Israelul la o mare cumpănă a istoriei sale

Președintele Israelului, Excelența sa dl Isaac Herzog, va veni în România în zilele de 28 și 29 iunie a.c., într-o vizită de stat al cărei eveniment principal va fi participarea la un așa numit „Marș al vieții”, organizat pentru a comemora pogromul de la Iași, petrecut în 1941, căruia i-au căzut pradă nevinovată numeroși evrei. 

Călătoria are loc într-un moment în care guvernul israelian este acuzat de comportament genocidar în Gaza și Cisiordania, unii membri ai cabinetului, în frunte cu primul ministru, sunt urmăriți de Curtea Penală Internațională pentru presupusa comitere a unor crime împotriva umanității, sondajele de opinie realizate de instituții occidentale specializate arată că Israelul a atins cote amețitoare de neîncredere de 75% în UE, 70% în SUA și, explicabil, 95% în Asia, statul cunoaște un nivel fără precedent de izolare internațională, avertismentele referitoare la un conflict militar cu Turcia și chiar cu Egiptul curg, dar, poate cel mai important, agendele geopolitice israeliană și americană se decuplează, SUA, sub presiuni interne și externe, precum și în ciuda masivului lobby israelian, semnalizând că nu mai poate suporta costurile susținerii necondiționate a Israelului, în detrimentul propriilor interese vitale. În plus, condamnarea retrospectivă a crimelor antisemite de la Iași se va desfășura pe când, în țara vecină, Ucraina, la numai câteva sute de kilometri distanță, inspiratorii și organizatorii pogromurilor naziste din aceeași perioadă, sunt reabilitați și glorificați. 

Aflat în capitala Moldovei, Președintele Herzog va putea, oare, să nu spună o vorbă despre violențele israeliene din Gaza, Cisiordania, Liban și Siria, care lovesc nu doar comunitățile arabe musulmane, ci și comunitățile creștine, și va putea Domnia sa să păstreze tăcerea asupra recrudescenței nazismului în Ucraina?! 

POGROMUL DE LA IAȘI ȘI POGROMURILE MEDIO-ORIENTALE RECENTE 

Potrivit dicționarelor explicative cele mai cunoscute, pogromul este definit ca un atac masiv, violent, neprovocat, lansat de o masă de oameni, în mare parte civili și/sau membri ai unor miliții sau organizații paramilitare, împotriva membrilor unei alte comunități etnice, naționale, rasiale, religioase, adesea minoritare și prigonite, și care se caracterizează prin omoruri, violuri, hărțuiri, mutilări, bătăi, răpiri, distrugeri de case, firme, lăcașuri de cult și, alte bunuri, jafuri etc. Faptele pot avea un caracter aparent spontan, dar, practic, în majoritatea cazurilor sunt inspirate sau provocate de organizații publice, partide politice sau de către autorități statale. Potrivit distinsului etnolog, antropolog și istoric al religiilor Andrei Oișteanu, pogromul „exprimă o dinamică psihosocială specifică, fiind vorba practic de un linșaj cu călău colectiv și victimă colectivă”. 

Cele mai potrivite sinonime pentru cuvântul „pogrom” sunt: „masacru”, „măcel”, „genocid”, „hecatombă”, „baie de sânge” sau „carnagiu”. Când vorbim despre „exterminare în masă” sunt mai folosite cuvintele „genocid” și „holocaust”. Când ne referim la „violență extremă” se recurge la „masacru”, „măcel”, „carnagiu”. Pentru a numi „distrugerea și represiunea haotică” se utilizează cuvintele „jaf” sau „devastare”. 

Oameni de cultură, oameni politici și oameni de arme israelieni sau personalități respectabile ale comunității internaționale, mulți de religie iudaică, au folosit aceste cuvinte spre a califica nu doar acțiunile forțelor armate israeliene în Gaza sau Liban, dar și cele ale grupurilor de coloniști evrei din Cisiordania. Dacă, aceștia, și nu sunt puțini, nici neimportanți și nici suspecți de rea credință, au dreptate, Președintele Herzog, în apărarea țării sale, nu trebuie să scape prilejul prezenței la Iași pentru a compara faptele petrecute acolo în 1941 cu cele petrecute în Gaza, Cisiordania și Liban, în anii 2023-2026, și a condamna în egală măsură și cu egală forță pogromul de atunci, comis, din câte susțin unii istorici, din ordinul sau sub protecția autorităților române, și pogromurile de azi, comise de compatrioții săi, din ordinul și sub protecția oficial asumate de guvernul israelian. 

Așa cum, pe bună dreptate, ni se cere nouă românilor să ne asumăm identitatea națională cu toate lucrurile bune și cele rele petrecute în istoria noastră, întrucât aceasta, ca și țara noastră nu sunt meniuri a la carte din care alegem doar ceea ce ne place și ne onorează, lăsând răspunderii altora ceea ce nu ne place și nu ne onorează, așa este de așteptat să facă și Israelul, căci istoria lui nu poate fi numai lumină, ci și umbră de care chiar cetățenii săi se fac vinovați. 

Desigur, una sunt păcatele națiunii, pe care le recunoaștem și le regretăm colectiv, tocmai ca o minimă garanție că nu le vom repeta, și alta sunt crimele comise personal de unii membri ai națiunii noastre. Între acestea trebuie să se facă distincția tocmai pentru ca o națiune care, ca oricare alta, a produs și comportamente deviante în raport cu dreptul și morala, să nu ajungă a fi calificată și tratată ca o națiune ereditar criminală. De aceea autorii pogromurilor sunt cu titlu personal supuși judecății și condamnării publice, inclusiv sancțiunilor judiciare (fără să li se nege, ar fi corect, meritele arătate în diferite direcții și domenii). 

Iată de ce, Președintele Herzog ar fi inspirat dacă ar folosi prilejul pentru a reafirma valorile umaniste pe care le proclamă și pentru care se luptă poporul Israelului, trasând linia de despărțire între aceste valori și membrii unui guvern, desigur ales de cetățenii israelieni, dar care nu se mai identifică cu ele. În același timp, astfel s-ar putea elimina ideea aberantă că oricine critică excesele ucigașe ale unui guvern israelian național-extremist sunt antisemiți, iar un guvern care ucide în vrac semiți arabi de religie musulmană nu este. 

Cu ani în urmă, la una dintre întâlnirile cu fostul Președinte israelian Shimon Peres, acesta, cu înțelepciunea care îl caracteriza, mi-a spus că israelienii știu să facă diferența dintre prietenii care îi critică cu bună credință și cei care îi critică cu rea credință. După cum istoricul român Nicolae Iorga, asasinat de reprezentanții unei mișcări antisemite, chiar în zilele în care respectiva mișcare declanșase pogromuri în București, obișnuia să spună că „prieten adevărat este cel care îți arată adevărul, iar nu cel care îți încurajează nebuniile”. 

Președintele Herzog va avea oportunitatea să dea un semnal întâlnindu-se în România cu prietenii care îi spun Israelului adevărul și care îl critică cu bună credință, trecând peste „cordoanele sanitare” întinse de prea grijuliul personal al ambasadei, iar nu numai cu cercurile românești care încurajează nebuniile fie explicit, fie implicit, tăcând atunci când ar trebui să vorbească. Oare o va valorifica? 

Pe de altă parte, admițând că definițiile date cuvântului „pogrom” nu se potrivesc cu politica Israelului în Gaza, Cisiordania, Liban etc. și că nici unul dintre sinonimele acestuia utilizate de mulți pentru a descrie situația de acolo nu este adecvat, nu se poate ignora împrejurarea că orice cuvinte am folosi sau dacă nu am folosi nici unul, toată lumea sau măcar majoritatea ei înțelege și simte ce a fost. Conștiința publică, instinctul umanitar și sentimentul omeniei nu au putut fi decât șocate la vederea copiilor, femeilor și bătrânilor fără apărare uciși de bombardamente efectuate fără discriminare sau a ființelor umane constrânse la o existență dezumanizată sub teroarea și mizeria unei vieți de animal hăituit. Acesta este un fapt care nu poate fi nici negat nici ignorat.

Acestei conștiințe traumatizate trebuie să îi ofere confort în vizita sa din România Președintele Israelului. Acestei conștiințe trebuie să i se adreseze. Iar asta cu atât mai mult cu cât cei mai șocați și mai îndurerați sunt tocmai prietenii și susținătorii Israelului. 

A folosi scuturi umane pentru a proteja grupuri înarmate ostile (nu le numesc „teroriste” întrucât și laureatul Premiului Nobel pentru Pace, Menahem Begin, a fost cândva trecut pe listele teroriștilor) este o crimă. Dar tot crimă este să arunci în aer un bloc întreg, cu civili nevinovați, pentru că în acel bloc s-a strecurat un membru al Hamas sau al Hezbollah. Să educi copii în spiritul dușmăniei față de evreii israelieni este o crimă. Dar tot o crimă este să îi ucizi pe acești copii pentru a nu-i lăsa să atingă vârsta maturității la care vor putea intra în lupta împotriva Israelului. Cel puțin așa crede majoritatea lumii contemporane și atunci, vorba românului, „când zece îți spun că ești beat, du-te și te culcă!” 

Singur împotriva tuturor poți sta o vreme. Singur împotriva unora poți stat tot timpul. Dar să stai singur împotriva tuturor tot timpul este imposibil. 

SĂ SCĂPĂM ISRAELUL DE CONVINGERILE FALSE CARE ÎL POT DISTRUGE! 

Riscul singurătății Israelului este astăzi mai mare ca oricând, întrucât la ordinea zilei se află decizia SUA, principalul și, până la un punct, indispensabilul său susținător, de a scăpa de riscul indus de subordonarea agendei sale geopolitice celei israeliene, decuplând cele două agende și lăsând Israelul pe cont propriu, tocmai pe când acesta s-a lansat într-un conflict armat cu mulți dintre vecinii săi; în timp ce ceilalți (ex. Turcia) sunt anunțați că le vine rândul. 

Nu este vorba despre o „oboseală israeliană” pe care o resimte SUA, ci despre schimbarea fundamentală în raporturile de putere la scară globală și despre epuizarea inevitabilă a ordinii mondiale de inspirație americană, care acum trebuie înlocuită cu o nouă ordine. În acest nou context, în mod obiectiv, jocul intereselor americane s-a schimbat și o regiune precum cea medio-orientală nu mai prezintă nici importanța, nici oferta, nici pericolul de altădată pentru administrațiile de la Washington, fie ele democrate sau republicane. Lobbyul israelian din America nu mai poate acoperi această realitate. 

Imprudentul război cu Iranul, declanșat inclusiv la insistențele, cu calculele eronate și pe baza garanțiilor iluzorii oferite de Ierusalim, a trezit atât puterile până atunci cumva anesteziate ale Orientului Mijlociu, cât și, mai ales, societatea americană. Confruntați atât cu aliații dezamăgiți cât și cu adversarii mobilizați din Golf, fără vreo miză pe terenul intereselor americane vitale și obligați să se concentreze pe alte fronturi cu adevărat importante pentru destinul Americii în cadrul ordinii post-americane, strategii și planificatorii politici americani au ajuns la concluzia că susținerea necondiționată a Israelului înseamnă pentru SUA pierderi cu mult mai mari și treptat chiar insuportabile, decât profiturile eventual realizate. 

Pentru moment, compromisul, cu caracter tranzitoriu către un eventual abandon total, propus de SUA este acela ca legătura dintre ea și Israel să revină la conținutul ei inițial, respectiv ca Israelul să se alinieze agendei regionale americane și nu invers; adică, Israelul să fie brațul înarmat al SUA în Orientul Mijlociu care să păzească pe riscul său interesele acesteia în regiune, iar nu SUA să fie pompierul care stinge pe cheltuiala sa toate focurile aprinse de guvernele israeliene în acel colț strategic de lume. Ceea ce Israelul cu greu ar putea accepta. 

În acest context, pericolul care pândește Israelul nu stă atât în decuplarea de America, ale cărei exigențe strategice circumscrise de interese nu neapărat congruente cu cele israeliene riscă, dacă sunt respectate, să îl aducă în situația de protectorat cu suveranitatea limitată, ci în două convingeri adânc înrădăcinate în conștiința societății israeliene care o împiedică să își găsească securitatea ca membru al comunității medio-orientale, ca actor al concertului națiunilor levantine. 

Prima convingere, după ani de propagandă și îndoctrinare publică, este aceea că Israelul nu poate trăi în siguranță decât pe seama lipsei de siguranță a celorlalte state din regiune. Cu alte cuvinte, securitatea lui este cu atât mai mare cu cât securitatea lor este mai mică. Pornind de aici, singura soluție pentru păstrarea unui raport securitar favorabil ar fi aceea de a acționa cu instrumentele puterii brute (deci cele armate) nu doar spre a descuraja jucătorii rivali, ci pentru a le diminua efectiv forța până în pragul neputinței, inclusiv prin lovituri preventive. 

Oricum ar fi privită o asemenea strategie, ea conduce spre concluzia unui hegemonism israelian pe care, desigur, nimeni nu îl poate accepta. Consecința ideii că singurul joc care satisface nevoia, altminteri legitimă, de securitate a Israelului este un joc de sumă nulă, cu excluderea ca de neconceput a unui joc win-win (de sumă pozitivă), este menținerea Israelului într-un război permanent purtat în toate direcțiile. 

Este evident că SUA nu se poate angaja la așa ceva, întrucât este împotriva intereselor ei, tot așa cum Israelul nu poate vedea cum să se mențină pe o asemenea linie politică acceptând controlul SUA. De aici dorința decuplării pare a fi comună, fie și din motive cu totul diferite. Așa cum SUA nu vrea să fie ostatecul Israelului, nici Israelul nu vrea să fie prepusul SUA. 

O asemenea opțiune israeliană capătă efecte cu adevărat suicidare pentru Israel din cauza altei convingeri greșite și anume aceea că el dispune de destulă putere (inclusiv nucleară) pentru a se descurca și singur, inclusiv fără sprijin american, putându-se ridica la poziția de lider regional incontestabil și intangibil exclusiv prin forțe proprii. Ceea ce este profund neadevărat. 

Gândul că, la limită, Israelul ar putea face apel la arsenalul său nuclear, nu poate fi exclus, deși este de-a dreptul nebunesc. Făcând-o, Israelul nu se va salva, ci se va condamna la moarte. Arma nucleară nu este pentru el un atu, care să îi descurajeze rivalii, mulți și, după cum s-a văzut, deloc slabi sau nerezilienți, ci o iluzie securitară letală. 

Dacă opiniile menționate ar aparține exclusiv unui guvern israelian sau unui partid ori unui grup de partide israeliene, situația nu ar fi foarte gravă. Otrava acestor convingeri a intoxicat, însă, din câte se pare, cea mai mare parte a societății israeliene. De aceea, în alegeri nu mai apar partide pacifiste cu șanse de succes, iar elitele politice eligibile nu au nici o viziune asupra unei formule regionale de securitate colectivă. 

Comparându-l pe premierul Nethanyahu cu colegii săi de guvern, pare un munte de rezonabilitate. Comparându-l cu principalii săi critici din opoziție, arată ca porumbelul păcii. Ceea ce relevă faptul că azi pericolul principal nu vine din direcția clasei politice, ci în special din cea a societății civile care înclină spre soluțiile războinice cu iluzia că Israelul poate învinge singur cu minimum de efort. Elita politică se alimentează din această stare de spirit și se folosește de ea, atașându-i și o dimensiune mistică, mesianistă și milenaristă. 

De aceea, prietenii Israelului, din România și de pretutindeni, trebuie să facă din dialogul cu reprezentanții Israelului, precum Președintele Isaak Herzog, un exercițiu pedagogic de trezire la realitate dintr-un somn care poate deveni unul de moarte. Se pare că atât liderii politici israelieni prin natura lor rezonabili, puțini cât vor mai fi rămas, cât și societatea israeliană în ansamblul său nu pot scăpa de doctrinele care le infectează conștiința decât cu ajutorul prietenilor din afară sau al celor care, fără a le fi neapărat prieteni, înțeleg că atât războiul etern al Israelului cu lumea (medio-orientală), cât și pieirea Israelului în acest război nu sunt în interesul echilibrului de putere și al armoniei globale, al păcii și fericirii lumii, al ordinii mondiale. 

Israelul trebuie ajutat să învețe a-și găsi securitatea în respectul dreptului internațional iar nu în negarea lui, în asumarea răspunderilor aferente statutului de membru al regiunii căreia îi aparține prin grația geografiei și destinul istoric, iar nu ca portavion de uscat al unor puteri globale din afara acesteia, în edificarea unei arhitecturi de siguranță colectivă bazată pe recunoașterea caracterului indivizibil al securității, iar nu prin căutarea unei poziții hegemonice în contextul unei disparități de putere impusă manu militari, și, mai ales, în refondarea ordinii sale constituționale astfel încât să facă posibilă găsirea unei soluții juste, viabile și durabile a problemei palestiniene fie prin coexistența a două state separate, fie prin proiectarea unei confederații israelo-palestiniană, fie în cadrul unui singur stat civic și multicultural. 

Altădată, susținând ferm Israelul împotriva tuturor celor care îi amenințau existența sau securitatea, România le spunea deschis și fără complexe interlocutorilor israelieni ceea ce crede că este necesar ca aceștia să facă spre binele țării lor, al relațiilor bilaterale, al regiunii și al lumii. Nu totdeauna opiniile coincideau, dar sinceritatea și respectul reciproc cu care erau exprimate sporeau mereu încrederea și dădeau șanse progresului. Oare și acum va fi la fel? 

Cu un interlocutor român apăsat de povara ilegitimității și reprezentând o țară lipsită de o guvernare legitimă, în căutarea bezmetică de soluții pentru ieșirea dintr-o multiplă și cronicizată criză constituțională, politică, guvernamentală, economică, socială, democratică și morală, dialogul româno-israelian depinde de foarte mult noroc pentru a avea conținutul, consistența și natura necesare ambelor părți. Pentru a colecta mesajele trebuincioase, președintele Herzog ar fi fost necesar să discute și cu reprezentanții curentelor de opinie românești neguvernamentale apte a exprima sentimentele României profunde față de Israel și a împărtăși gânduri pe care numai prietenia sinceră, profundă și responsabilă îți dă forța să le comunici. Nu știu dacă programul vizitei a fost conceput astfel încât să o permită. 

Întrucât nu cred că ne vom întâlni, am așternut aceste rânduri, care, încredințate rețelelor virtuale de comunicare sper să ajungă, cu puțin noroc, la destinatar și să îi fie de folos.