Axa Paris-Berlin-Moscova

Doamnelor și domnilor, dragi prieteni,

Timp de ani de zile, dacă nu chiar de decenii, Europa a reprezentat o mare speranță. Astăzi, ea inspiră mai ales îngrijorare. Uneori, este văzută chiar ca o amenințare.

În realitate, de la adoptarea Tratatului de la Maastricht în 1992, Europa merge cu capul în jos. Victimă a lentoarei birocrației de la Bruxelles, a lipsei unei viziuni comune între țările membre și a ambiguității întreținute cu grijă în privința obiectivelor sale, preocupată exclusiv de concurența comercială și de ortodoxia financiară, ea s-a angajat, în plus, într-un proces de extindere pripit, care o condamnă, în cele din urmă, la neputință și paralizie.

Europa politică pare astăzi complet blocată. Eșecul Conferinței interguvernamentale care s-a desfășurat în zilele de 12 și 13 decembrie, la Bruxelles, a oferit o demonstrație evidentă a amplorii crizei.

Ca urmare a acestui eșec, sistemul stabilit prin summitul de la Nisa va reglementa, începând cu 1 mai 2004, funcționarea Europei celor 25. O Europă condamnată, prin urmare, la imobilism și, astfel, lipsită de orice posibilitate de a juca un rol politic pe plan internațional.

Această situație, după cum se știe, convine perfect noilor state membre din Europa Centrală și de Est, care nu văd în Uniunea Europeană decât un spațiu economic și o sursă de subvenții și care urmăresc, în primul rând, prin aderarea lor la Europa, să se integreze în economia și în lumea liberală.

Aceste țări nu sunt deloc interesate de o integrare comunitară suplimentară și nici nu sunt preocupate să construiască o putere politică europeană. Nu au altă ambiție decât aceea de a deveni state-satelit ale Statelor Unite, așa cum au fost odinioară state-satelit ale Uniunii Sovietice.

Și proiectul Constituției europene prezentat la 20 iunie anul trecut, la summitul de la Salonic, este deosebit de semnificativ în această privință.

Desigur, în ceea ce privește Europa, este legitim să considerăm că o Constituție proastă este mai bună decât absența totală a unei Constituții. Dar, pentru aceasta, trebuie mai întâi să știm în ce constă, cu exactitate, acest text.

Or, primul lucru care trebuie spus despre acest proiect este că, pur și simplu, nu este un proiect de Constituție. Menirea unei Constituții este aceea de a crea o comunitate politică, de a fundamenta identitatea colectivă pe care această comunitate o presupune, ceea ce nicidecum nu este cazul aici.

În plus, o Constituție presupune existența unei puteri constituante, adică necesitatea ca aceasta să fie redactată, adoptată și ratificată de popor sau, în lipsa acestuia, de o adunare aleasă de cetățeni în mod special în acest scop.

În cazul de față, ar fi trebuit, prin urmare, să fie aleasă o adunare constituantă sau, cel puțin, Parlamentul European să fie el însuși transformat în Adunare Constituantă.

În loc de aceasta, proiectul a fost încredințat unui amestec eterogen de reprezentanți ai guvernelor și statelor, ai parlamentelor naționale, ai Parlamentului European și ai Comisiei Europene, dintre care niciunul nu a primit un mandat pentru a dezbate un proiect de Constituție.

Cât despre cetățeni, aceștia nici măcar nu vor fi consultați, întrucât, potrivit ultimelor informații, nici măcar nu li se va oferi posibilitatea de a se pronunța prin referendum asupra acestui text.

Prin urmare, nu este vorba atât despre o Constituție, cât despre un fel de tratat cu valoare constituțională, adoptat asemenea unei legi sau unui regulament de către statele contractante, ceea ce este cu totul altceva. Expresia „tratat constituțional” este, într-adevăr, contradictorie în sine. O Constituție este o lege de un tip aparte care, ca atare, se impune de la bun început tuturor și fiecăruia, în timp ce un tratat este un simplu contract între state, care se interpretează printr-o metodă ce privilegiază analiza voinței părților.

În cel mai bun caz, Constituția va fi adoptată de state în conformitate cu procedura obișnuită aplicabilă tratatelor și nu va putea fi revizuită decât cu respectarea regulii unanimității, care nu este cea a procedurii constituante, ci cea a procedurii diplomatice.

Proiectul are toate căile să sublinieze că Uniunea este „inspirată de voința cetățenilor și a statelor”, însă, în fapt, va prevala doar voința statelor.

În sfârșit, o Constituție se limitează, în general, să stabilească un sistem instituțional și să definească anumite principii generale. Ea trebuie, prin urmare, să fie redactată astfel încât toți cetățenii să se poată regăsi în ea, indiferent de opțiunile lor politice — care, într-un regim democratic, sunt în mod necesar multiple și divergente.

Or, actualul proiect de Constituție, departe de a primi în rândurile sale toate opțiunile politice, exclude din start un anumit număr dintre ele, propunând adoptarea unor orientări exclusiv liberale — orientare decisivă, mai ales în perspectiva unor noi aderări, întrucât articolul 1 al proiectului declară că Uniunea este deschisă „tuturor statelor europene care îi respectă valorile”.

În articolul 3, textul proiectului face din „o piață unică în care concurența este liberă și nedenaturată” obiectivul central și valoarea supremă a Uniunii.

Pe de altă parte, rolul esențial atribuit Băncii Centrale Europene este acela de a asigura stabilitatea prețurilor, fără ca cetățenilor sau statelor să li se acorde vreun drept de control asupra politicii monetare.

Obiectivul libertății absolute a schimburilor este astfel consacrat ca fiind superior oricărui alt scop. Aceasta înseamnă nu numai că nimic nu va mai putea împiedica circulația capitalurilor, speculative sau de altă natură, ci și că orice politică publică în domeniul social sau fiscal, în materie de control al imigrației ori de protejare a mediului va putea fi respinsă sub acuzația că „denaturează” libera concurență.

A stipula că nicio politică nu mai este posibilă dacă aduce atingere acestei concurențe înseamnă să afirmi că aceasta constituie un scop în sine și nu un instrument aflat în slujba ocupării forței de muncă, a creșterii economice, a echilibrului ecologic sau a justiției sociale.

Proiectul, cu alte cuvinte, ajunge să consacre în mod definitiv, făcând-o singura politică compatibilă cu Constituția, o politică strict liberală, tot mai contestată în prezent în lumina rezultatelor sale.

Odată „constituționalizate”, asemenea orientări vor trebui să se impună atât instituțiilor, cât și statelor.

După cum a scris Dominique Rousseau, profesor la Universitatea din Montpellier, proiectul „conferă exclusiv principiului liberal statutul de principiu juridic major pe care să se întemeieze legitimitatea politicilor publice și îi obligă pe cetățenii europeni și pe reprezentanții lor să-și înscrie legile în logica economiei de piață”.

Să adăugăm că articolul 40 prevede că, „pentru a pune în aplicare o cooperare mai strânsă în materie de apărare reciprocă, statele membre vor colabora îndeaproape cu NATO” și stipulează că orice politică comună de securitate și apărare va trebui să fie „compatibilă” cu politica stabilită în cadrul NATO.

Această dispoziție limitează, așadar, dinainte, autonomia politicii externe a Europei și îi compromite fără echivoc independența. A declara compatibile apartenența la NATO și realizarea unei „politici comune de securitate și apărare” nu poate fi, într-adevăr, decât o simplă afirmație de principiu.

Mai există și alte subiecte tabu pe care proiectul de Constituție se ferește cu grijă să le abordeze: problema limbii Europei, problema capitalei sale, problema frontierelor sale definitive, problema modalităților de aplicare a dreptului comunitar, problema modului de finanțare a bugetului Uniunii Europene etc.

În fața acestei situații, în care logica intereselor particulare prevalează asupra dinamicii unei comunități de apartenență, nu există decât o singură soluție: să se facă în așa fel încât cei care nu gândesc Europa decât în termeni de piață să nu-i împiedice pe ceilalți să avanseze.

Singura alternativă este, prin urmare, constituirea unui „nucleu dur”, reunind țările hotărâte să meargă înainte pentru a construi o adevărată putere politică.

Aceasta este ideea care fusese explorată, în mod premonitoriu, anul trecut, de Henri de Grossouvre în cartea sa intitulată Paris-Berlin-Moscova (1).

În mod semnificativ, primele semne ale apariției acestei axe Paris-Berlin-Moscova au apărut în ajunul războiului american din Irak, atunci când Franța, Germania și Rusia, printr-o declarație comună publicată la 5 martie 2003, și-au exprimat în mod clar refuzul de a se asocia acestei agresiuni militare decise unilateral de Statele Unite (2).

Acest „nucleu dur” nu poate, desigur, să se bazeze decât pe cuplul franco-german, al cărui rol de motor în cadrul Uniunii Europene nu a fost niciodată pus la îndoială, din motive istorice pe care Henri de Grossouvre, tocmai, a știut foarte bine să le reamintească atunci când scrie că „încă din Evul Mediu, natura relației franco-germane hotărăște pacea sau războiul pe continent”.

„Franța, continuă el, se află în centrul Europei Occidentale […] Este singura țară europeană care aparține în același timp Europei de Nord și Europei mediteraneene, având totodată o deschidere către Atlantic. Germania este pivotul dinamic al Europei, calea de trecere obligatorie între Nord, Est și Vest.

Franța are deopotrivă o vocație mediteraneană și una renană. Francezii și germanii au o parte din istoria lor comună, Imperiul francilor. Moștenitorii Imperiului Carolingian au fost întotdeauna înaintea restului Europei din punct de vedere economic și cultural.

Împreună, francezii și germanii reprezintă calea de trecere obligatorie, atât din punct de vedere economic, cât și politic, a Uniunii Europene” (3).

Nu este mai puțin adevărat că, multă vreme, Franța și Germania au adoptat atitudini diferite față de Statele Unite ale Americii. Din motive istorice bine cunoscute, Germania s-a reconstruit în mod fundamental, începând din 1945, sub forma unei non-puteri. În perioada Războiului Rece, Republica Federală se simțea dependentă de Statele Unite, care, la rândul lor, o considerau cel mai sigur aliat al lor în centrul Europei.

Pentru a relua o formulă celebră, Germania era atunci, în același timp, un gigant economic și un pitic politic, ceea ce o făcea să joace pe scena internațională doar un rol secundar.

Or, tocmai această ecuație tinde astăzi să dispară. Diverse semne arată că Germania intenționează acum să se folosească de unitatea sa recâștigată pentru a juca un rol politic mai pe măsura importanței sale reale (4). Ca întotdeauna dincolo de Rin, evoluția este lentă, dar pare de netăgăduit că a fost făcut un nou pas.

Refuzul fără echivoc exprimat de Germania față de solicitarea de sprijin formulată de americani în problema irakiană este o dovadă în acest sens. În Franța, acest eveniment major nu a fost, fără îndoială, evaluat la adevărata sa importanță. Totuși, după cum a remarcat Stephan Martens, „niciodată, de la crearea Republicii Federale Germania, relațiile germano-americane nu fuseseră zguduite de o criză atât de profundă” (5).

Încă din 29 noiembrie 1999, în timpul uneia dintre vizitele sale în Franța, Gerhard Schröder își însușise, de altfel, formula „Europa-putere”. La 5 august 2002, la Hanovra, el declara că aderă la o „cale germană” (deutscher Weg), distinctă de politica americană, ceea ce urma să-i permită să fie reales câteva săptămâni mai târziu.

Mai recent, în februarie 2003, săptămânalul Der Spiegel putea publica pe copertă titlul: „Revoltă împotriva Americii. David Schröder împotriva lui Goliat Bush” (6).

În ceea ce privește opinia publică germană, și aceasta a evoluat. Potrivit unui sondaj publicat în urmă cu câteva luni, 76% dintre germani consideră acum că americanii își urmăresc propriile interese atunci când intervin în străinătate (față de 58% în 1993), iar doar 31% mai consideră că Statele Unite sunt în prezent garantul păcii și securității în lume (față de 62% în 1993).

Este, așadar, vorba despre o evoluție semnificativă. Germania renunță treptat la poziția sa de „elev model” al taberei atlantice. Ea se angajează, alături de Franța, într-un demers menit să constituie nucleul unei adevărate apărări europene — ceea ce îi permite lui Henri de Grossouvre să scrie că „sfârșitul tabuului transatlantic este evenimentul major al politicii externe germane de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial” (7).

Prin urmare, nu este întâmplător faptul că eșecul summitului de la Bruxelles a relansat imediat ideea unei inițiative franco-germane menite să depășească această criză, inițiativă care s-ar concretiza prin formarea, în cadrul Uniunii Europene, a unui „nucleu dur”, ale cărui forme rămân de stabilit.

Unii vorbesc chiar deja despre crearea unei adevărate confederații franco-germane care, dacă ar ajunge să prindă contur, ar atrage fără îndoială cu ușurință țările Beneluxului.

Astfel s-ar realiza un proiect pe care generalul de Gaulle îl evocase cu mult timp în urmă: revizuirea Tratatului de la Verdun, care, în anul 842, a împărțit Imperiul lui Carol cel Mare, în vederea reunificării francilor din Occident și a francilor din Orient.

În același timp, este esențial să se stabilească cu Rusia un parteneriat strategic care să permită asocierea acestei țări cu Uniunea Europeană în tot ceea ce privește politica externă și să se consolideze cooperarea cu aceasta, în special în domeniul aeronautic și energetic.

Evident, cuplului franco-german i-ar reveni inițiativa de a crea acest parteneriat și acest spațiu de cooperare, la care s-ar putea alătura și țări precum Ucraina și Belarus.

Rusia ar fi, într-adevăr, cu atât mai înclinată să se asocieze acestui proiect cu cât un anumit număr de țări europene și-ar manifesta fără echivoc voința de a merge înainte pe baza unei politici distincte de cea a Washingtonului.

Franța, Germania și Rusia nu au doar numeroase interese politice, economice, strategice și culturale comune. Sunt, de asemenea, țări remarcabil de complementare.

Mă voi limita aici la două exemple: unul referitor la problemele de apărare, iar celălalt la chestiunea resurselor energetice.

Se știe că Statele Unite alocă anual 3,4% din PNB pentru cheltuielile militare, față de doar 2,6% în cazul Franței. Avansul americanilor în acest domeniu apare, prin urmare, ca fiind logic.

Cu toate acestea, Franța, Germania și Rusia alocă împreună, în fiecare an, mai mulți bani pentru apărare decât Statele Unite. Punerea în comun a unei părți din aceste investiții ar putea permite Europei să recupereze cel puțin o parte din decalajul său.

Dar Rusia, mai ales, dispune de materii prime pe care nici francezii, nici germanii nu le dețin. Ponderea hidrocarburilor și, în general, a materiilor prime este considerabilă în economia rusă, întrucât acestea au reprezentat, în 2003, aproximativ 35% din bugetul național și 13% din produsul intern brut (PIB).

Rusia a devenit, de altfel, începând din anul 2000, al treilea producător și al doilea exportator mondial de petrol, dar și primul producător și primul exportator mondial de gaze naturale.

Aceasta înseamnă că grupurile sale petroliere și de gaze nu sunt doar actori economici de prim rang, ci pot juca și un rol eminamente politic, oferind Europei Occidentale o sursă alternativă de aprovizionare cu energie în raport cu un Orient Apropiat trecut, în parte, sub control american.

În plus, închiderea de către Germania a majorității centralelor sale nucleare va face această țară mai dependentă, în ceea ce privește producția sa de electricitate, de gazul natural care provine în principal din Rusia.

De altfel, Germania este deja principalul investitor și principalul partener comercial al Rusiei.

Deosebit de importantă în această privință este construirea rețelei feroviare denumite „Vântul de Est”, care urmează să lege China de Europa Occidentală, trecând prin Rusia, Belarus și Germania, precum și punerea în funcțiune, în Polonia, în aprilie 2003, a unui coridor feroviar care leagă Extremul Orient de Europa Occidentală într-un timp de două ori mai scurt decât transportul pe cale maritimă.

Desigur, există și incertitudini. Acestea privesc în principal Rusia, a cărei redresare politico-economică reprezintă un element esențial al mizelor actuale, dar al cărei viitor este astăzi mai imprevizibil ca oricând.

Recentele arestări ale „oligarhului” Mihail Hodorkovski, cel mai bogat om din Rusia și unul dintre principalele simboluri ale tuturor abuzurilor și fărădelegilor din anii 1990, care adoptase poziții clar favorabile Statelor Unite în privința războiului din Irak, reprezintă totuși o dovadă a voinței lui Vladimir Putin de a restaura autoritatea statului și de a-i sancționa pe unii dintre mafioții despre care se spunea că sunt de neatins.

Există, de asemenea, problema demografică, deosebit de îngrijorătoare pentru Germania și Rusia, dar și pentru marea majoritate a țărilor Uniunii Europene, întrucât se prevede că, în 2050, vârsta medie în Europa va fi de 57 de ani, față de 37 de ani în Statele Unite.

În sfârșit, trebuie, evident, să ținem cont și de incertitudinile electorale care, în fiecare țară, pot determina schimbări ale orientării politice.

Dincolo de aceste date conjuncturale, există însă și tendințe de fond și realități permanente, cea mai importantă dintre ele fiind reamintită de Henri de Grossouvre atunci când scrie că „echivalentul geografic exact al Statelor Unite în emisfera nordică este Europa Mare, de la Brest la Vladivostok, flancată la fiecare extremitate de arhipelagurile britanic și japonez” și că „acest gigantic continent eurasiatic reunește cea mai mare parte a populației și a bogățiilor lumii” (8).

Ideea unei axe Paris-Berlin-Moscova își croiește, în orice caz, drum în conștiința publică. Iar ceea ce este cel mai interesant este faptul că ea transcende toate diviziunile obișnuite și își găsește susținători în cele mai diverse medii.

Jacques Julliard, de exemplu, consideră că a venit momentul consolidării cuplului franco-german. „Și chiar, scrie el, al fuziunii organice a celor două națiuni în domeniile diplomatic și militar, [deoarece] nu există un alt mijloc de a salva ideea europeană amenințată de neoimperialismul american” (9).

„În prezent, spune el în continuare, există doar două țări care, în ciuda dificultăților lor conjuncturale, reflectează la ideea unei Europe-putere: Franța și Germania. Putem adăuga Belgia. Propun să facem din nou ceea ce a făcut Schuman în 1951 cu cărbunele și oțelul: să ne punem în comun armata, diplomația și politica economică. Toate țările care vor dori să se asocieze acestei inițiative vor fi binevenite […] Sunt convins că unele țări ni se vor alătura. Italia, de exemplu, în ziua în care va scăpa de Silvio Berlusconi” (10).

Și adaugă: „Ar fi suficient ca Franța și Germania să-și pună în comun resursele în materie de diplomație și apărare pentru ca raportul de forțe european și chiar mondial să se schimbe radical” (11).

Aceasta este și opinia europarlamentarului Jean-Louis Bourlanges, care consideră că „ceea ce ar avea sens ar fi să se încheie, în interiorul Uniunii și în domeniile în care competența Uniunii este incertă sau nu este exclusivă — apărarea, politica externă sau politica bugetară —, un pact federal între anumite state hotărâte să-și pună în comun mijloacele instituționale, administrative, bugetare și militare, în vederea desfășurării unei politici comune” (12).

„Mai mult ca oricând, Parisul și Moscova trebuie să se apropie”, scrie, la rândul său, geopoliticianul Aymeric Chauprade (13), în timp ce socialistul Alain Joxe declară: „Mi se pare că decizia Germaniei, Franței și Belgiei de a se uni pentru a lua în considerare constituirea unui nucleu de forțe pentru apărarea europeană […] este un pas important” (14).

„Sunt convins, afirmă în cele din urmă Daniel Cohn-Bendit, că ideea unei federații limitate la câteva țări și organizată pornind de la un nucleu federal franco-german începe să prindă contur. Înainte de 2009, vom vedea apariția unei federații europene în interiorul Uniunii, care va accelera convergența fiscală, socială și economică. Un asemenea nucleu nu poate decât să fie atractiv pentru alte state membre” (15).

Am putea cita multe alte exemple.

În acest context, în octombrie 2003, Institutul Regal pentru Relații Internaționale (IRRI) din Bruxelles a publicat un document intitulat „Un concept de securitate europeană pentru secolul XXI”, care nu este lipsit de interes, întrucât are meritul de a aborda securitatea europeană pornind de la Europa însăși și de a concluziona că Europa nu poate exista decât cu condiția de a fi o putere.

În document se poate citi, printre altele: „Indiferent de greutatea economică, politică, demografică și militară, nu există nicio putere fără voință […] Puterea presupune voința de a-și impune amprenta asupra cursului evenimentelor. Uniunea Europeană nu va fi puternică decât dacă statele sale membre își pun în comun, în mod conștient și colectiv, voința de a constitui unul dintre polii unei lumi multipolare și acționează în consecință.”

Același document subliniază că numai „autonomia decizională permite conștientizarea propriei identități și suveranități și oferă responsabilitatea deciziei, fără inhibițiile provocate de obișnuința de a fi dependent, supus sau recunoscător”.

Faptul că axa Paris-Berlin-Moscova nu este o simplă construcție imaginară este demonstrat și de lectura presei americane, care arată că o asemenea perspectivă este luată foarte în serios și este percepută ca un adevărat pericol.

„Luând în considerare toți factorii, scrie neoconservatorul John C. Hulsman în publicația Heritage Foundation, Franța, Germania și Rusia dispun potențial de toate atributele unei mari puteri capabile, la nivel global, să contrabalanseze Statele Unite, Franța furnizând orientările politice și ideologice, Germania puterea economică, iar Rusia capacitățile militare” — concluzia autorului fiind că, pentru a face față acestei amenințări, Statele Unite trebuie să acționeze de la caz la caz, căutând prin toate mijloacele să „fragmenteze acest nucleu antiamerican” (16).

                                                                                                                                            *

Doamnelor și domnilor, dragi prieteni,

În ultimii ani, tensiunile dintre Europa și Statele Unite nu au încetat să se agraveze. Ele nu se referă doar la comerț, la carne, la industria aeronautică sau la proiectul Galileo (acest sistem de poziționare și navigație prin satelit, aflat în concurență directă cu sistemul american GPS).

Ele se extind asupra tuturor domeniilor și capătă forme noi. Din motive diplomatice evidente, oamenii politici încearcă adesea să le ascundă, precum Jacques Chirac, care afirma încă în urmă cu câteva luni, într-un interviu acordat Financial Times, că „Europa și Statele Unite împărtășesc aceleași valori” (17).

Dar adevărul este exact contrariul. După cum observa recent Sylvie Kauffmann, „evoluția societăților americană și europeană în ultimele decenii dezvăluie, în realitate, un decalaj tot mai mare de natură morală, culturală sau politică, în privința unor chestiuni la fel de importante precum războiul, pacea, solidaritatea socială, justiția, imigrația sau religia” (18).

Nu există nicio îndoială că globalizarea va accentua aceste divergențe de viziune și de interese dintre Europa și Statele Unite, fie și numai pentru faptul că, din punct de vedere geopolitic, Europa rămâne mai mult ca oricând o putere continentală, iar Statele Unite, o putere maritimă.

„Statele Unite sunt un popor al mării, amintește Henri de Grossouvre, în timp ce Europa continentală este definită de raportarea sa la pământ. Statele Unite au preluat treptat, pe fondul războaielor civile europene din secolul XX, rolul principalei puteri maritime, Anglia. Preponderența comerțului și subordonarea celorlalte activități umane relațiilor comerciale le caracterizează” (19).

Există, așadar, între unii și ceilalți o diferență fundamentală de concepție asupra lumii și de valori. Or, ceea ce este interesant este faptul că această diferență este astăzi evidențiată chiar de americani pentru a-și justifica politica.

Într-o carte publicată anul trecut și care a stârnit un mare ecou, neoconservatorul Robert Kagan afirmă, de exemplu, că prăpastia care s-a creat între cele două maluri ale Atlanticului este acum prea adâncă pentru a putea spera că va fi astupată într-un viitor previzibil (20).

Această opinie este împărtășită și de numeroși alți comentatori (21).

În același timp, poziția americană față de Europa s-a clarificat în mod evident. În iunie 2003, săptămânalul american The New Republic publica pe prima pagină titlul: „Europa superputere. De ce America trebuie să se teamă de construcția europeană”.

Redactorul-șef al publicației, Andrew Sullivan, scria: „Principala putere care va beneficia de succesul construcției europene va fi Franța. Iar intențiile Franței sunt, în esență, ostile Statelor Unite, din punct de vedere cultural, economic și diplomatic. Aceasta este provocarea actuală a politicii externe americane: cum să împiedice ca noua Constituție europeană să devină realitate”.

Trei luni mai târziu, în septembrie, săptămânalul lui William Kristol, The Weekly Standard, publica la rândul său un articol intitulat „Împotriva Europei unite”.

În alte publicații, europenii sunt prezentați când ca niște sibariți și lași, când ca niște fasciști sau antisemiți incorigibili, când ca niște trădători sau oameni cu deficiențe mintale.

În Washington Times, William R. Hawkins a mers chiar până acolo încât să explice că inamicul numărul unu al Statelor Unite nu este Osama bin Laden, ci europenii:

„Cel mai mare pericol pentru independența, securitatea și prosperitatea Statelor Unite nu va veni poate, în zorii secolului XXI, din partea dușmanilor noștri declarați, dotați cu arme de distrugere în masă, ci din partea așa-zișilor noștri prieteni, care visează să ne controleze economia și să pună cătușe gigantului american” (22).

Pierre Hassner o recunoaște el însuși: astăzi, „guvernul american urmărește în mod deschis divizarea Europei” (23).

„Pentru prima dată de la începutul Războiului Rece, adaugă, la rândul său, Timothy Garton Ash, există la Washington persoane foarte influente care afirmă că este în interesul Statelor Unite să aibă o Europă slabă și divizată” (24).

Această ostilitate față de Europa este însoțită de o ostilitate față de euro, ceea ce, evident, nu are nimic surprinzător.

În perioada postbelică, americanii puteau profita de pe urma Războiului Rece, care îi punea într-o poziție de forță în raport cu aliații lor, precum și de omnipotența dolarului, utilizat ca monedă de rezervă de băncile centrale din toate țările lumii.

Războiul Rece s-a încheiat, iar apariția monedei euro amenință monopolul american asupra schimburilor monetare mondiale.

Într-o țară care continuă să consume mai mult decât produce, al cărei nivel de îndatorare reprezintă 31% din produsul intern brut mondial și 40% din venitul individual american, a cărei balanță de plăți se deteriorează continuu, ale cărei deficite de cont curent au atins niveluri istorice și al cărei nivel național de economisire a coborât, în 2002, la cel mai scăzut nivel din toate timpurile, menținerea monopolului dolarului reprezintă o necesitate vitală.

Desigur, va mai fi nevoie de timp până când euro va putea deveni o monedă de rezervă cu adevărat concurentă cu dolarul, aducând astfel Europa la egalitate cu Statele Unite în acest domeniu.

Pentru aceasta, ar trebui ca euro să fie considerat un activ utilizabil în toate țările și ca statele să dorească ele însele să-și constituie rezerve în euro. De asemenea, ar trebui ca moneda europeană să poată garanta în permanență lichiditatea la nivel mondial și să joace rolul clasic de „împrumutător de ultimă instanță”. Încă nu am ajuns în acest punct.

Cu toate acestea, euro poate servi deja drept monedă de rezervă alternativă pe anumite piețe. Un pas esențial ar fi făcut, de asemenea, dacă Uniunea Europeană ar reuși să convingă țările exportatoare de petrol, începând chiar cu Rusia, să accepte euro în locul dolarilor.

Monopolul american ar fi atunci serios afectat, lucru de care Washingtonul este pe deplin conștient.

În fața perspectivei unei axe Paris-Berlin-Moscova, Statele Unite nu pot decât să încerce să reacționeze — și să reacționeze cu violența cu care ne-au obișnuit în prezent.

Decizia americană, anunțată la începutul lunii trecute, de a exclude Franța, Germania și Rusia de la contractele pentru reconstrucția Irakului este, în această privință, deja foarte semnificativă.

Este însă probabil ca Statele Unite să adopte, față de cele trei componente ale acestei axe virtuale, o strategie diferențiată.

Condoleezza Rice, consilieră pentru securitate națională, a oferit deja o idee în acest sens, formulând următorul slogan: „Să-i pedepsim pe francezi, să-i ignorăm pe germani și să-i iertăm pe ruși” (25).

Ceea ce înseamnă, în termeni clari, că Rusia este capabilă să se îndrepte, că Franța este irecuperabilă și că, în ceea ce privește Germania, este suficient să așteptăm.

În perioada imediat următoare, politica americană față de Rusia — ca, de altfel, și față de China — va consta, prin urmare, în principal într-o tentativă de încercuire, după cum o demonstrează amplasarea trupelor americane în republicile musulmane și în regiunea Mării Caspice, favorizată de războiul din Afganistan.

În ceea ce privește Germania, americanii vor face mai întâi tot posibilul pentru a încerca să destrame cuplul franco-german.

La 3 noiembrie, l-am văzut deja pe neoconservatorul Richard Perle, participant la un forum organizat pe tema „Bundeswehr și societatea”, atacându-l vehement pe ministrul german al Apărării, Peter Struck, reproșându-i „aprofundarea legăturilor franco-germane” și denunțând „tendința puternică a Franței și Germaniei de a-și manifesta solidaritatea cu orice ocazie” — declarație care a provocat o protest public al fostului șef al Statului Major francez, amiralul Jacques Lanxade.

În același timp, Michael Ledeen, unul dintre cei mai apropiați „șoimi” republicani de Casa Albă, declara deschis că Franța și Germania trebuie de acum înainte considerate „dușmani strategici” ai Statelor Unite.

Este probabil ca Statele Unite să facă, de asemenea, tot ceea ce le stă în putință pentru a obține plecarea social-democraților care, tocmai datorită antifascismului lor afirmat, au putut, fără a trezi suspiciuni, să exprime uneori anumite sentimente „naționale”, și pentru a provoca venirea la putere a creștin-democraților, considerați în mod tradițional mai atlanticiști.

Cu toate acestea, chiar dacă această eventualitate s-ar concretiza, nu este sigur că Washingtonul își va putea atinge obiectivele.

Chiar în interiorul CDU-CSU există, într-adevăr, un curent care nu este deloc favorabil unei reveniri pure și simple la alinierea față de Statele Unite.

Henri de Grossouvre, care a reamintit adesea că, în 2002, autoritățile franceze și candidatul Edmund Stoiber analizau deja o apropiere franco-germană care putea merge până la crearea unei confederații, consideră chiar „aproape nule” riscurile ca, într-o asemenea situație, politica externă germană să cunoască o schimbare majoră.

Rămâne cazul Franței, pe care americanii, după cum tocmai am spus, o consideră aparent irecuperabilă.

Dovada poate fi văzută în valul de francofobie de o violență extraordinară și de o amploare fără precedent, provocat de refuzul guvernului francez de a se asocia agresiunii împotriva Irakului.

Timp de luni de zile, francezii au fost tratați în presă drept „maimuțe capitularde și mâncătoare de brânză” (cheese-eating surrender monkeys), în timp ce au început să apară autocolante care proclamau: „Mai întâi Irakul, apoi Franța!”.

Ar fi o greșeală să credem că această francofobie s-a limitat la anumite pături marginale ale populației. Dimpotrivă, ea a fost preluată, cu o virulență uluitoare, chiar și de cele mai serioase ziare.

Voi da doar câteva exemple, al căror stil merită apreciat.

În Weekly Standard, considerat unul dintre cele mai importante ziare americane, Larry Miller scrie: „M-am săturat de francezi de multă vreme; data viitoare când germanii vă vor invada nenorocita voastră țărișoară și veți avea nevoie de cineva care să vă salveze fundurile de colaboraționiști, descurcați-vă singuri!” (26).

În New York Post, Ralph Peters adaugă că Franța, condusă de un „pitic moral lipsit de orice scrupule” și a cărei singură ambiție este „să apere dreptul dictatorilor de a muri de bătrânețe pe Riviera”, este „unul dintre cei mai respingători dușmani ai Americii”.

El conchide: „Franța trebuie să sufere, financiar și strategic. Francezii ne-au lovit pe la spate. Ca răspuns, ar trebui să-i jupuim de vii” (27).

La 28 august anul trecut, Thomas Friedman, fără îndoială cel mai influent editorialist de politică externă din presa americană (a primit Premiul Pulitzer în 2002), scria în New York Times că, între Statele Unite și Franța, este acum „război”.

„Este timpul ca americanii să-și dea seama de acest lucru, afirma el: Franța nu este doar aliatul nostru incomod. Nu este doar rivalul nostru gelos. Franța a devenit dușmanul nostru” (28).

„Franța va trebui să plătească”, a declarat și Paul Wolfowitz — opinie care, potrivit unui sondaj realizat de Institutul Harris, este împărtășită în prezent de 43% dintre americani.

În ciuda declarațiilor liniștitoare făcute ici și colo, nu este, așadar, exagerat să spunem că, în prezent, în Statele Unite, „Parisul servește, pe rând, drept element de comparație, țap ispășitor, victimă expiatorie, țintă predilectă și oaie neagră” (29).

Iar faptul de a ataca Franța este, evident, și un mod de a da un exemplu și de a-i descuraja pe cei care ar fi tentați să-i urmeze exemplul: pedepsirea ei trebuie să aibă valoare de avertisment.

Statele Unite, care au încercat dintotdeauna să instrumentalizeze rivalitățile regionale, vor, în realitate, să procedeze cu Uniunea Europeană așa cum au procedat, în alte vremuri, cu Imperiul Austro-Ungar. Obiectivul, ca întotdeauna, este „dezbină și stăpânește”.

Prin Samuel Huntington, încercaseră deja să opună lumea slavă și ortodoxă țărilor Europei Occidentale, politică al cărei exemplu practic a fost, într-un anumit fel, zdrobirea Serbiei.

Prin Donald Rumsfeld, vor să joace cartea „noii Europe” — cu alte cuvinte, a țărilor Europei Centrale care, chiar în interiorul Uniunii Europene, sunt dispuse să accepte dominația Washingtonului — pentru a pune în dificultate „vechea Europă”, considerată mai puțin docilă.

Este un calcul care înseamnă să se sprijine pe ceea ce Tony Judt a numit o „cârjă de cauciuc” (30), din simplul motiv că aceste țări sunt, în cea mai mare parte, state slabe, dependente în mare măsură de Europa din punct de vedere economic și de Rusia pentru aprovizionarea cu energie și că, în plus, aparțin periferiei, care nu se poate lipsi de centru, în timp ce centrul se poate lipsi, în ultimă instanță, foarte bine de periferie.

În cele din urmă, americanii vor continua să instaleze baze militare în toate regiunile strategice prin care trec oleoductele și gazoductele, din Asia Centrală până în Balcani.

Vor continua să încerce să transforme NATO în ceea ce a fost dintotdeauna, chiar și în perioada Războiului Rece: un mijloc de a împiedica Europa să se constituie ca o forță autonomă (31).

Și, bineînțeles, vor continua să influențeze opinia publică europeană prin intermediul canalelor de influență de care dispun: oameni politici care le sunt pe deplin favorabili, mass-media aflate la discreția lor, mari fundații a căror finanțare o asigură, asociații specializate în modelarea mentalităților etc. (32).

                                                                                                                                         *

Doamnelor și domnilor, dragi prieteni,

În materie de relații internaționale, ca și în multe alte domenii, în ultimii ani s-a produs o schimbare radicală. Începând din 1993-1994, vechile reguli ale jocului internațional au fost abandonate și am intrat într-o eră pe care am putea-o numi „postatlantică”.

Asistăm, într-adevăr, la dizolvarea de facto a unui întreg sistem al cărui nucleu era Alianța Atlantică, dizolvare pentru care Statele Unite și-au asumat ele însele responsabilitatea, cerându-le aliaților să se comporte ca niște vasali.

Această criză a legăturii transatlantice este, la rândul ei, inseparabilă de apariția unei lumi noi.

În această lume nouă, liniile de confruntare sunt mai puțin internaționale decât transnaționale. Geografia mizelor nu mai este definită în mod fundamental de frontierele naționale, astfel încât separarea politicii de securitate în domeniul intern și cel extern tinde să dispară.

Confruntările decisive nu au loc între civilizații (care nu sunt realități de putere, ci mai degrabă creuzete ale unor idei-forță), ci atât în interiorul acestora, cât și la scară globală.

Pretutindeni asistăm la ascensiunea unor forme de putere transstatale sau nestatale, în interiorul unui spațiu care nu mai este arborescent, adică alcătuit din organizații tradiționale, ci rizomatic, adică format din rețele descentralizate (33).

Războiul Rece a fost urmat de pacea fierbinte; lumii bipolare i-a succedat o globalizare în care Statele Unite reprezintă principala forță, dar a cărei logică profundă este de esență tehno-economică și financiară, întrucât se caracterizează înainte de toate prin dominația planetară a Formei-Capital.

Americanii au considerat dintotdeauna că valorile și modul lor de viață sunt superioare celor ale altora și că au o valabilitate universală. Încă de la originile lor, au considerat că au misiunea de a răspândi aceste valori și de a impune acest mod de viață pe întregul glob.

Dintotdeauna au crezut într-o împărțire morală binară a lumii. Dintotdeauna au considerat că întruchipează Binele și și-au imaginat, pentru a relua termenii președintelui Wilson, că „privilegiul infinit” care le-a fost rezervat este acela de a „salva lumea” (34).

Tendința către unilateralism și hegemonism vine, așadar, de foarte departe. După cum a spus Hubert Védrine, „nu George Bush a inventat lupta dintre bine și rău. Este ceva la fel de vechi ca America” (35).

Dar, în perioada recentă, această tendință s-a accelerat, având drept rezultat faptul că „miturile fondatoare ale națiunii americane au devenit politici americane operaționale” (36).

Echipa care a ajuns la putere odată cu George W. Bush reunește, în realitate, două curente diferite.

Primul este cel al fundamentaliștilor protestanți, hiperreacționari și populiști, aparținând unei mișcări „jacksoniene”, al cărei lider era odinioară Billy Graham și care este reprezentată astăzi de oameni precum Pat Robertson, Franklin Graham, Paul Weyrich, Ralph Reed sau Franklin Graham. Ei sunt cei care i-au permis lui George W. Bush să fie ales.

Al doilea curent este cel al „neoconservatorilor”, adesea foști oameni de stânga, foarte apropiați de extrema dreaptă israeliană (care le-a furnizat grila de interpretare a situației din Orientul Apropiat) și care se află astăzi în dreapta Partidului Republican.

Primii, reprezentați la Casa Albă de secretarul Justiției, John Ashcroft, de consilierul personal al președintelui, Karl Rove, sau de secretarul de Interne, Gale Norton, sunt puritani moderni care consideră că Statele Unite sunt un popor ales de Providență, având un „destin manifest” și o vocație misionară (37).

Cei din urmă (Dick Cheney, Donald Rumsfeld, Paul Wolfowitz, Richard Perle, Douglas Feith, Elliot Abrams etc.) au dezvoltat ideile de unilateralism, război preventiv și poliție mondială, care triumfă astăzi.

Unii și ceilalți se întâlnesc în ideea că întreaga lume trebuie modelată după chipul Americii, precum și într-o aceeași ostilitate față de orice țară care și-ar exprima dezacordul, ceea ce înseamnă, în fond, același aventurism agresiv și exaltat.

Americanii au ajuns astfel să aibă o viziune asupra vieții internaționale în același timp „hollywoodiană” și mesianică.

Viziunea asupra lumii la care aderă este una non-interacțională a raportului cu celălalt, în care orice putere independentă este percepută ca un potențial inamic.

Aceasta înseamnă că gândirea americană nu mai are alt punct de referință decât pe sine însăși, că americanii nu mai privesc restul lumii decât prin prisma propriei lor perspective.

Rezultatul este un nou regim al războiului, însoțit de o nouă percepție în care politica externă înseamnă arme. Întrucât orice idee de putere este redusă la dimensiunea sa militară, noțiunea de rival devine, în același timp, sinonimă cu cea de inamic.

În aceste condiții, se înțelege că întreaga doctrină strategică americană tinde de acum înainte să împiedice restul lumii să atingă paritatea militară și tehnologică cu Statele Unite.

Și că oricine îndrăznește să formuleze critici la adresa politicii externe a Washingtonului este prezentat imediat drept un psihopat, un complice al „axei răului” (38).

În era „postatlantică”, Statele Unite nu-și mai ascund, așadar, intenția de a-și afirma hegemonia. Ele „consideră că au dreptul să decidă singure, fără nicio limitare externă de vreun fel, ce trebuie făcut pentru securitatea lor, inclusiv, în mod preventiv, să urmărească superioritatea militară asupra tuturor celorlalți și chiar să împiedice apariția oricărui rival” (39).

„Washingtonul decide, scrie Justin Vaÿsse, iar aliații europeni trebuie să se adapteze acestor decizii, să li se conformeze fără a avea cu adevărat un cuvânt de spus, uneori chiar fără să fi fost consultați sau informați în mod adecvat. Se cere un sprijin aproape automat, iar pedepsirea disidenților a înlocuit vechea obișnuință de a minimaliza divergențele și de a evita ca acestea să ajungă în spațiul public.”

Într-adevăr, continuă el, „în sistemul postatlantic promovat de administrația Bush, importanța unei țări nu depinde de propriile sale resurse, de puterea sa sau de contribuția pe care o aduce sarcinilor comune, ci de distanța sa față de centru — la fel cum, la Versailles, nobilii «domesticiți» trebuiau să se obișnuiască cu un nou sistem de putere, care depindea de acum înainte de locul fiecăruia în cercurile concentrice din jurul persoanei regelui, și nu de propria lor putere.

La rândul său, poziționarea în cercurile concentrice din jurul regelui — sau al Washingtonului — depinde de acceptarea voinței centrului, devenit instanța legitimă de clasificare — a curtenilor sau a statelor” (40).

„Americanii, observă la rândul său Thierry de Montbrial, resping categoric ideea unei lumi multipolare, ale cărei două componente sunt inacceptabile în ochii lor. Pe de o parte, a vorbi despre o lume multipolară presupune un echilibru al puterilor și, prin urmare, tocmai necesitatea unei contraponderi la adresa Statelor Unite […] Pe de altă parte, nu se acceptă ca vreun echilibru să poată fi garantat de Organizația Națiunilor Unite, adică, în practică, de Consiliul de Securitate și, mai precis, de cei cinci membri permanenți ai săi. În ochii americanilor, aceasta ar însemna, într-adevăr, recunoașterea dreptului Franței, Rusiei și Chinei de a forma împreună cu Statele Unite și Marea Britanie un fel de directorat planetar” (41).

Toate acestea, încă o dată, nu sunt cu adevărat noi. Până acum însă, războiul purtat de America împotriva Europei și a „restului lumii” („the rest of the world”) lua în principal forme economice și comerciale, concretizându-se mai ales prin condiționarea opiniei publice, manipularea mentalităților, discreditarea concurenței etc. (42).

Ceea ce este nou este faptul că primatul strategic a devenit în mod deschis unul militar și urmărește să reglementeze extinderea pieței prin acțiuni de violență brutală.

În cartea pe care au publicat-o în 2003, Lawrence F. Kaplan și William Kristol scriu astfel, fără nicio reținere, că „America trebuie să fie nu numai jandarmul sau șeriful lumii, ci și farul și călăuza ei” (43).

Globalizarea, explică un alt neoconservator, Michael Novak, înseamnă, în ultimă instanță, recompunerea lumii, iar centrul acestei recompuneri îl reprezintă Statele Unite.

„Interesul american, adaugă Richard Perle, este să avem […] o lume în care să putem exporta și importa și în care să nu fim amenințați” (44).

Obiectivul final este, așadar, instaurarea a ceea ce necondiționatul pro-american Guy Millière a propus, fără complexe, să numească „America-lume” (45).

Scopul acestui neoimperialism alimentat de spiritul de cruciadă, scopul acestei veritabile „teostrategii” autiste, este impunerea unilaterală a valorilor comerciale asupra întregii planete, transformarea pământului într-o imensă piață omogenă, în care ar domni fără împărțire unica lege a profitului; pe scurt, instaurarea unui model de societate în care vor exista cu atât mai mulți consumatori cu cât vor exista mai puțini cetățeni.

Niciodată, de pe vremea lui Theodore Roosevelt (1912), Statele Unite nu au urmărit atât de vizibil ca astăzi dominația prin forța militară și nici nu au aspirat atât de deschis să-și stabilească în mod unilateral supremația asupra planetei.

Niciodată ca astăzi nu și-au manifestat cu atâta forță refuzul radical al ideii de reciprocitate sau de arbitraj, în măsura în care aceasta le-ar putea restrânge libertatea de acțiune.

În acest sens, nu este exagerat să spunem că Statele Unite constituie în prezent principalul factor de instabilitate din lume, principalul factor de brutalizare a relațiilor internaționale.

Iar acest unilateralism are toate șansele să se dovedească durabil, chiar dacă George W. Bush ar trebui să părăsească Casa Albă, în măsura în care el rezultă atât dintr-o tradiție istorică, cât și dintr-o evoluție a mentalităților care se desfășoară de ani de zile.

Dar, bineînțeles, visul american se lovește de realități. Vedem acest lucru chiar în momentul de față în Irak: Statele Unite au câștigat războiul, dar au pierdut deja pacea.

Pretindeau că vor instaura o democrație de piață, dar au instaurat haosul. Spuneau că vor să lupte împotriva terorismului islamic, dar au oferit fundamentalismului musulman noi motive să existe și să acționeze.

Voiau să profite de această situație pentru a rezolva definitiv problema palestiniană, dar „foaia lor de parcurs” nu mai este deja decât o amintire.

La fel de revelator este faptul că, în această aventură, nu au fost mai capabili să obțină sprijinul Mexicului sau al Canadei decât au reușit să-i convingă pe germani să li se alăture și că, de asemenea, s-au lovit de refuzul Turciei, aliatul lor tradițional în Orientul Apropiat, de a le permite să atace Irakul de pe teritoriul său.

                                                                                                                                              *

Doamnelor și domnilor, dragi prieteni,

De mai bine de zece ani, europenii evită în mod sistematic să răspundă la întrebarea dacă vor sau nu să construiască o putere politică și care ar fi natura relațiilor pe care o asemenea putere le-ar avea cu Statele Unite.

Cu toate acestea, în cazul irakian, „rezistența franco-germană față de pozițiile americane a avut meritul de a pune în evidență miza viitoare: transformarea Uniunii Europene într-un actor capabil, pe plan internațional, să influențeze cursul evenimentelor, să-și pună amprenta și să-și definească obiectivele, să conceapă Europa celor 25 ca pe un ansamblu geopolitic” (46).

Constituită pornind de la cuplul franco-german, o axă Paris-Berlin-Moscova ar permite formarea, într-o lume redevenită multipolară, a unui formidabil pol de securitate și prosperitate, oferind în același timp Europei posibilitatea de a-și recâștiga autonomia și capacitatea de acțiune.

Aceasta ar permite crearea unei puteri politice regionale care nu ar avea ambiția de a administra afacerile lumii, ci de a contribui la reglementarea globalizării.

Pe termen imediat, ar permite diferențierea celor care, pe continentul nostru, vor să meargă înainte de cei care se mulțumesc să constituie o simplă zonă de liber schimb, știind că, după cum a spus Jacques Delors, „în lipsa unei asemenea diferențieri, Europa este condamnată fie la stagnare, fie la diluare” (47).

„Alternativa este simplă, ne spune Henri de Grossouvre. Fie francezii și europenii își preiau din nou responsabilitatea pentru securitatea lor, politica lor externă și evoluția demografiei lor și redevin actori ai politicii internaționale, fie ies din istorie și dispar fizic treptat în interiorul unei vaste zone de liber schimb aflate sub protectoratul strategic american.”

În cadrul conferinței sale de presă din 23 iulie 1964, generalul de Gaulle declara:

„În opinia noastră, a francezilor, este vorba ca Europa să se construiască pentru a fi europeană. O Europă europeană înseamnă că ea există prin ea însăși și pentru ea însăși, cu alte cuvinte, că în mijlocul lumii are propria sa politică.”

Și astăzi suntem în aceeași situație.

Este o cursă contra cronometru care a început.

Note