuși ajunge aproape exact în punctul pe care și l-ar dori Beijingul. Ceea ce sugerează că, cel puțin în Asia, interesele americane și cele chineze au ajuns să se suprapună într-o măsură mult mai mare decât în trecut.

Mai subtil, acest lucru sugerează și că am putea avea aici una dintre cele mai reușite aplicații moderne ale celui mai faimos principiu al lui Sun Tzu, 不战而屈人之兵 (bù zhàn ér qū rén zhī bīng), pe care Lionel Giles l-a tradus prin „înfrângerea rezistenței adversarului fără a lupta”.

Întregul argument al lui Kavanagh se bazează pe premisa că primul lanț de insule a devenit imposibil de apărat, iar motivul este că China a petrecut decenii făcându-l astfel: construind rachetele care pun acum în pericol bazele americane din apropierea coastei sale, dezvoltând o marină care recuperează rapid decalajul față de cea americană și construind o bază industrială care, după cum a remarcat Culver, produce muniții avansate în cantități pe care SUA nu speră să le poată egala.

Cu alte cuvinte, tocmai pentru că China face ca supremația americană la porțile sale să devină prohibitiv de costisitoare și riscantă, Kavanagh recomandă retragerea strategică americană.

Așadar, nu, Kavanagh nu este o voce marginală: este pur și simplu prima persoană de la Washington care a pus cap la cap toate aceste lucruri. Iar cel mai sigur semn că o strategie a funcționat este atunci când rivalul tău ajunge, în propriul său interes, la concluzia că ar trebui să facă exact ceea ce ți-ai dorit de la bun început.

https://arnaudbertrand.substack.com/p/top-washington-strategist-says-us?utm_campaign=email-post&r=21sptu&utm_source=substack&utm_medium=email