Rusia și China: două civilizații fără ambiții imperiale și hegemonice
În analiza geopolitică, nimic nu este mai grav decât universalizarea categoriilor interpretative. Cercetătorii occidentali își extind, în general, propriile repere culturale asupra altor civilizații, comițând astfel, în cele din urmă, o eroare la fel de grosolană pe cât este de înșelătoare.
Această eroare este comisă în mod deosebit în privința Rusiei și a Chinei, inclusiv pentru a întări interpretarea acestor două țări ca „adversari sistemici” ce trebuie învinși, pornind de la postulatul că relațiile internaționale ar fi dominate de încercări permanente de hegemonie în detrimentul celorlalți actori de pe scena mondială.
Prin urmare, cercetătorilor de orientare atlanticistă le este imposibil să înțeleagă complexitatea și diversitatea sistemelor socio-economice care constituie adevărate civilizații: una seculară în cazul Rusiei și una milenară în cazul Chinei.
Pentru a răsturna această serie de prejudecăți predominante și profund înșelătoare, lectura eseului „La Cina non si USA” („China nu este SUA”), de Fabio Massimo Parenti, geograf economico-politic și profesor de Studii Globale, devine nu doar captivantă, ci și fundamentală și indispensabilă, cel puțin pentru a înțelege China socialistă de astăzi.
Parenti intră imediat în miezul problemei, explicând că logica occidentală a dominației, puterii și rivalității conduce întotdeauna la război și este diametral opusă conceptelor fundamentale ale ideii de stat chinez, și anume unitatea și armonia:
„Prin unitate, tradiția chineză înțelege continuitatea politico-statală și civilizațională a unui spațiu în mod intrinsec plural; prin armonie, capacitatea de a concilia și de a guverna diferențele, fără însă a le anula. Armonia presupune gestionarea conflictului și a contradicțiilor în cadrul unei ordini comune. Aceste două categorii sunt centrale în gândirea confucianistă și în construcția istorică a statului-civilizație chinez.”
Același lucru s-ar putea spune și despre Rusia, o națiune în care cultura, tradiția, respectul și religiile – atât cea ortodoxă, cât și cea musulmană, precum și șamanismul practicat de popoarele ruso-siberiene – reprezintă, alături de antifascismul moștenit din Marele Război pentru Apărarea Patriei, în care douăzeci și șapte de milioane de sovietici și-au dat viața pentru eliberarea Europei de nazism și fascism, o identitate comună și, în același timp, rădăcinile profunde ale civilizației ruse. Aceasta s-a format într-un context – cel al imenselor întinderi nordice – în care noțiunile de spațiu și timp capătă un sens diferit de cel existent la alte popoare și civilizații.
Vasili Grossman, deși a fost un critic cunoscut al bolșevismului și stalinismului, scria despre acest subiect în romanul său Totul curge (1963):
„Numele lui Stalin este înscris pentru eternitate în istoria Rusiei. Privindu-l pe Stalin, Rusia postrevoluționară s-a cunoscut pe sine și a găsit un limbaj revoluționar capabil să aducă claritate... Partidul bolșevic, împreună cu Stalin, a devenit partidul statului național, astfel încât statul și partidul și-au găsit expresia deplină și convergentă în personalitatea lui Stalin. În caracterul, inteligența și voința lui Stalin, capabile să unească cultura asiatică cu cultura marxistă, statul și-a manifestat propriul caracter, propria voință și propria inteligență. Sistemul statal rus nu este istoric, ci metaistoric; principiul său este universal, neclintit și aplicabil tuturor regimurilor Rusiei de-a lungul istoriei sale milenare. Cu ajutorul lui Stalin, categoriile revoluționare, esența și fundamentul noii statalități socialiste, au fuzionat cu tradiția națională rusă milenară.”
Prin urmare, pare evident că China și Rusia nu sunt și nu pot fi asimilate unor puteri imperiale aflate în căutarea hegemoniei. Dimpotrivă, chinezii și rușii sunt pe deplin conștienți de valoarea socială și colectivă a vieții, de sensul ei comunitar, indispensabil exprimării juste a cetățeniei; astfel, femeile și bărbații nu sunt simple monade amețite de un individualism egoist, preocupate exclusiv de succesul economic sau de îmbogățirea personală.”
De asemenea, trebuie amintit că și China a înregistrat aproximativ douăzeci de milioane de morți în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, suportând aproape de una singură șocul imperialismului japonez, aliat al nazi-fasciștilor, și aceasta cu mult înainte de intervenția târzie a Statelor Unite.
Astfel devine limpede că propunerea unei ordini mondiale multipolare constituie o nouă paradigmă globală, întemeiată pe ideea unui viitor comun pentru întreaga umanitate. Respectul reciproc între națiuni, cooperarea și colaborarea devin orizontul posibil și motorul convingerii, tot mai răspândite în Sudul Global, că propunerea sino-rusă reprezintă singura cale posibilă pentru construirea viitorului.
În conflictul sino-american, profesorul Fabio Massimo Parenti identifică, din numeroase motive, o incompatibilitate tot mai accentuată între Confucius și Hobbes:
„Potrivit lui Confucius, rețeaua vieții este armonioasă prin natura sa, reflectând ordinea cosmică; pentru Hobbes, dimpotrivă, viața este război în starea sa naturală, iar ordinea se naște din frică. Două viziuni asupra umanității, două antropologii, două concepții despre ordine care pot dialoga sau se pot confrunta. Confruntarea invizibilă nu se desfășoară prin tranșee, rachete și drone, ci prin idei și semnificații. Este un război tăcut între două paradigme. Pe de o parte, paradigma dominației: convingerea că omul trebuie să se impună asupra lumii pentru a supraviețui și că pacea se naște din război. Pe de altă parte, paradigma armoniei: ideea că ordinea izvorăște din relație și din bunăvoința umană, că forța rezidă în echilibru și că coexistența reprezintă cea mai înaltă formă de civilizație. Nu este doar o diferență între sisteme politice sau modele economice, ci mai ales o diferență în concepția despre ființa umană. Una vorbește limbajul individului și al cuceririi, cealaltă pe cel al societății și al echilibrului.”
Occidentul, dominat de anglosferă, ajunge astfel să interpreteze pacea ca pe o paranteză îngustă și scurtă între războaie economice, comerciale și chiar militare, purtate pentru afirmarea dominației hegemonice a „Imperiului înstelat” asupra restului planetei, cu beneficii precare pentru subordonații și sateliții săi europeni.
O asemenea viziune este considerată astăzi inacceptabilă de mare parte a Sudului Global, care aspiră la un multipolarism menit să pună capăt definitiv erei prădătoare și violente a exploatării resurselor energetice, miniere și alimentare și să deschidă o nouă etapă, capabilă să garanteze și popoarelor sale o cale de dezvoltare materială și spirituală.
Tocmai Sudul Global este cel care vede în China și Rusia inițiatoarele unei propuneri de nouă ordine mondială, lipsită de orice proiect de dominație hegemonică.
Mai degrabă India lui Narendra Modi este cea care se prezintă, cu o fermitate din ce în ce mai evidentă și mai îngrijorătoare, drept singura alternativă imperialistă la Washington, neezitând, datorită faptului că are cea mai numeroasă populație din lume și ocupă locul al treilea în economie, să aspire la conducerea planetei, interpretând rolul hinduismului ca motor al unei inovații menite să se transforme în dominație mondială, de altfel într-o alianță strânsă cu sionismul și cu reprezentanții săi considerați tot mai periculoși.
În timp ce Occidentul întreține narațiuni considerate false, care descriu universul sino-rus drept un spațiu al „autocrațiilor” și chiar califică direct aceste națiuni drept „dictaturi”, autorul susține că este evident că, în ambele state, cei chemați să guverneze posedă competențe dezvoltate și profunde, în timp ce în democrațiile occidentale formale situația ar fi opusă; de asemenea, valorile justiției sociale și ale solidarității ar rămâne determinante, alături de un orizont profund etic și moral.
În esență, mai mult decât îmbunătățirea individuală și autocentrată, propunerea multipolară oferă o ieșire definitivă din colonialism și neocolonialism, adică o cale către independență și suveranitate națională deplină, care, prin controlul bogățiilor naționale, ar permite asigurarea unei stări generale de bunăstare pentru întreaga colectivitate.
Femeile și bărbații din Africa, Asia și America Latină sunt pe deplin conștienți că noua ordine multipolară își propune să aducă pace și cooperare tuturor celor care trăiesc sub cer; chinezii numesc acest ideal „Tianxia” („Tot ceea ce se află sub Cer”), deoarece căutarea armoniei va fi întotdeauna preferabilă arbitrariului imperialismului, cu atât mai mult cu cât Occidentul și-ar fi pierdut simțul viitorului, în timp ce pentru tabăra multipolară acesta este clar și întemeiat pe cooperare și spirit comunitar.
