Carl Schmitt și critica războiului just
„Cine spune «umanitate» caută să înșele” – Carl Schmitt (citându-l pe Proudhon)
Continuăm panorama gânditorilor care au reflectat asupra războiului pornind de la propria lor formație intelectuală; astăzi vorbim despre Carl Schmitt.
În peisajul filosofiei politice și al dreptului din secolul al XX-lea, puțini autori au analizat tranziția echilibrelor geopolitice cu atâta luciditate și radicalitate precum juristul german Carl Schmitt. În centrul reflecției sale asupra relațiilor internaționale – exprimată magistral în lucrări precum Le concept discriminatoire de guerre și Le nomos de la Terre – se află o critică puternică și profundă a revenirii doctrinei „războiului just” (justa causa belli).
Pentru acest politolog, care locuia la Plettenberg, aparentul progres moral reprezentat de dorința de a interzice sau criminaliza conflictul ascunde, în realitate, premisa celei mai grave catastrofe: războiul total de anihilare.
Pentru a înțelege ostilitatea lui Schmitt față de conceptul de „război just”, trebuie să revenim la ordinea geopolitică născută după Războiul de Treizeci de Ani și consolidată prin Pacea de la Westfalia.
Această ordine, pe care juristul o numește jus publicum europaeum, a realizat un adevărat miracol juridic: limitarea războiului.
Înainte de tratatele de la Westfalia, epoca războaielor religioase medievale și confesionale era dominată de conceptul teologic și moral al „cauzei juste”: cel care lupta o făcea în numele Adevărului absolut, iar inamicul nu era un simplu adversar, ci un necredincios, un eretic, întruchiparea Răului.
Dreptul internațional modern dintre state a depășit această logică, deplasând centrul de greutate de la conținutul moral (justa causa) la forma juridică (justus hostis sau inamicul legitim). Astfel:
- statele suverane se recunoșteau reciproc ca entități politice legitime și egale în demnitate;
- conflictul devenea un fel de duel reglementat între gentlemeni. Nu se mai lupta pentru eradicarea păcatului sau criminalizarea celuilalt, ci pentru rezolvarea unui diferend teritorial sau dinastic;
- deoarece inamicul era legitim și nu „malefic”, conflictul se putea încheia printr-un tratat de pace și o amnistie generală.
Acest echilibru se prăbușește definitiv în secolul al XX-lea, în special odată cu Tratatul de la Versailles și crearea Societatea Națiunilor. Sub impulsul universalismului liberal (întruchipat mai ales de abordarea anglo-americană), dreptul internațional reintroduce o puternică componentă morală și umanitară.
Schmitt califică această schimbare drept „apariția conceptului discriminatoriu al războiului”, deoarece războiul nu mai este considerat un fapt politic inevitabil între state suverane, ci devine o crimă împotriva păcii, o agresiune împotriva moralității universale sau a drepturilor omului.
Potrivit lui Carl Schmitt, eroarea fatală constă în faptul că, dacă un război este declarat în mod absolut „nedrept”, statul care îl poartă încetează să mai fie un justus hostis (un inamic legitim) și devine un criminal, un monstru aflat în afara legii, un „dușman al umanității”.
Cea mai provocatoare și actuală teză a lui Schmitt este că delegitimarea morală a inamicului produce efectul opus celui dorit de pacifiștii liberali: în loc să elimine conflictele, le face infinit mai brutale. Într-adevăr, atunci când se poartă un „război just” în numele umanității și al unor valori universale nepolitice, limitările juridice ale jus publicum europaeum dispar.
De ce?
- împotriva unui criminal sau a unui „barbar” nu se poate negocia o pace de compromis. Singura concluzie logică devine, astfel, capitularea necondiționată, supunerea sau anihilarea fizică și politică;
- acțiunile militare sunt redenumite „operațiuni de poliție internațională” sau „intervenții umanitare”. Cel care se opune ordinii universale nu mai poartă un război, ci comite o infracțiune care trebuie pedepsită;
- în mod paradoxal, ideologia care dorește să abolească războiul ajunge să justifice folosirea celor mai distructive și mai inumane mijloace (precum bombardamentele masive asupra populației civile sau utilizarea armelor de distrugere în masă), deoarece acestea sunt folosite pentru o „cauză supremă” împotriva răului absolut.
Analiza lui Carl Schmitt asupra conceptului de război just, deși formulată în secolul trecut și umbrită de propriile sale opțiuni politice (în special aderarea sa la nazism în anii 1930), oferă și astăzi o cheie de lectură puternică pentru înțelegerea geopoliticii contemporane.
Juristul ne amintește că pretenția de a elimina categoria „inamicului politic” în numele unei morale universale unice și obligatorii pentru toți nu produce pacea perpetuă. Dimpotrivă, ea deschide calea către războaie permanente și asimetrice, în care retorica umanitară riscă să devină principalul instrument ideologic folosit pentru a justifica distrugerea totală a celor care se opun modelului dominant.
Este important de remarcat că aceasta este poziția teoretică a lui Schmitt și nu un consens în teoria relațiilor internaționale. Mulți juriști și filosofi contemporani susțin contrariul: că dezvoltarea dreptului internațional, a drepturilor omului și a instituțiilor internaționale a contribuit, cel puțin în anumite contexte, la limitarea violenței și la protejarea civililor. Dezbaterea dintre perspectiva realistă a lui Schmitt și perspectivele liberal-internaționaliste rămâne una dintre marile controverse ale gândirii politice moderne.
http://euro-synergies.hautetfort.com/archive/2026/06/12/carl-schmitt-et-la-critique-de-la-guerre-juste-6598469.html
