Carul și importanța sa în cursul istoriei lumii

Conferință susținută la 6 februarie 1934 la Societatea Prietenilor Artei și Culturii Asiatice din München, tradusă și adnotată de Constantin von Hoffmeister, inclusă în volumul Oswald Spengler, Heraclitus: A Study of the Energetic Core of His Philosophy, Multipolar Press, 2026.

Scopul cercetării istorice este de a înfățișa destinul ființelor umane într-o formă plastică, în măsura în care acesta se manifestă prin fapte și personalități. În trecut, literatura constituia singura sursă, iar Ranke (1) putea declara că istoria începe acolo unde încep, pentru noi, sursele istorice. De atunci, săpăturile arheologice au dus la dezvoltarea unei înțelegeri diferite și a unor metode diferite. Trebuie însă avut în vedere faptul că identificarea straturilor și clasificarea descoperirilor în funcție de corespondențe formale comportă riscul de a ne îndepărta de esența istoriei. Ceramica nu spune nimic despre evenimente. Nu am ști nimic despre perioada migrațiilor germanice, cu figurile și bătăliile ei, dacă ne-am baza exclusiv pe descoperirile arheologice. Printre acestea există însă un grup care este mereu trecut cu vederea sau a cărui adevărată semnificație este subestimată: armele. Ele sunt mai apropiate de esență decât fragmentele și podoabele. Au fost tratate mult prea superficial, luându-se în considerare doar ornamentația sau tehnica lor de fabricație. Lipsește o psihologie a armelor. Fiecare armă vorbește și despre stilul de luptă și, prin urmare, despre viziunea asupra lumii a celor care o poartă. În inventarea, răspândirea sau respingerea anumitor arme se manifestă un ethos. Arcul, de pildă, este prima armă de atac la distanță care a fost respinsă instinctiv ca fiind nedemnă de cavalerism de către un grup de triburi europene. Printre acestea se numără romanii, grecii din Grecia continentală și majoritatea triburilor germanice. În reprezentările ciclului epic ionian al Odiseei de pe vasele corintice și atice, arcul, necesar pentru caracterizarea scenei, este așadar așezat deoparte, iar lui Odiseu îi este dată o sabie, arma luptei corp la corp.

Nicio armă nu a transformat lumea într-o măsură atât de profundă precum carul de luptă, nici măcar armele de foc. El este cheia pentru înțelegerea istoriei mondiale a mileniului al II-lea î.Hr., perioada care a schimbat lumea mai mult decât oricare alta din întreaga istorie. Este prima armă complexă: aici se reunesc carul, dirijarea unui animal îmblânzit și îndelungata instruire a unor războinici profesioniști, pentru care lupta de la înălțime constituia singura lor vocație. Mai presus de toate, viteza pătrunde aici pentru prima dată în istorie ca mijloc tactic. Apariția cavaleriei, în același context, este doar consecința războiului cu carele. Aceasta reprezintă o invenție unică, născută din impulsul vital cel mai profund al unui tip cu totul nou de oameni.

Întrebarea este: cum, unde și când? Concepții naive precum „inventarea carului” și „cunoașterea calului” nu ating nici pe departe problema. Este vorba despre trei lucruri: deplasarea rapidă, antrenarea calului în acest scop și lupta cu o armă ținută în mână în aceste condiții. Numai toate trei împreună alcătuiesc gândirea tactică.

Strict vorbind, nu este vorba despre care, ci despre care de luptă. Carul cu patru roți este lent și servește exclusiv transportului. El s-a dezvoltat fie din practicile agricole, fie din cele cultice. Carul cu două roți, în schimb, este ușor și rapid. Animalul de tracțiune se deplasează înaintea lui la trap sau la galop, nu la pas. Aici este mereu uitată problema drumului.

Carul cu patru roți, care trebuie să se sprijine uniform pe toate cele patru roți, necesită un drum nivelat sau o curte pavată. El presupune distanțe scurte: o via sacra (2) sau drumul de la câmp la sat. Carul de război, în schimb, presupune un teren liber, uscat și nivelat, pe care posibilitățile sale să se poată desfășura în orice moment. Prin urmare, acest teren de luptă exclude, ca loc de origine și de utilizare, munții, pădurile și mlaștinile și, astfel, aproape întreaga Europă și Orientul Mijlociu.

Pe lângă alegerea modului de înhămare, trebuie observat că carul este tras de boi sau măgari — animale lente, calme, puternice și blânde, care tind să meargă într-un ritm lent, aproape ceremonial. Calul, dimpotrivă, este prin natura sa mult prea rapid și impetuos. A fost o idee îndrăzneață să se întrevadă în el un potențial tactic. Ideile despre „familiaritatea cu calul” sunt absurde. Cai sălbatici se găseau pretutindeni în Asia și Europa. Erau vânați și mâncați; nimic altceva nu este demonstrat de descoperirile antice din Europa Occidentală. Aici însă, calul este capturat și îmblânzit și, mai mult decât atât, este antrenat și crescut în acest scop, ca animal de alergare. Este cea mai veche rasă animală ameliorată în mod deliberat pe care o cunoaștem. Creșterea calului de călărie, aproximativ un mileniu mai târziu, este doar consecința ultimă a acestui proces. La aceasta se adaugă intenția de a afirma pe deplin superioritatea acestei arme.

Astfel, viteza ca armă pătrunde în istoria războiului și, odată cu ea, ideea că războinicii profesioniști instruiți în folosirea armelor constituie o clasă — și chiar clasa cea mai prestigioasă din cadrul unui popor. Acestei arme îi corespunde un nou tip de om. Devine evidentă bucuria riscului și a aventurii, a curajului personal și a ethosului cavaleresc. Apar rase de stăpâni care privesc războiul ca pe însuși conținutul vieții și îi disprețuiesc cu mândrie pe țărani și triburile de crescători de vite.

Aici, în mileniul al II-lea î.Hr., se manifestă o umanitate care nu existase înainte. Se naște un nou tip de suflet. Din acel moment există un eroism conștient.

În urmă cu cincizeci de ani, carul de luptă era cunoscut doar din Homer. Astăzi știm că tribul care a lăsat în urmă mormintele cu puțuri de la Micene a luptat acolo pentru prima dată cu această armă. Era în secolul al XVI-lea î.Hr. Dar, în același timp, începe în Orientul Apropiat și migrația hicsoșilor. Era un nume plin de groază, pe care egiptenii l-au născocit și nu l-au uitat niciodată: „stăpânitori ai țărilor străine”. Limba și originea lor etnică sunt necunoscute. Au venit din nord, nu din Siria, ci din Armenia și din regiuni și mai îndepărtate; în urma lor nu se afla un popor unitar, ci roiuri de cuceritori, aliați între ei sau luptând unii împotriva altora, care considerau stăpânirea și jefuirea drept scopul lor și îi lăsau pe cei supuși să muncească în locul lor.

Mai spre est, kasiții s-au năpustit asupra Babiloniei în jurul anului 1700 î.Hr., iar și mai spre est, arienii asupra culturii indiene, pe care de câțiva ani o cunoaștem datorită descoperirilor de la Mohenjo-Daro și Harappa. Dar ceea ce, după cunoștința mea, încă nu a fost observat este că același lucru s-a întâmplat și în China. Astăzi știm că imaginea istoriei chineze antice până la dinastia Shang este o invenție a cărturarilor confucianiști. Descoperirile de oase din Henan, cu scrierea lor foarte rudimentară, ne-au arătat că, la acea vreme, nu putea fi vorba de evidențe sau consemnări politice. Istoria propriu-zisă nu începe aici mai devreme decât în India și Grecia, adică abia din a doua jumătate a mileniului al II-lea î.Hr.

Dar, încă de la început, s-a păstrat tradiția fermă că și acolo, ca și aici, a avut loc o cucerire de către rase de stăpâni care foloseau care de luptă. Zhou făceau parte dintre acestea. De atunci, la fel ca în Occident, carul de luptă a fost o armă decisivă și aristocratică, care încă de la începutul perioadei Han hotăra soarta bătăliilor.

În acest context mai larg, istoria Chinei poate fi înțeleasă mai bine: ea se întemeiază pe aceleași premise psihologice ca și istoria Indiei și a Antichității. Carul și popoarele carelor au apărut, așadar, în vasta câmpie care se întinde din sudul Rusiei până în Mongolia, o regiune care, la acea vreme, nu căpătase încă aspectul unui deșert. De acolo, triburile nomade s-au revărsat mai târziu în întreaga Europă și Asie. Este străvechea cale a popoarelor, de-a lungul căreia sciții, cimerienii, hunii, bulgarii, ungurii, turcii și mongolii lui Ginghis Han au înaintat spre vest, est și sud.

Nu știm nimic despre limba și originea etnică a popoarelor carelor. Este posibil să fi fost un amestec eterogen, mai ales deoarece asemenea cuceriri antrenează și poartă cu ele alte popoare. Punctul esențial este însă că nu a fost vorba despre o deplasare a popoarelor prin acapararea terenurilor agricole și a pășunilor, ci despre suprapunerea unor popoare mai avansate din punct de vedere cultural, prin intermediul unui barbarism eroic.

Odată cu carul de luptă începe să se dezlănțuie peste lumea veche un vârtej sălbatic de splendoare și pieire, un vârtej al raselor și limbilor de tot felul. Apar state efemere, se ridică și dispar mari conducători, iar aventurieri și mici căpetenii războinice intervin cu forță devastatoare în cursul istoriei. Rezultatul pentru istoria mondială este enorm. Ea a dobândit un nou stil și un nou sens.

Hicsoșii și kasiții au răsturnat vechile culturi sudice; abia dacă unii faraoni și conducători asirieni, poate înrudiți prin sânge cu acei cuceritori, au reușit să adopte cu succes stilul acestora pentru durata vieții lor. Se nasc trei noi culturi ale stăpânilor, de caracter cavaleresc, peste o populație supusă și mai civilizată: cultura greco-romană peste cea minoico-miceniană, cultura ariană peste străvechea cultură a Indusului și cultura „chineză” peste o cultură mai sudică, pentru care nu avem un nume.

În locul administrației oficiale egiptene și al nobilimii sacerdotale babiloniene se formează o nobilime războinică. Războiul este esența vieții pentru clasa conducătoare. Aceste culturi nordice sunt mai masculine și mai viguroase decât cele de pe Eufrat și Nil. Dar stratul conducător al timpurilor străvechi devine treptat mai lax în căldura sudului, cel mai devreme și în cea mai mare măsură în cea mai sudică dintre ele: cultura indiană. Începe o luptă a claselor inferioare autohtone împotriva aristocrației purtătoare de cultură, care, în cele din urmă, este consumată de propriile sentimente, gânduri și dorințe: aceasta este tragedia acestor trei parcursuri istorice.

Note

(1) N. tr. Leopold von Ranke (1795–1886) a fost un istoric german și unul dintre fondatorii istoriografiei moderne bazate pe critica surselor. El a susținut primatul surselor scrise contemporane și este asociat în mod celebru cu principiul potrivit căruia istoria trebuie să descrie trecutul „așa cum s-a petrecut în realitate” („wie es eigentlich gewesen”), perspectivă care a influențat profund cercetarea istorică din secolul al XIX-lea și a delimitat clar narațiunea istorică de mit, legendă și filosofia speculativă a istoriei.

(2) N. tr. Via sacra (latină: „cale sacră”) este folosită aici într-un sens generic pentru a desemna un traseu ceremonial scurt, amenajat în mod formal, care lega temple, locuri de cult sau spații civice și era destinat, de regulă, procesiunilor rituale, nu deplasărilor pe distanțe lungi sau războiului. Trasee procesionale comparabile existau în întreaga lume antică, inclusiv în sanctuarele grecești și în orașele Orientului Apropiat, unde deplasarea de-a lungul unui parcurs fix, încărcat simbolic, făcea parte din ordinea cultică și civică, și nu din mobilitatea strategică.