Relațiile dintre Julius Evola și Axa Răului

Fragment din Adriano Romualdi, Julius Evola, L'homme et l'œuvre, 1968

„În fascism sau în național-socialism, în măsura în care acestea își pun în prim-plan axiomele lor mitico-rasiale, Evola vede posibilitatea unei noi reconectări a popoarelor la lumea Tradiției, punctul de plecare al unei istorii autentice, datorită unei noi legitimări a relațiilor existente între spirit și putere. Astfel, datorită contribuției doctrinare a lui Evola, apare în deplină lumină ceea ce asemenea mișcări au mai profund și ceea ce le permite să marcheze o epocă prin propria lor pecete”.

Iată cum Gottfried Benn, unul dintre cei mai mari poeți germani contemporani, saluta, în revista Die Literatur, ediția germană a cărții Revoltă împotriva lumii moderne. Puțin mai departe, el scria:

„(...) Această carte cuprinde toate marile probleme europene din perspective până acum necunoscute sau ascunse, iar oricine o citește va privi apoi Europa cu alți ochi”, întrucât „după ce ai citit-o, te simți transformat”.

Ar putea părea surprinzător că încă din 1935, când Benn scria aceste rânduri, gândirea lui Evola, deși elaborată în afara sferei politice, putea apărea pentru unii drept un fel de dimensiune „în profunzime” a fascismului.

Un observator superficial ar putea crede, de asemenea, că între premisele libertare ale „individului absolut” și fascism există o anumită contradicție.

Contradicția este însă doar aparentă: libertatea evocată de Evola nu este libertatea omului, ci aceea a unui supraom. În cele din urmă, în gândirea lui Evola există logica formulei „nimic nu este adevărat, totul este permis”: lumea fizică nu este mai reală decât visul unui spirit mai puternic decât ea; iar „totul este permis”, deoarece nu există alt „Dumnezeu” decât Eul. Însă această formulă se adresează celui care a atins un grad de realizare de sine suficient pentru a-l purta dincolo chiar și de limitele lumii fizice. Pentru ceilalți, calea spre libertate trece prin mortificarea instinctelor, a sentimentelor și a înclinațiilor care împiedică omul să fie liber, să înțeleagă că „eu este un altul”. Prin disciplină omul devine liber, stăpân peste propriul său haos, iar cei care se lasă purtați de viață sunt pur și simplu niște sclavi aflați în libertate, oameni care nu au niciun drept, nici măcar pe acela de a trăi.

Disciplina militară îi era pe plac lui Evola, care, în anexă la Saggi sull’idealismo magico, cita deja această formulă a lui Otto Braun, adolescent german căzut pe câmpul de onoare:

„Disciplina unui spirit care arde lăuntric de pasiune, dar care, în exterior, este rigid și călit ca oțelul, cuprinzând cu măreție nemărginirea infinitului.”

În altă parte, el a evocat exemplul acelui Ordin ismailit din vremea Cruciadelor, în care existau șase grade: în primele patru trebuia să asculți fără șovăire (până la a te arunca din vârful unui turn la un simplu semn al Maestrului), iar în ultimele două te bucurai de o libertate egală cu aceea a zeilor.

Aceste precizări făcute, se înțelege mai bine de ce Evola a sfârșit prin a se regăsi nu în mijlocul anarhiștilor, ci alături de Ordinul Negru.

În timp ce se dedica artei și filosofiei, prin Europa treceau anii douăzeci, roaring twenties.

Primul Război Mondial scosese la iveală, atât în fața lumii, cât și în fața lor înșiși, indivizi animați de o mistică a acțiunii și a luptei politice, aflați în căutarea unei lumi în care, după cum spunea fostul combatant britanic Oswald Mosley, „și eroii ar putea trăi”.

T. E. Lawrence, Ernst Jünger, Corneliu Zelea Codreanu, Ernst von Salomon, Adolf Hitler, Benito Mussolini, Italo Balbo, Ettore Muti — oameni aparținând unei lumi care nu mai era aceea a adunărilor și parlamentelor, ci a soldaților și a unităților de asalt.

În timp ce în Italia regimul fascist se afirmă și se consolidează, Evola, deși respinge eticheta de fascist și nu se înscrie în partid, se află totuși, prin vocație, de partea oamenilor revoluției naționale.

Multe lucruri îl despărțeau de ei, în special patosul naționalist, dar altele îi apropiau: în primul rând, respingerea comună a democrației. Nu era oare vorba de prima încercare de a impune unei Europe lipsite de coloană vertebrală noua Rangordnung (ordine ierarhică) profețită de Nietzsche?

Prima apariție a lui Evola pe scena politică a avut loc în revista Critica Fascista, la invitația lui Bottai, un fost camarad de pe front, de aceeași vârstă cu el. Într-o serie de articole, Evola susține că fascismul, pentru a fi cu adevărat în acord cu etica sa războinică și „romană”, trebuie să-și distingă obiectivele de cele ale creștinismului:

„Am formulat prin ipoteză un simplu raport de cauză și efect: dacă sunt acceptate anumite premise, atunci se impun și anumite concluzii. Articolul nostru din Critica Fascista, care a stârnit un scandal, începea astfel:

«Premisa este că fascismul, în forma sa cea mai pură, se identifică cu o voință de imperiu; că evocarea Vulturului și a Fasciei nu poate avea un caracter pur retoric; că, în orice caz, aceasta este condiția pentru ca el să reprezinte ceva nou: nu o revoluție de fațadă, ci o renaștere eroică.»

«Tuturor celor care, acceptând aceste premise, doresc să rămână consecvenți cu logica, le repetăm, cu deplină indiferență față de noul val de indignare pe care aceasta l-ar putea provoca în rândurile catolicilor și creștinilor, concluzia articolului respectiv, cuvânt cu cuvânt:

«Dacă fascismul este voință de imperiu, atunci numai prin reluarea tradiției păgâne va deveni cu adevărat el însuși, numai astfel va putea fi animat de acea tensiune care astăzi îi lipsește și pe care nicio credință creștină nu i-o va putea oferi vreodată.»”

Această poziție este exprimată într-un moment nefavorabil: Concordatul este pe punctul de a fi încheiat, iar textul este suspectat că urmărește să saboteze acest proces. În urma protestelor ziarului L’Osservatore Romano, Bottai ajunge în cele din urmă să se dezică de Evola.

Apare apoi Imperialismo pagano, care, tradus în limba germană, îl va face cunoscut pe Evola drept principalul reprezentant al unui curent păgân din interiorul fascismului.

O a doua intervenție publică a lui Evola, prin intermediul revistei La Torre, nu este primită mai favorabil. Acolo scria: „Nu suntem nici fasciști, nici antifasciști — de altfel, antifascismul nu este nimic.” Și, de asemenea: „Ne-am dori un fascism mai radical, mai îndrăzneț, un fascism cu adevărat absolut, alcătuit din forță pură, inaccesibil oricărui compromis.”

Au fost suficiente câteva manevre obscure, orchestrate de personaje mediocre protejate de carnetul de partid, pentru ca revista să fie interzisă încă de la numărul zece.

Evola a sfârșit însă prin a obține un fel de imunitate în interiorul fascismului datorită lui Farinacci, al cărui prieten a fost și a cărui loialitate și onestitate le-a elogiat întotdeauna. Farinacci nu era propriu-zis un „intelectual”, dar era un om inteligent, care înțelesese ce putea să-i ofere Evola în lupta pe care alesese să o ducă pentru un fascism mai intransigent, mai puțin dependent de Coroană și de Vatican și mai apropiat de național-socialism. Astfel, Evola a obținut o pagină în ziarul Regime Fascista, consacrată dezbaterii „problemelor eticii fasciste”.

În aceste pagini s-a desfășurat, timp de mai mulți ani, o confruntare intelectuală deosebit de interesantă între colaboratori atât de diferiți precum Othmar Spann și A. E. Günther; prințul de Rohan și René Guénon; Karl Wolfskehl, evreu emigrat din Germania, și șeful SS, Himmler.

În general, ecoul de care s-a bucurat Evola în Italia a fost redus.

Sub protecția lui Gentile se perpetua acolo o cultură neutră, burgheză, implicit antifascistă. Iar fascismul însuși nu dispunea de o veritabilă conștiință ideologică de dreapta.

În Germania, în schimb, domnea un climat cu totul diferit, născut din ceea ce s-a numit Revoluția Conservatoare (konservative Revolution), care a însoțit apariția național-socialismului. Exista morfologia antiprogresistă a istoriei, mitul cezarismului și al prusianismului militant promovate de Spengler. Exista ideea „mobilizării totale” și visul unui tip uman „prusac, spartan, bolșevic”, formulat de Jünger. Exista Cercul de la Viena, care susținea ideea unui stat organic și a unui sistem ierarhic al cunoașterii. În sfârșit, exista național-socialismul, cu curentele sale rasiste și neopăgâne, cu SS-ul, un fel de național-socialism în interiorul național-socialismului, conceput după modelul Ordinului Teutonic.

În aceste medii nu lipsea nici interesul pentru științele oculte, așa cum subliniază Dimineața magicienilor (Le Matin des magiciens), carte care, de altfel, este presărată cu numeroase erori și exagerări. Tocmai lui Pauwels și Bergier li se datorează următoarea definiție a nazismului: „Guénon + diviziile Panzer”.

Însă mai ales de cercurile conservatoare s-a apropiat Evola: de Herrenklub, în fața căruia a susținut mai multe conferințe, și de anumite institute ale SS, precum Ahnenerbe, care se consacra studiului raselor și originilor ariene. A legat prietenii cu Heinrich von Gleichen, Ferdinand Clauss, Johann von Leers, dar și cu Franz Altheim. Traduse în limba germană, Imperialismo pagano și Revoltă împotriva lumii moderne au fost citite, recenzate și discutate, stârnind un interes mult mai mare decât în Italia. În această privință, s-a spus că tocmai premisele culturale lipseau în Italia.

În Germania, rolul jucat de Evola nu a fost unul politic, chiar dacă a contribuit la înlăturarea multor neînțelegeri și la pregătirea unei apropieri mai strânse între fascism și național-socialism. El a clarificat semnificația tradițiilor la care aceste regimuri făceau trimitere în Italia și în Germania: simbolul roman și mitul nordic, sensul clasicismului și al romantismului și a respins opozițiile artificiale, precum aceea dintre romanitate și germanism.

Dincolo de retorica umanistă a „barbariei teutone” și de cea opusă, dar echivalentă, a „formalismului roman”, Evola subliniază unitatea originară a raselor ariene. Roma nu este un mit destinat literaților italioți sau latinizanți, ci o expresie a pozitivității nordice care a creat și stilul prusac. Dincolo de legenda unei Rome birocratice, pe gustul avocaților napolitani, și de aceea a unui germanism al „teutomanilor” cu coifuri cu coarne, există realitatea Romei — „elitism, realitate olimpiană și eroică, ordine, lumină, virilitate și acțiune pură” — precum și realitatea vechii lumi nordice.

Günther, în eseul Humanitas, le amintea compatrioților săi care doreau să germanizeze școala în detrimentul limbilor greacă și latină că tocmai în lumea greacă și romană s-a exprimat acel stil de noblețe senină, de severă stăpânire de sine, atât lăuntrică, cât și exterioară, caracteristic raselor blonde indo-europene coborâte din Nord. Evola insistă asupra caracterului nordico-arian al Romei; reactivarea anumitor elemente nordice, „prusace”, în poporul italian și revenirea la un anumit echilibru clasic, „solar”, în poporul german nu reprezintă nicidecum o denaturare, ci, dimpotrivă, o recucerire și o reintegrare.

Semnificația Romei pentru spiritul „olimpian” germanic este, de altfel, chiar titlul unei conferințe susținute de Evola în mai multe orașe din Germania. După ce redefinește conceptele de stat și imperiu, el depășește opoziția dintre romantism și clasicism prin viziunea întâlnirii celor două lumini, cea a Nordului și cea a Sudului:

„De-a lungul istoriei, Nordul și Sudul au fost obiectul unei duble nostalgii care doar rareori și-a găsit echilibrul. În această privință, dacă nostalgia Sudului este în esență «fizică» și sentimentală, cea a Nordului este înainte de toate metafizică și spirituală. Chiar și astăzi, omul Europei Centrale și de Nord tânjește după Sud fie ca umanist, fie pentru că acolo caută soarele, odihna și o anumită atmosferă pitorească, pe care o asimilează exotismului. Natura nostalgiei pentru Nord, întâlnită pe alocuri la popoarele mediteraneene în epoca clasică, avea însă un cu totul alt înțeles (...). În Nord, soarele de la miezul nopții le oferea simbolul fizic al celui mai înalt mister al Antichității mediteraneene: acela al luminii interioare care răsare acolo unde lumina fizică apune. Nordul, cu fenomenul său al unei zile aproape lipsite de noapte, le apărea drept ținutul cel mai apropiat de cel al luminii eterne (...).”

Însă și pentru omul Nordului lumina Sudului poate deveni un principiu al trezirii, cu condiția să lase în urmă perspectivele unilaterale ale unui „eroism tragic”, cu complăcerile sale romantice și nocturne:

„Potrivit Völuspá și Gylfaginning, un «soare nou» și o «altă rasă» se ridică după ragnarökkr; «eroii divini», sau Așii, se întorc pe Idafels și regăsesc aurul care simbolizează tradiția primordială a luminosului Asgard și starea originară. Dincolo de cețurile «pădurii» domnește, așadar, o lumină mai pură. Există ceva mai puternic decât devenirea și distrugerea, decât tragedia, focul, înghețul și moartea. Cine nu-și amintește ce scria Nietzsche: «Dincolo de gheață, de Nord și de moarte — acolo este viața noastră, fericirea noastră»? Aceasta este profesiunea de credință ultimă a omului nordic, o profesiune de credință care, în ultimă instanță, poate fi numită și olimpiană și clasică (...). Această nostalgie a sufletului nordic pentru luminozitatea mediteraneană poate depăși planul estetismului și al naturalismului pentru a dobândi sensul mai profund al unei tensiuni spirituale care, încă din domeniul realității fizice, caută să întrevadă o realitate metafizică.”

Însă activitatea lui Evola nu s-a desfășurat numai în Germania. Întreprinzând o serie de călătorii pentru a intra în contact cu diferite personalități ale mișcărilor naționale, el l-a întâlnit la Paris pe monseniorul Mayol de Lupé, viitorul capelan al diviziei SS Charlemagne, și i-a cunoscut la București pe Mircea Eliade și, mai ales, pe Codreanu, conducătorul Gărzii de Fier.

Codreanu este personalitatea care, în aceste cercuri, l-a impresionat cel mai profund pe Evola. L-a primit în celebra „Casă Verde”, pe care legionarii o construiseră cu propriile mâini, după ce i-a oferit apă și dulceață, potrivit tradițiilor ospitalității românești. I-a expus apoi concepția sa, potrivit căreia fascismul italian se ocupa în primul rând de trup (statul), național-socialismul de suflet (rasa), iar Garda de Fier de spirit. La despărțire, i-a oferit insigna legionară reprezentând un grilaj.

„Acestea sunt zăbrelele anilor noștri de închisoare”, i-a explicat el zâmbind.

La puțin timp după aceea, a fost încarcerat și apoi strangulat din ordinul regelui Carol și al consilierilor acestuia.

Unii se vor întreba de ce acțiunea desfășurată de Evola nu a exercitat o influență foarte profundă. În realitate, deși s-a implicat hotărât ca scriitor și propagandist, Evola nu a renunțat niciodată la adevăratele sale centre de interes, care erau de ordin personal și spiritual. Era de neconceput ca un om de talia sa să-și piardă vremea încercând să obțină o catedră universitară în calitate de „filosof” și la fel de de neconceput era să stea la ușa ierarhilor regimului pentru a țese cu răbdare firele „propriei” sale politici. La toate acestea se adăugau lipsa oricărei dezbateri reale în interiorul Partidului Fascist, conformismul omniprezent și, în sfârșit, arma comodă pe care le-o oferea detractorilor săi interesul său pentru „magie”.

Adevăratul Evola este cel care dispare luni întregi în mijlocul ghețarilor pentru a scrie o carte, care alternează compania femeilor frumoase (și au fost numeroase) cu ascensiunile alpine trăite ca un exercițiu spiritual:

„Muntele este spirit prin tot ceea ce presupune: disciplină a nervilor și a trupului, îndrăzneală lucidă unită cu măsura exactă a pericolului, spirit de cucerire și, în cele din urmă, un impuls către acțiunea pură într-o atmosferă de forță pură.”

Este omul care își împarte timpul liber între cabaretele Vienei și mănăstirile alpine ale cistercienilor, a căror disciplină austeră o urmează vreme de luni întregi; este călătorul care bate la poarta „Casei Verzi” sau a Ordensburg Crössinsee, printre lacurile Pomeraniei. Este un om care nu poate sacrifica experiența de dragul publicității și nici căutarea interioară de dragul succesului.

Cu toate acestea, notorietatea lui Evola a crescut treptat, până la ceea ce s-a numit „campania pentru apărarea rasei”, care părea să indice momentul în care fascismul urma să se angajeze definitiv alături de național-socialism, inclusiv în domeniul luptei pentru o anumită concepție despre lume și despre viață.

https://sapaudia.org/2025/09/22/les-relations-entre-julius-evola-et-laxe-du-mal/