Acordul tripartit de la Mecca: o formă fără fond, un vin nou într-un butoi vechi sau un alt vestitor al ordinii postamericane?

Marea „surpriză” geostrategică a verii anului 2026 a fost încheierea Acordului de cooperare militară și asistență mutuală (apărare comună) de la Mecca între trei puteri asiatice musulman-sunnite, în mod tradițional apropiate de SUA, și anume Turcia, Arabia Saudită și Pakistanul, cu toate având un trecut de rivalitate cu Iranul. Elementul cel mai șocant al acordului a constat în preluarea legendarului (și supraestimatului) art. 5 din Tratatul de la Washington, ceea ce condus imediat la ideea apariției unui NATO medio-oriental, ca extensie a sau substitut al alianței politico-militare defensive nord atlantice. Atât de puternic a fost pentru unii șocul încât evenimentul a împins în plan secundar analiza efectelor regionale și globale ale înfrângerii strategice a SUA în războiul pornit (împreună cu Israelul) împotriva Iranului, ducând totodată la cvasi ignorarea noii legislații americane privind integrarea militară americano-israeliană, a navetei șefului diplomației iraniene la Bagdad soldată cu angajamente iraniano-irakiene privind cooperarea și neagresiunea, simultan cu limitarea autonomiei milițiilor pro-iraniene domiciliate pe teritoriul Irakului, sau a aranjamentelor ruso-siriene privind convertirea bazelor militare ale Rusiei din Siria în baze mixte dedicate cooperării militare bilaterale, tocmai pe când Președintele Trump se declara convins că Siria va face treaba Americii (și a Israelului) în ceea ce privește neutralizarea forțelor Hezbollah din Liban. O evaluare corectă a Acordului de la Mecca cere conexarea tuturor acestor evenimente și mai ales citirea lor raportat la reperele epocii actuale, iar nu la cele care au impus adoptarea ordinii unipolare americane în siajul ordinii coloniale europene și al Războiului rece. Aceasta presupune și înțelegerea faptului că trecerea de la ordinea globală actuală (atlanticistă) la cea viitoare (post-atlanticistă) constituie nu o simplă evoluție, ci o revoluție, nu o adaptare, ci o refondare, nu o schimbare menită a lăsa totul neschimbat (sic!), ci o modificare esențială de paradigmă, în care elementele de discontinuitate vor domina net elementele de continuitate.

DUPĂ VULTURUL NORD-ATLANTIC CU CIOC DE FIER UN LEU LEVANTIN FĂRĂ DINȚI?

Decizia celor trei de a considera un eventual atac venit din partea unui terț împotriva uneia din ele ca fiind adresat tuturor a făcut inevitabilă tentația comparației cu NATO. De îndată s-a observat că în timp ce alianța nord-atlantică s-a dotat cu instituții permanente de profil militar, în afara forurilor politice, și-a dezvoltat interoperabilitatea militară și a planificat consolidarea forțelor armate ale fiecărui aliat în viziunea complementarității tactice și a coerenței strategice, a adoptat proceduri decizionale și operaționale comune precise, a creat baze militare mixte mobile și permanente, a constituit un comandament militar central etc., la Mecca nu s-a stabilit nimic în acest sens. Aici s-ar fi născut așadar un „leu fără dinți”. Un pact pe hârtie și de hârtie, care, în afara unei solidarități pioase limitate la o declarație de principii, nu poate îndeplini nici una dintre misiunile de luptă ale „marelui NATO”. Ținând seama și de tradițiile dezbinării orientale și ale sectarismului islamic, precum și de experiența unor alianțe regionale vechi terminate prin auto-dizolvare (cum a fost Pactul de la Bagdad, ulterior cunoscut sub numele de CENTO, ca alianță politico-militară creată cu scopul de a opri expansiunea URSS în Orientul Mijlociu) unii s-au gândit să scrie cronica unui eșec anunțat.Așa se întâmplă când cauți drumul înainte cu ochii în oglinda retrovizoare.

Ceea ce nu s-a observat este că dacă NATO (sau CENTO) au fost create pentru a se opune unui inamic determinat (chiar dacă nu neapărat numit în actele constitutive), și anume URSS / blocul sovietic, Acordul de la Mecca nu se poziționează în funcție de un inamic determinat, ci este menit să prevină apariția unor presiuni de natură a le atrage semnatarii în lupta cu orice potențial atacator. Aceștia, puteri mijlocii cu multe vulnerabilități, nu se pregătesc de război, ci se pregătesc să îl evite.

Lipsa unor proceduri stricte prestabilite pune accentul pe caracterul politic al instrumentului și lasă libertatea părților de a determina fiecare casus phoederis numai în concret, atunci când el se ivește. Aceasta în timp ce NATO și-a rezervat determinarea în concret exclusiv cu privire la modalitatea de solidarizare (contrar la ceea ce se crede, alianța nord-atlantică nu garantează o acțiune militară comună automată în sprijinul aliatului atacat), iar nu și la identificarea inamicului a cărui inițiativă impune deschiderea discuției referitoare la un răspuns adecvat coordonat, mai degrabă decât comun.

Logica lucrurilor și a vremurilor împinge spre concluzia că alianța de la Mecca are în vedere conflictele viitoare, iar nu cele în curs de desfășurare. În același timp, ea este menită să descurajeze așa numitele „lovituri armate preventive” (practicate în prezent de SUA și Israel) sau sancțiunile unilaterale fără caracter militar îndreptate împotriva politicilor securitare ale celor trei state asociate (aplicate în prezent în special de SUA și UE în exploatarea poziției lor dominante de putere).

Caracterul preponderent politic al acestei alianțe, declarată ab initio ca nefiind îndreptată împotrivă altor state, implică și refuzul folosirii teritoriului lor pentru declanșarea de atacuri având ca țintă state terțe. Ceea ce pune în discuție dacă nu neapărat prezența (deocamdată), cel puțin profilul bazelor militare americane sau NATO situate în Arabia Saudită, Pakistan și Turcia, precum și exercitarea controlului politic eficient asupra lor de către statele gazdă.

Deși nu avem încă o confirmare practică, doctrina NATO exclude activarea clauzei de solidarizare definită de articolul 5 al Tratatului de la Washington atunci când atacul împotriva unui aliat este rezultatul unei provocări venite din partea acestuia și constituie, ca atare, un act de autoapărare acoperit de articolul 51 al Cartei ONU. Cu atât mai mult, Acordul de la Mecca îmbrățișează o asemenea abordare. Prin urmare, atacurile Iranului împotriva bazelor de operații situate în spațiul suveranității semnatarilor acordului, dar folosite de SUA (de conivență cu Israelul) spre a-și valorifica forța sau a amenința cu forța în disputele politice și geopolitice cu acesta, nu vor justifica o reacție comună a celor trei.

Este greu de imaginat că Turcia ar putea interveni militar împotriva Iranului, dacă acesta bombardează active situate în Arabia Saudită, utilizate pentru promovarea geopoliticii americano-israeliene în Orientul Mijlociu pe calea războiului. Dimpotrivă, arma nucleară pe care Pakistanul o posedă, ca și forța armată a Turciei (a doua în cadrul NATO după cea SUA) vor fi folosite ca mijloc de descurajare pentru a opri implicarea Arabiei Saudite în războaie regionale prin acțiuni sub steag fals ale puterilor interesate (ex. Israelul) în regionalizarea războiului cu alte puteri regionale (în primul rând Iranul).

De asemenea, este greu de crezut că Pakistanul va interveni de partea Arabiei Saudite în cazul în care Iranul va lovi obiective saudite utilizate pentru a promova geopolitica Israelului susținut de actualul guvern al Indiei, promotor al unei ambiguități diplomatice caracterizate de balansul oportunist între Rusia și SUA.

Tot așa cum este dificil de conceput că Turcia va declanșa o operațiune militară de partea Arabiei Saudite în Yemen, pentru a răspunde atacurilor Houthi împotriva acesteia. Mai degrabă Arabia Saudită va înceta implicarea alături de și în interesul SUA în războiul yemenit, care nu îi aduce nici un folos. De asemenea, între Pakistanul, cu care au deja un acord de asistență mutuală, și India, saudiții vor prefera să își alinieze pașii geopolitici cu cel dintâi, refuzând să sprijine pașii celei din urmă aliniați la geopolitica israelo-americană.

Așadar, „leul levantin” născut prin Acordul de la Mecca, nu este fără dinți (ce altceva sunt petrolul saudit, armata turcă și arma nucleară pakistaneză?), dar nu pe ei se bazează, ci pe capacitatea răgetului său de a descuraja orice încercare de modificare a status-quo-ului medio-oriental. El nu caută să câștige războaie, așa cum vrea NATO, ci să evite implicarea sa în război. El nu este conceput spre a oferi un sistem local de garanții de securitate și apărare care să se adauge la garanțiile oferite de puteri globale sau alianțe cu capacități globale (SUA, direct sau prin NATO), ci într-o concepție nouă care transferă responsabilitatea ordinii regionale exclusiv actorilor regionali și pune accentul pe strategia politică, iar nu pe superioritatea militară tactică.

CÂND PRIETENIA SUA ADUCE RISCURI MAI MARI DECÂT ADVERSITATEA EI

Motivul schimbării descrise nu stă în dorința de emancipare de sub dominația americană, ci în constatarea că SUA nu mai poate oferi securitatea promisă în schimbul acceptării supremației ei, că ordinea globală americană nu mai poate asigura ordinea regională, devenind nu doar inutilă, ci chiar contraproductivă în menținerea siguranței puterilor regionale și a regiunii în ansamblul ei.

Războiul declanșat de SUA împotriva Iranului, principala dacă nu singura putere a Orientului Mijlociu care a refuzat să accepte ordinea americană în regiune, bazată pe supremația puterii israeliene asociată cu garanții de securitate americane oferite monarhiilor arabe din Golf, Iordaniei și Egiptului în schimbul acceptării respectivei supremații, a pus în evidență incontestabilă faptul că, în ciuda loviturilor dureroase aplicate adversarilor săi, SUA nu poate impune acestora pacea în condițiile dorite de ea, în timp ce, pe de altă parte, atrage asupra aliaților săi, lăsați fără apărare, efectele confruntării regionale în care sunt implicați fără consultarea sau acordul lor, până la afectarea existenței lor înseși ori a intereselor lor vitale. Mai mult, arabii au înțeles că, la limită, Washingtonul este gata să îi sacrifice pe ei, pentru a salva „America israeliană”, în condițiile în care puterea lor se bazează pe aparența stabilității politice, sociale și economice, lesne spulberată doar de zgomotul războiului regional, fără a mai fi nevoie să se ajungă și la confruntări armate propriu-zise. Simplul fapt că SUA a pornit un război în vecinătatea imediată a partenerilor săi arabi din Golf, pe care nu l-a putut câștiga de manieră absolută în câteva zile sau săptămâni, neatingând nici unul dintre obiectivele strategice ale intervenției, i-a transformat pe aceștia în ținte legitime expunând capacitatea lor de a supraviețui unei neîncrederi globale echivalentă cu decesul lor strategic. Cu alte cuvinte, s-a confirmat zicala potrivit căreia „a fi inamicul SUA este periculos, dar a-i fi aliat este mortal”.

Pornind de aici statele arabe din regiune și-au pus întrebarea logică dacă intransigența lor în relațiile cu Iranul nu le-a costat mai mult decât le-ar fi costat asocierea la acțiunea de rezistență împotriva ordinii americane impusă Orientului Mijlociu și dacă tratatele abrahamice garantate de America le-au adus mai multă securitate decât le-ar fi putut aduce o ordine de inspirație mahomedană, cu garanții locale. Dacă tot trebuie împăcat ceva, decât să împaci Coranul cu Talmudul, ceea ce nu este în sine o idee rea, mai sigur și mai fezabil ar fi să împaci moștenirea lui Mahomed cu cea a lui Ali, pe sunniți cu șiiții.

Acordul de la Mecca arată ca fiind primul pas către această din urmă încercare de împăcare, el creând cadrul sunnit în care ulterior să fie inclus explicit și Iranul șiit (împreună cu Irakul). În acest sens nu este lipsit de interes să se observe că liderii Republicii Islamice Iran, atunci când intră în dispute retorice cu Președintele Trump legate de concursul dintre civilizații, se referă la statul lor ca la un succesor al Imperiului persan, tot așa cum Turcia face aluzie la trecutul său otoman. De aici rezultă că în pragul unei noi ordini globale specifice unei noi epoci istorice, radical diferită de cea precedentă, geopolitica transcende frontierele religioase permițând alianțe altădată excluse și lăsând fără baza congruenței intereselor strategice alianțe altădată inevitabile.

ORDINEA MEDIO-ORIENTALĂ POST AMERICANĂ CERE UN ISRAEL POST AMERICAN

Dar dacă vorbim despre o ordine medio-orientală post americană sau dispensată de prezența și garanțiile americane, putem spune că Acordul de la Mecca este, dacă nu antiamerican, cu certitudine post-american. Ceea ce înseamnă că este, dacă nu explicit anti-israelian, cu mare probabilitate conceput ca o contrapondere și o negare a Americii israeliene, adică anti-sionist în perspectivă post-sionistă.

Dispariția Israelului este exclusă, ea fiind de neconceput pentru orice minte realistă, iar faptul acesta se sesizează inclusiv din retorica statelor musulmane care nu au recunoscut Israelul, dar care acum, în război, se referă la el ca la un adversar statal. Totul este ca acesta să se reformeze pentru a se adapta unei noi realități, în care rămâne să joace în nume propriu și pe cont propriu, fără a se mai baza pe puterea și sprijinul necondiționat al SUA.

Axa Ankara-Riyadh-Islamabad nu vizează conflictul cu Axa rezistenței (anti-americane și anti-israeliene) condusă de Iran, și nici nu i se alătură, ci creează un context geopolitic nou în care interesele vitale ale Iranului sunt stimulate irezistibil să se redefinească și să se reorienteze către o nouă ordine regională medio-orientală, coerentă și în sincronie cu noua ordine globală postamericană emergentă.

Iranul știe că victoria sa strategică în războiul cu SUA nu va putea fi complet valorificată fără o normalizare a raporturilor sale cu Israelul, dar nu știe cum să ajungă la ea și nici nu poate ajunge la ea cât timp are în față un alter-ego american cu ambiții de superputere regională derivată din superputerea globală transatlantică. Situație cu care nici Turcia neo-otomană nu poate fi de acord.

Intrat în competiție deschisă și directă cu SUA (și Israelul), Iranul nu mai are, însă, nevoie de vechii săi prepuși și aliați Hezbollah, Ansar Allah (Houthi), Hamas, Jihadul Islamic sau milițiile reunite sub numele Rezistența Islamică din Irak. Jocul s-a schimbat și schimbarea lui continuă.

Punând ca o condiție esențială pentru gestionarea rațională și pozitivă a propriei lor relații cu Israelul, rezolvarea problemei palestiniene (în condițiile în care facțiunile fundamentaliste ale Guvernului Nethanyahu văd soluția doar în purificarea etnică, emigrarea forțată și ocupația teritorială, menite să excludă formarea unui stat palestinian prin dispariția națiunii care l-ar putea revendica), cele două Axe ajung la convergență. Ceea ce deja a făcut Pakistanul să declare că Israelul este principala amenințare la adresa securității regionale, în timp ce elita politică israeliană indică Turcia ca fiind un pericol la adresa securității israeliene care îl depășește pe cel iranian.

Dacă Israelul, bazându-se sau nu pe sprijinul necondiționat american, ar ataca Turcia, considerând că acțiunea acesteia în triumviratul de la Mecca o amenință, teoretic art. 5 al Tratatului de la Washington ar trebui activat. NATO, cu SUA în frunte, ar intra în război nu împotriva defunctei URSS și nici a moștenitorului său rus, ci a Israelului sau, mai exact, a Americii israeliene. SUA a declarat mereu (deși, fără îndoială, cu multe rezerve mentale) că va respecta prevederile articolului menționat. Cum va ieși Washingtonul din conflictul între loialitatea față de aliații europeni, adică de NATO, și loialitatea față de mai mult decât aliatul israelian, numai Dumnezeu știe. Singura ieșire ar fi prioritatea absolută acordată loialității față de interesele... americane. Asta împinge SUA către decuplarea de Europa, cât și de Israel. Este exact ceea ce administrația Trump încearcă să facă.

Turcia, călare pe Bosfor și pe Tratatul de la Montreaux, se va dovedi nu piesa de articulare a UE cu lumea musulmană, ci piesa lipsă din construcția UE ca putere globală. Europa va plăti scump ușa închisă Turciei. În același timp, Turcia nu va duce NATO în afacerile asiatice, și nu va transfera alianța nord-atlantică din Europa în Asia, ci va juca atuurile sale în BRICS și Organizația de Cooperare de la Shanghai, trăgând de acolo energiile necesare spre a-și ordona „patria albastră” în Mediterana și la Marea Neagră, sub privirile unui NATO lipsit de aportul american și de relevanță strategică globală.

Ceea ce va rămâne din NATO nu îi va apăra pe europeni de ruși sau de posibili adversari extraeuropeni, ci de ei înșiși; asta mai ales în condițiile resuscitării ambițiilor militare ale unei Germanii insuficient și prea superficial denazificate, în mintea cetățenilor căreia lecțiile ultimelor două războaie mondiale s-au șters odată cu dispariția generațiilor care le-au cunoscut direct și nemijlocit. Singura speranță, se pare, vine de la mișcarea LGBTQ+ (sic!).

ACORDUL DE LA MECCA ȘI EVOLUȚIILE CONEXE DIN UMBRA ACESTUIA

Turcia a declarat că dacă Israelul (sau SUA?) va ataca Iranul, ea va interveni în apărarea acestuia. Prin urmare, un atac israelian împotriva Iranului va fi considerat ca un atac împotriva Turciei. Aceasta fără ca Iranul să fie din punct de vedere formal parte a Acordului de a Mecca.

Că avertismentul turc trebuie luat în serios este neîndoielnic întrucât în discuție sunt temeri existențiale ținând de împrejurarea că escaladarea războiului cu Iranul țintește la dezmembrarea acestuia, ceea ce se va face cu degajare de energii kurde devastatoare pentru integritatea teritorială a Turciei. Punerea în aplicare a avertismentului va aduce iarăși SUA în fața alegerii imposibile între acceptarea acțiunii militare anti-israeliene a aliatului turc și solidaritatea cu aliatul israelian.

Este limpede că în situația dată, administrația Trump trăiește sub imperativul retragerii rapide din viesparul medio-oriental. Asta nu se poate face, însă, decât cu costuri de credibilitate în raporturile cu terții; după cum vechii parteneri ai SUA nu pot părăsi imediat alianța cu aceasta, fără a plăti costurile frustrării și furiei ei. De aici o serie de manevre discrete menite a menaja aparențele. Totul se schimbă păstrând aparența neschimbării.

SUA a procedat la încheierea unui acord prin care leagă apărarea sa de cea a Israelului. La prima vedere asta înseamnă adâncirea angajării militare americane în geopolitica israeliană. În realitate este vorba despre un parteneriat militar cu anumite limite (tehnica militară se dezvoltă în comun, dar cu excepția acelor dotări esențiale pentru menținerea la cel mai înalt nivel al capacității de apărare a părților; informațiile militare se pun în comun, dar cu excepția celor care dacă nu ar rămâne secrete ar compromite surse și ar vulnerabiliza securitatea părților), care înlocuiește vechiul sistem al ajutorului acordat Israelului în expresie financiară. Cu alte cuvinte, se constituie un parteneriat, de tipul celui conceput în cadrul NATO, în care SUA nu mai pune la dispoziție Israelului fonduri cu care acesta să facă ce vrea, urmând ca la nevoie armata americană să vină în sprijinul său, ci fiecare parte se preocupă de dezvoltarea propriei capacități de apărare, cele două cooperând, fiecare cu grija necesară intereselor sale vitale, spre a facilita o asemenea dezvoltare.

Pare mai mult, dar este mai puțin. Mai exact, integrarea cooperativă indică o decuplare operativă, care îndeamnă Israelul, în ciuda aparențelor, să ia în considerare pentru viitor apărarea pe cont propriu și planificarea politică în afara componentei americane. Este de fapt și ceea ce premierul Nethanyahu nu încetează să repete în ultima vreme: „Israelul trebuie să se pregătească pentru a face față nevoilor sale de securitate și a acționa fără acordul, fără participarea și fără concertare cu SUA.”

În același timp, Irakul a cerut SUA să își ia acasă efectivele militare aflate pe teritoriul său. Ceea ce s-a convenit a se face în toamna anului în curs. În pregătirea momentului au loc două procese aparent contradictorii: unul privește lichidarea sau punerea sub control a milițiilor pro-iraniene aflate pe teritoriul irakian; cel de al doilea, are ca obiect încheierea unor acorduri de cooperare și bună vecinătate între Irak și Iran. Până la urmă ambele au un numitor comun și anume acela de a evita ca teritoriul Irakului să fie folosit de puteri terțe pentru promovarea geopoliticii regionale a acestora. Exact ceea ce vizează și Acordul de la Mecca pentru membrii săi.

Aparent SUA câștigă întrucât Trump nu părăsește Irakul așa cum a făcut-o Biden cu Afganistanul, lăsând în urmă un teritoriu infestat și controlat de inamic, respectiv de susținătorii Iranului. În realitate, cel care câștigă este Iranul întrucât, odată cu retragerea efectivelor SUA, are loc și realizarea unui parteneriat strategic iraniano-irakian. Or, când Iranul și Irakul ajung în aceeași tabără, cel dintâi nu mai are nevoie de forțe dizidente amice pe teritoriul celui de al doilea.

La fel se pune problema și cu organizațiile susținute de Iran în Gaza și Liban. Unele dintre ele au fost finanțate chiar de Israel în încercarea de a diviza mișcarea de autodeterminare palestiniană. Altele, odată cu creșterea în putere, s-au autonomizat și nu mai caută să își armonizeze pașii cu cei ai Teheranului. Dacă SUA își diminuează prezența în Orientul Mijlociu și sprijinul pentru Israel, nici Iranul nu mai are aceeași nevoie în a dinamiza acele mișcări. Prin manevre diplomatice subtile, pacificarea lor a fost lăsată însă pe mâna SUA, care nu se poate pune la adăpost de pericolele medio-orientale înainte de a determina Israelul să se retragă în frontierele sale recunoscute internațional. Până când SUA va ajunge la o înțelegere pe aceste teme, nu cu Hamas sau Hezbollah, ci cu Israelul, Iranul își va găsi surse de securitate și stabilitate prin integrarea în arhitectura de securitate regională emergentă care va fi și nu va putea fi decât turco-arabo-persană.

Hamasul a declarat că este gata să se dezarmeze, iar Hezbollah gata să se supună rigorilor guvernului libanez, de îndată ce Israelul se va retrage din Gaza și din Sudul Libanului. Israelul nu poate accepta o asemenea formulă, indiferent de ceea ce vrea, spune și face SUA, întrucât ea contrazice întreaga sa strategie de securitate dezvoltată din gândirea lui Benjamin Nethanyahu timp de câteva decenii. Or, dacă lucrul nu se face, Hormuzul rămâne închis, lumea în criză energetică, iar SUA în criză de nervi și de autoritate; deocamdată ea a intrat în criză de timp.

Donald Trump spera că va convinge Siria să rezolve o parte a problemei lichidând ea Hezbollahul. Numai că o parte semnificativă a teritoriului Siriei este ocupat de Israel, iar regimul de la Damasc gândește, totuși, în termenii silogismului potrivit căruia „dușmanii dușmanului nostru nu pot fi dușmanii noștri, ci sunt prietenii noștri”. Un atare raționament este cu atât mai ușor de aplicat cu cât există și oferta rusească, care, întâmplător sau nu, se întâlnește cu bățul turc. Orice colaborare americano-siriană în interesul Israelului vine în coliziune cu interesele turce. De aceea, mai bună este cooperarea cu Rusia, care astfel își poate menține prezența militară în Siria, cu o simplă schimbare de coafură.

Statele Acordului de la Mecca (cărora în curând li se va alătura foarte probabil și Egiptul) nu au cerut plecarea SUA și astfel mențin formal alianța cu aceasta. Ele au făcut, însă, continuarea prezenței SUA costisitoare și inutilă.

Dacă nu cumva a inspirat, aprobat sau încurajat mișcarea, SUA poate profita de ea. Câtă vreme se poate spune că se naște o arhitectură de securitate așezată pe picioarele aliaților săi regionali, declarat neîndreptată împotriva sa ori a Israelului, Washingtonul poate pretinde că și-a atins obiectivele și acum poate pleca spre alte zări de soare pline unde îl așteaptă noi mize, noi provocări și desigur... noi victorii. Așa cum par a dori toți actorii regionali.

O SCURTĂ SINTEZĂ DIN PERSPECTIVĂ GLOBALĂ

Cu ceva ani în urmă, în cadrul unei conferințe internaționale dedicate Orientului Mijlociu și Africii de Nord, spuneam că cele mai importante procese în curs de desfășurare la nivel global, a căror intersectare determină natura vieții noastre în epoca actuală sunt: i. efortul SUA de a impune o nouă ordine mondială americană după ordinea mondială... americană, care să îi permită menținerea supremației în cadrul unui imperialism / globalism post-modern (pe model soroșist); ii. ridicarea Chinei într-un secol al Asiei și emergența unei noi ordini mondiale ghidată de valorile culturilor orientale (pe model, în special, confucianist); iii. afirmarea Turciei neo-otomane care va dori și va putea să coaguleze lumea arabo-musulmană scoțând-o din era eșecurilor absolute (politic, economic, militar) spre a o aduce din nou în rolul de actor global relevant.

Acordul de la Mecca, dar și toate celelalte evoluții prezentate mai sus exprimă exact dezvoltarea în plan concret a proceselor menționate aici la punctul i. și iii. Un mers uneori ezitant și contradictoriu, cu devieri și reveniri la traseul principal, cu urcușuri și coborâșuri, cu dogmatisme și compromisuri, cu speranțe, uneori deșarte, și suferințe, adesea colosale, dar care duce spre o cu totul altă ordine decât cea a ultimelor secole. Încă nu putem spune cu precizie cum va arăta ea, dar trăsăturile ei încep să se contureze. Cine va sesiza la timp curentele principale și va ști să se urce pe valul istoriei, va avea numai de câștigat, atât reducând durerile tranziției, cât și integrând în ordinea globală viitoare valorile sale specifice și aspirațiile sale.

În acest context, ascensiunea Turciei este din ce în ce mai consistentă. Ea este principala forță care a făcut posibilă nașterea triumviratului regional de la Mecca, ce foarte probabil se va transforma într-o tetrarhie prin adăugarea Egiptului. Un Egipt care, după paranteza terifiantă a „primăverii arabe”, alimentată iresponsabil de dogmatismul neo-marxist al UE și SUA, a înțeles să caute a se emancipa de sub vechile restricții impuse de protectoratul american și a încheiat un acord militar „comercial” cu China apt a-i conferi accesul la o tehnologie militară de natură a exclude predominanța strategică a Israelului, atât în plan real cât și în plan psihologic.

Pe un atare fond, la tabloul căruia se adaugă „retragerea trumpiană” (în logica similară „retragerii aureliene” din vremea Imperiului roman în declin) din Europa și Orientul Mijlociu (cele două sunt legate), nu este deloc lipsită de sens îngrijorarea unor cercuri israeliene față de posibilitatea unui război al Israelului cu Turcia și Egiptul, în comparație cu care conflictul cu Iranul și Axa rezistenței va arăta ca o simplă glumă.

Deocamdată, Ankara, pe care SUA, de nevoie dacă nu de plăcere și în pofida opoziției Israelului / Americii israeliene, o va scuti de sancțiuni unilaterale și embargouri, spre a se asigura că dacă nu îi va mai fi aliat măcar nu îi va fi inamic, și dacă nu îi va mai asculta ordinele măcar nu îi va submina demersurile strategice globale, caută a-și folosi succesele ofensivei sale politico-diplomatice pentru a ajunge la un modus vivendi cu comunitatea kurdă, scoțând-o de sub influența americano-israeliană și a-și consolida poziția în Mediterana de est și Marea Neagră (aici, ca și în Caucaz și Asia Centrală, în cooperare cu Rusia). Alianța cu Arabia Saudită îi va servi mult pentru rezolvarea problemelor sale economice și pentru relaționarea favorabilă cu BRICS.

Tot cu câțiva ani în urmă, prezent la Teheran, la o conferință pe probleme de securitate, alături de alți participanți, opinam că stabilitatea și securitatea Orientului Mijlociu depind de realizarea unui parteneriat trilateral format din Iran, Turcia și statele arabe (în primul rând Arabia Saudită). Ulterior am adăugat că această formulă poate fi extinsă prin asocierea Pakistanului (putere nucleară).

Întrucât formulam o idee impusă de necesități iar nu creată de imaginație, am fost sigur că ea este atât fezabilă cât și durabilă. Acordul de la Mecca o confirmă. Deocamdată Iranul nu este acolo în expresie reală, dar este prezent în expresie virtuală. El este elefantul din cameră, pe care toți se fac (deocamdată) că nu îl văd, dar care este decisiv pentru organizarea vieții locatarilor și de care cu toții țin seama.

Peste toate acestea se întinde umbra catifelată a Chinei, asigurând dialectica relației dintre o ordine nouă a Orientului Mijlociu și noua ordine globală impulsionată de spiritul Asiei. China are o relație strategică de parteneriat aprofundat cu Pakistanul și, totodată, raporturi de cooperare economică și diplomatică ample cu Arabia Saudită. Cu sprijinul Rusiei, ea încearcă să își normalizeze relațiile cu India, ceea ce îi va conferi atuuri sporite în ecuația indo-pakistaneză, precum și capacitatea de a menține cu mai multe ancore corabia indiană în sfera geopolitică și geoeconomică asiatică, nelăsând-o să se aventureze în apele periculoase ale „oceanului indo-pacific”. În fine, dacă SUA nu poate oferi mai nimic pentru a satisface proiectele neo-otomane ale Turciei, China (și Rusia) pot veni cu propuneri greu de refuzat.

Astfel ordinea regională și cea globală se modelează și se accelerează reciproc. Acordul de la Mecca nu este încă „ordinea”. El este însă un pas important către ea. Și chiar de ar mai fi și pași înapoi sau în lateral, sensul acesta este. România (ca să încheiem cu o referire la ea), în măsura în care mai există ca stat națiune suveran, ar face bine să îl sesizeze și să se alăture.