Imigrația ca armă de război neconvențională cu efecte pe termen lung

Nu aș putea cita niciun gânditor european care să fi definit natura imigrației în Europa cu mai multă precizie decât Christopher Caldwell: „imigrația înseamnă americanizare” (Ultima revoluție a Europei. Imigrația, islamul și Occidentul).

Este o regulă confirmată și în alte împrejurări: contrar dialecticii stăpânului și sclavului la Hegel, pentru cei aflați în poziția dominantă, cunoașterea este esențială. De aceea, cele mai realiste și mai utile studii pentru înțelegerea fenomenelor politice, sociale și istorice provin, de cele mai multe ori, din mediul cultural și universitar american, mult mai mult decât din ceea ce se produce în Europa.

De ce scrie Caldwell ceea ce foarte puțini autori europeni ar îndrăzni să scrie? Nu aș putea spune cu certitudine, însă este probabil ca o anumită dreaptă conservatoare – familie ideologică din care face parte și Caldwell (titlul în limba engleză al cărții sale amintește, de altfel, de cel al lui Burke despre Revoluția Franceză) – să perceapă riscul pe care destabilizarea structurilor sociale ale principalelor națiuni europene, rezultat al acestei „ultime revoluții”, îl reprezintă și pentru Statele Unite. Poate că unii conservatori americani și-ar dori, dimpotrivă, o Europă capabilă să coopereze eficient la proiectul hegemonic american sau poate că ei privesc Europa ca pe o componentă a „imperiului” occidental, a cărui distrugere ar slăbi însuși acest „imperiu”.

Indiferent de reperele ideologice sau de motivațiile politice ale lui Caldwell, împărtășesc opinia lui Perry Anderson (universitar marxist): aceasta este una dintre cele mai importante cărți despre imigrația în Europa. Am discutat despre ea în altă parte, însă aici întrebarea care ne interesează este următoarea:

Dacă, în anii șaizeci, imigrația era necesară din cauza lipsei forței de muncă, de ce a continuat să fie încurajată și după anii optzeci, când Europa se confrunta cu o perioadă de șomaj generalizat? [...] Fie că este vorba despre un plan ascuns, fie doar despre neglijență, cert este că fluxul nu s-a oprit.

Dacă nu este vorba despre un plan ascuns, se poate presupune – deși ar fi util un studiu aprofundat în această privință – că, într-o primă etapă, imigrația a fost rezultatul influenței sistemului politic american asupra națiunilor europene, care, în calitate de state subordonate, au fost supuse presiunii de a se asimila modelului social american. Imigrațiile, care au constituit dimensiunea „multiculturală” a societății americane, au fost fundamentale pentru dezvoltarea puterii Statelor Unite, care avea nevoie de o forță de muncă ce putea fi exploatată.

Însă, în același timp, această „multietnicitate” poate deveni cea mai mare slăbiciune a sa dacă dinamica expansionistă se oprește, deoarece poate genera fracturi sociale profunde. Să ne amintim de problema afro-americană, persistentă în Statele Unite, la care se adaugă astăzi imigrația masivă din America Latină. Se înțelege astfel de ce a existat o puternică tendință de a asimila națiunile europene – întemeiate pe o omogenitate etnică mai pronunțată – modelului societății americane, alianța cu Europa, sau mai degrabă alianța într-o poziție subordonată, reprezentând dintotdeauna unul dintre pilonii politicii externe americane.

Este semnificativ faptul că tocmai cele două mari puteri europene, Franța și Anglia, deși oficial învingătoare în cel de-al Doilea Război Mondial, au fost cele mai profund afectate de această transformare a compoziției lor sociale. În realitate, nicio putere europeană nu a câștigat cel de-al Doilea Război Mondial, care, împreună cu Primul Război Mondial, a reprezentat evenimentul decisiv al declinului civilizației europene.

Caldwell arată că, încă din perioada postbelică, pe măsură ce se contura perspectiva unei „societăți multietnice”, opinia generală era că aceasta nu va fi niciodată acceptată. Anglia fusese, în special datorită caracterului său insular, națiunea europeană cu cea mai mare omogenitate etnică și culturală. „Vor curge râuri de sânge”, se spunea în anii 1950 dacă imigrația nu va înceta, însă, în cele din urmă, nu s-a întâmplat nimic.

Imigrația a continuat, iar o ideologie funcțională acestui proiect a prins contur: multiculturalismul, răspândit prin mass-media și prin școală, dar mai ales prin universități, care joacă un rol central prin nenumărate publicații ce elogiază avantajele societății multiculturale. Studenților li se insuflă ideea că simpla punere sub semnul întrebării a faptului că imigrația ar fi întotdeauna benefică constituie „rasism”.

Un rol important l-a avut și clasa de mijloc semieducată: acele categorii școlarizate ale populației, în special provenite din mediile populare, care, înlocuind în discurs „proletarii” cu „migranții”, și-au justificat astfel îndepărtarea efectivă de condiția claselor populare.

Totuși, în ultimii ani s-a putut observa o schimbare: imigrația și-a pierdut caracterul aparent „spontan”, rezultat din simpla influență „normală” exercitată de Statele Unite asupra țărilor europene aflate într-o poziție de subordonare.

Recent, pe site-ul său, Maurizio Blondet a preluat un articol intitulat „Proprietarii navelor de sclavi”, semnat M.M., care reunea informațiile publicate de principalele cotidiene italiene despre fluxurile de migranți, adesea „salvați” la doar câțiva kilometri de coastele africane de nave aparținând diferitelor state occidentale. La acestea se adaugă marina militară italiană, implicată în mod constant în astfel de operațiuni de „salvare”.

Cunoscutul caricaturist italian Krancic ilustra această situație într-unul dintre desenele sale: o mamă se plimbă pe plajă împreună cu copiii ei, iar unuia dintre ei, care se pregătește să intre în apă, îi spune implorându-l: „Nu intra în apă, că altfel marina italiană va veni să te ia și te va duce în Italia.”

Nu reproduc aici articolele publicate în presa cotidiană, deoarece ele sunt ușor accesibile oricărei persoane care dispune de un calculator și, mai ales, dorește să înțeleagă cum stau lucrurile. Este greu de negat evidența: acest flux masiv de migranți este organizat și este dificil, dacă nu imposibil, de imaginat că, în spatele acestei organizări, nu se află mâna puterii hegemonice, adică Statele Unite.

Odată cu această accelerare artificială a imigrației, miza devine mai evidentă. În acest context, este utilă lucrarea lui Kelly M. Greenhill, Weapons of Mass Migration: Forced Displacement, Coercion, and Foreign Policy (Armele migrației în masă: strămutarea forțată, constrângerea și politica externă). Analizând peste cincizeci de cazuri de utilizare a „armei migrațiilor în masă”, autoarea ajunge la concluzia că aceasta este folosită în principal de actori mai slabi decât țintele lor, iar aceste ținte sunt, în majoritatea cazurilor, democrațiile liberale. Principala țintă identificată este reprezentată de Statele Unite.

Kelly M. Greenhill arată cum manipularea fluxurilor migratorii poate fi utilizată ca armă, însă își limitează analiza la folosirea acesteia ca instrument conjunctural, destinat atingerii unor obiective restrânse, precum obținerea de fonduri sau de concesii politice. Ar fi interesantă o cercetare dedicată posibilității utilizării acestei arme ca instrument strategic, capabil să producă efecte mai ample și pe termen lung, de către o putere care dispune de toate mijloacele necesare și care nu ar ezita să le folosească atunci când acestea îi servesc interesele. De exemplu, cazul imigrației în Europa, care a modificat radical structura socială a națiunilor europene, nu este analizat din această perspectivă.

Ipoteza cea mai coerentă pentru a explica această accelerare artificială a imigrației este că intensificarea confruntării cu Rusia a determinat grăbirea unui experiment de inginerie etnică. Pentru a împiedica principalele națiuni europene să se apropie de Rusia, percepută ca principală provocare geopolitică, acestea ar fi fost antrenate într-un impas „multietnic”, prin introducerea unor grupuri etnice străine care, dacă sunt stimulate, finanțate sau chiar înarmate în mod corespunzător, ar putea constitui o problemă internă gravă. În această logică, imigrația ar putea deveni și un instrument de presiune sau de șantaj politic.

Dacă aceste ipoteze nu sunt convingătoare, rămâne de așteptat alte explicații care să clarifice comportamentul, altfel greu de înțeles, al marinei italiene, implicată în transportul migranților către Italia, în loc să împiedice debarcările ilegale.

http://euro-synergies.hautetfort.com/archive/2026/08/03/l-immigration-comme-arme-de-guerre-non-conventionnelle-aux-effets-a-long-te.html