Noua ordine a Orientului Mijlociu în noua ordine a lumii

Orientul Mijlociu (care pentru România este și Orient Apropiat) se află în fața alegerii dintre continuarea fragmentării cu conflictele intestine subsecvente și recunoașterea caracterului indivizibil al securității locuitorilor săi.

Ieșirea din această dilemă presupune înțelegerea actualelor evoluții din Orientul Mijlociu ca parte a transformării vechii ordini globale, respectiv ca parte a trecerii de la vechea ordine globală de inspirație americană sau euro-atlantică la una nouă de inspirație asiatică, având eventuale influențe euro-asiatice.

PAX AMERICANA ȘI RĂZBOIUL AMERICII CU IRANUL

Vechea ordine – pax americana – a fost cu adevărat globală și s-a bazat pe modelul civilizației americane (modul de viață american) sintetizat în „visul american”, și pe puterea americană – economică, financiară (monetară), tehnologică, educațională, culturală și militară.

În logica acestei ordini, care instaura „pacea armată” și rezerva SUA misiunea „jandarmului global”, dublată și susținută de aceea de garant al libertății și sănătății economiei globale, America nu putea permite ca vreuna dintre regiunile cu relevanță strategică ale lumii (printre care și Orientul Mijlociu, nod al unor drumuri strategice străvechi și posesor al unor rezerve energetice uriașe) să fie dominată de vreo putere locală / regională aptă și doritoare să se opună comenzilor ei.

Una dintre aceste puteri regionale posibil rivale a fost Iranul. Fie sub guvernarea de stânga a lui Mohammad Mosaddegh (care voia ca de resursele Iranului să dispună Iranul), fie sub regimul conservator al Șahului Reza Pahlavi (pe care SUA nu l-a abandonat doar de dragul valorilor democratice încălcate de el), fie sub regimul republicii islamice (care SUA estima că va fi slab și instabil), de îndată ce s-a afirmat ca o putere națională susceptibilă să conteste supremația superputerii globale americane, într-o formă sau alta, mai devreme sau mai târziu, urmașii Imperiului persan au intrat în conflict, deschis sau mascat, cu SUA, „Imperiul necesar” mondial.

DE LA ISRAELUL AMERICAN LA AMERICA ISRAELIANĂ

Pentru a controla Orientul Mijlociu și a nu lăsa nici unui actor local, singur sau în alianță cu alți actori locali, posibilitatea de a deveni un lider regional capabil să pună în discuție ordinea americană, inclusiv pentru a îngrădi orice posibilă ascensiune iraniană și a descuraja pretențiile Iranului la un asemenea statut, SUA a transformat statul Israel într-o prelungire a sa medio-orientală, în brațul său înarmat din Orientul Mijlociu, oferind protecția sa tuturor celor dispuși să accepte superioritatea puterii israeliene ca alter ego al puterii americane.

Israelul, care a văzut în relația sa specială cu Noul Ierusalim transatlantic promisiunea realizării visului sionist al Marelui Israel de la Nil la Eufrat, a acceptat să fie America Orientului Mijlociu. Cu timpul, însă, acest Israel american – inspirat sau neinspirat, prudent sau imprudent – a devenit pe nesimțite o Americă israeliană și astfel SUA a ajuns captiv al agendei geopolitice israeliene; după cum securitatea israeliană a ajuns dependentă de susținerea puterii militare americane.

Iranul, mai ales după revoluția republicană islamică, a organizat rezistența împotriva hegemonismului american cu față israeliană sionistă. Opoziția față de Israel a fost în realitate una față de acest hegemonism american pararegional și ea s-a manifestat ca opoziție față de sionism, nu față de ideea unui stat israelian civic.

NODUL CONFLICTULUI ISTORIC IRANIAN: GEOGRAFIA

Problema reală actuală, dar cu rădăcini în trecut, a litigiului dintre SUA și Iran nu este aceea a armelor nucleare (sau a altor arme de distrugere în masă), nici aceea a controlului asupra resurselor sale petroliere, nici aceea a regimului politic și a dorinței de schimbare a acestuia; problema este geografia Iranului care face ca, fără sancțiuni și fără o permanentă hărțuire internațională, chiar și lipsit de rachete balistice și focoase nucleare, Iranul să devină rapid o superputere economică la nivel regional, de neignorat la nivel global (așa cum s-a putut observa cu titlul de eșantion odată cu închiderea strâmtorii Hormuz care a pus pe jar întreaga omenire).

În prezent, tot geografia așează Iranul într-un punct critic pe traseul „noului drum al mătăsii” – proiectul strategic al superputerii globale emergente chineze care domină „secolul Asiei”. Cine controlează Iranul sau este partener strategic al Iranului controlează „drumul mătăsii”; iar acesta este sistemul circulator al noii ordini globale postamericane.

Cum Iranul este prea mare ca să poată fi controlat, ideea este să fie fragmentat în părțile sale geo-culturale componente. Fără asta Israelul nu va putea domina regiunea Orientului Mijlociu; iar dacă Israelul nu va putea, nici SUA nu va putea.

ORDINEA POSTAMERICANĂ CA PRODUS AL ORDINII AMERICANE

Structura puterii la nivel global este astăzi produsul ordinii americane. Datorită acesteia, nu neapărat și a dorinței creatorului și liderului ei, SUA, au apărut puteri regionale noi sau reabilitate care își cer locul la masa deciziilor globale. Această ordine nu moare pentru că a fost rea, ci dimpotrivă, pentru că a avut succes și, odată cu succesul, și-a epuizat rolul istoric. 

„Este un timp al începutului și un timp al sfârșitului; un timp în care vii și unul în care pleci” – spune Eclesiastul. Aceasta este valabil și pentru orice ordine mondială. 

Este, deci, timpul ca SUA să accepte emergența unei noi ordini globale, post-americane, care va înlocui unipolarismul cu multipolarismul și asimetria puterilor, specifică celui dintâi, cu echilibrul puterilor; strategia descurajării și sancțiunilor, cu cea a stimulării și solidarității, cea a izolării și excluderii, cu cea a asocierii și includerii, cea a păcii prin forță cu cea a păcii prin dezvoltare, cea a jocului de sumă nulă cu cea a jocului de sumă pozitivă. 

Alternativa SUA este aceea de a se alătura procesului sau a i se opune. Dacă nu i se alătură, acesta va progresa fără ea, ignorându-i valorile și aspirațiile. Dacă i se opune, acesta va progresa împotriva ei. 

Orientul Mijlociu, Golful Persic, Iranul și vecinii săi se află în momentul de față în mijlocul procesului de transformare a ordinii globale. Războiul declanșat de SUA (împreună cu Israelul) împotriva Iranului, la scara istoriei a dat un avânt strategic uriaș evoluției noii ordini globale. Deși menit a frâna emergența ordinii postamericane, accelerat-o. Așa se întâmplă cu toate încercările împotriva naturii; cu cele care merg împotriva cursului firesc al istoriei. 

PACEA DINTRE SUA ȘI IRAN CA MODEL AL NOII ORDINI MONDIALE 

Pacea dintre SUA și Iran va fi de fapt un pilon regional al viitoarei ordini globale de care întregul proiect global, pe care îl va anticipa, va trebui să țină seama. Aceasta nu va fi o pace locală, ci una cu semnificație globală. 

Intrarea SUA în aceste negocieri (dacă ele vor fi duse cu bine până la capăt) reprezintă asocierea SUA la procesul proiectării ordinii globale postamericane. Prin ele, indiferent de conținutul acordului la care se va ajunge, SUA devine cofondator al noii ordini globale, evitând ca aceasta să se nască fără ea sau împotriva ei. Pentru SUA aceasta este principala miză strategică a negocierilor de pace cu Iranul. 

Negocierile de pace dintre SUA și Iran sunt mai mult decât niște discuții (tehnice) menite să pună capăt unui conflict armat. Ele fac din SUA un participant direct la procesul de transformare a ordinii globale, ceea ce va schimba atât distribuția forțelor americane în lume, cât și alianțele americane, dacă nu chiar și modul de operare american în acțiunea externă. 

INTRAREA AMERICII ÎN LOGICA ORDINII POSTAMERICANE 

În logica noii ordini emergente, care trece de la unipolarism la multipolarism sau la pluricentrism, SUA nu mai este interesată să rămână prezentă în Orientul Mijlociu pentru a-l domina (cel puțin nu la nivelul de până acum), așa cum nu este interesată să mai rămână în Europa și să ofere europenilor umbrela ei de securitate. 

În plus, întreaga situație economică a puterii americane decadente (chiar în condițiile în care sau mai ales în condițiile în care economia americană a fost militarizată sub efectul ideologiei neoimperialismului post-modern soroșist) nu îi mai permite continuarea prezenței masive în Orientul Mijlociu. Ca și Imperiul roman în faza lui de decădere, și cel american trebuie să își scurteze frontierele și să își aducă acasă forțele împrăștiate prin lume. Aceasta simplifică negocierile de pace cu Iranul.

Pacea dintre SUA și Iran, urmată firesc de retragerea SUA din Orientul Mijlociu, implică, însă, și dezamericanizarea Israelului, ceea ce este greu de realizat întrucât presupune dezisraelizarea Americii. Pentru America nu ar fi atât de dificil, ba chiar ar fi favorabil, să renunțe la Israelul american, dar este dificil să se debaraseze de America israeliană.

Condițiile păcii americano-iraniene sunt clare și practic acceptate de ambele părți. Problema pentru administrația americană este cum să vândă această pace neoconservatorilor săi și lobbyului israelian din SUA.

De aceea, Iranul, câștigătorul strategic al războiului, trebuie să aibă înțelepciunea de a construi un „pod aurit” pe care SUA să iasă din viesparul medio-oriental fără a fi umilită, ci capabilă să susțină că, și de nu a învins, măcar o pace cu onoare tot a obținut.

CHESTIUNEA ISRAELIANĂ

În ceea ce privește problema Israelului, aceasta nu se poate rezolva decât prin schimbarea statutului său constituțional – două state distincte (Israel și Palestina), o confederație iudeo-arabă, un stat unitar civic și multicultural – iar nu prin război.

Acceptarea soluției nu poate veni, însă, din interiorul Israelului, care atât timp cât va crede că poate soluționa totul, chiar și fără SUA, prin război și numai prin război, nu va accepta nici o schimbare, ci prin implicarea viguroasă a comunității internaționale, care va trebui să ofere totodată garanțiile de securitate necesare tuturor statelor din regiune, inclusiv Israelului, Iranului și poporului palestinian.

În acest context Israelul va trebui ajutat să ajungă în situația de a înțelege că securitatea sa este cu atât mai solidă cu cât securitatea vecinilor săi este mai solidă, iar nu cu cât este mai fragilă.

O ORDINE MEDIO-ORIENTALĂ FĂRĂ COMPONENTĂ PARAREGIONALĂ

Războiul amorsat de SUA și Israel împotriva Iranului a antrenat întreaga regiune și a afectat toată comunitatea internațională. El a arătat că statele regiunii nu pot obține securitatea decât împreună și fără a mai recurge la sprijinul (totdeauna interesat) puterilor (militare și militariste / hard) din afara regiunii.

Pe cale de consecință, principalii actori ai regiunii trebuie să găsească soluții pentru a construi un sistem comun de securitate colectivă și cooperativă, bazat nu pe alianțe opuse, ci pe parteneriate compatibile și complementare capabile să realizeze proiecte comune de dezvoltare inspirate de o solidaritate a intereselor tot mai cuprinzătoare. În acest sens, modelul Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa ar putea fi o sursă de inspirație.

În prezent, ordinea regională poate fi asigurată prin cooperarea trilaterală a Iranului, Turciei și unui grup integrat de state arabe (în primul rând Arabia Saudită și Egiptul). Lor li s-ar putea asocia, la timp potrivit și în formă specifică și Pakistanul, ca putere care nu aparține în sens strict Orientului Mijlociu, dar care are o poziție geostrategică de natură a-i oferi și influență în și răspunderi față de Orientul Mijlociu, asigurându-i și capacitatea de a contribui la menținerea păcii prin ajustarea echilibrelor regionale. 

Faptul nu ar însemna excluderea sau izolarea Israelului, ci crearea unui cadru regional care să ofere acestuia oportunitatea de a alege între securitatea prin integrare regională cu câștiguri pentru toți participanții și riscul jocului de sumă nulă, imposibil de câștigat de unul singur mereu și împotriva tuturor.

HANDICAPUL DEFICITULUI DE ÎNCREDERE

Realizarea unui sistem de securitate colectivă și cooperativă regională, în Orientul Mijlociu, prezintă o dificultate specială constând într-o cronică lipsă a încrederii. Aceasta are surse istorice obiective, cât și explicații care țin de politica divide et impera a hegemonilor globali.

Problema se poate rezolva, pe de o parte, prin integrarea statelor din regiune în structuri multilaterale internaționale mai largi (ex BRICS sau OCS) în componența cărora intră și unele puteri globale soft, fie printr-un sistem sinergic de parteneriate cu puteri globale soft (dar cu „dinți”) din afara regiunii. Puterile hard s-a văzut că nu pot fi de mare ajutor, întrucât confruntarea, iar nu cooperarea este logica lor. Or, statele Orientului Mijlociu au nevoie de mai multă încredere reciprocă pe care le-o aduce cooperarea, iar nu confruntarea. 

REVENIREA LA EGALITATEA SUVERANĂ ȘI DEBARASAREA DE NARCISISMUL EUROATLANTIC

Procesul de pace în Orientul Mijlociu cere în acest moment imaginație mai mult decât memorie, și smerenie mai mult decât mândrie. În căutarea păcii, Occidentul euro-atlantic trebuie să se vindece de narcisism și să scape de complexele sale de superioritate, în timp ce Orientul colectiv trebuie să se debaraseze de complexul de inferioritate și de frustrările aferente acestuia, găsind totodată înțelepciunea de a-și gestiona cu măsură succesul istoric, fidel valorilor armoniei globale caracteristice mentalităților sale tradiționale.

În orice caz, pacea trebuie să recunoască dreptul suveran al tuturor statelor (SUA și Iran deopotrivă) de a-și alege sistemul și mijloacele de apărare (dacă Israelul are dreptul la arma nucleară, și Iranul trebuind să îl aibă). Acest drept suveran trebuie exercitat, însă, în condițiile răspunderii pentru ordinea internațională, respectiv al răspunderii fiecărui stat pentru pacea lumii. În condițiile acestea, faptul că siguranța lumii este amenințată de proliferarea armelor de distrugere în masă nu este un motiv pentru ca statele care le au să interzică statelor care nu le au a se dota cu ele, ci trebuie, pe de o parte, să se procedeze la o acțiune nediscriminatorie privind reducerea și neproliferarea acestui tip de arme, iar, pe de altă parte, să se ofere garanții internaționale privind securitatea statelor cărora li se cere să nu se doteze cu ele.

De asemenea, orice stat trebuie să fie liber a intra în alianțele pe care le consideră necesare și a permite amplasarea pe teritoriul sau a mijloacelor militare aliate. Acest drept nu poate afecta, în lumina egalității suverane, dreptul statelor vecine de a cere aranjamente de securitate care să evite amenințarea reprezentată de acumularea unor forțe militare periculos de mari la frontierele lor. Dacă SUA nu a putut accepta amplasarea de rachete sovietice în Cuba, de ce ar trebui să accepte Rusia baze militare americane în Ucraina?! În acest sens nimeni nu poate avea un drept de veto, dar nici nimeni nu poate refuza dimensionarea capacităților sale militare de o manieră care să nu afecteze siguranța altora.

INTERDEPENDENȚA GLOBALĂ: VULNERABILITATE ȘI ATU

Războiul din Golf a probat realitatea interdependențelor globale. Acestea prezintă riscuri de securitate, dar sunt și un motiv puternic pentru scurtarea conflictelor armate și favorizarea negocierilor politice.

De aceea, lecția de învățat nu este cea a „deriscului” (anihilării riscului) prin decuplare și (auto)izolare, ci a consolidării păcii, siguranței și stabilității globale prin gestiunea comună a interdependențelor în cadrul unui multipolarism simetric cu o dinamică orientată și către echilibrele dezvoltării economico-sociale universale.

CRIZA DE SISTEM A UE ȘI NEVOIA DE REFONDARE A EUROPEI POLITICE

Totodată, războiul din Golf și procesul de pace din Orientul Mijlociu a dovedit că realizarea unui multipolarism global stabilizat prin simetria puterii principalilor actori ai lumii, capabili să iradieze, mobilizeze și să inspire (fără a impune), cere aportul Europei, respectiv al UE ca Europă politică. Irelevanța strategică a UE, ca putere soft (cu dinți), în acest moment, este resimțită mai ales de puterile globale și regionale emergente ale Orientului și Sudului global.

Respectiva absență este rezultatul împrejurării că multiplele crize cronicizate din sistemul UE, s-au transformat, în contextul dezordinii globale prelungite, precum și în cel al dezordinii din statele membre, în criză a sistemul UE. Aceasta impune refondarea UE, adică reinventarea sistemului comunitar european.

Actorii Orientului Mijlociu și ai Sudului global nu trebuie să aștepte, însă, reinventarea UE prin impuls intern și nici să lase UE în urmă, concepând și avansând construcția noii ordini globale ca și când Europa nu ar exista. Până la refondarea UE, ele trebuie să devină active și să ia inițiativa, formulând nu doar cereri și definind așteptări, ci propunând europenilor proiecte concrete și viziuni strategice apte a-i inspira, ghida și mobiliza.

ROLUL ROMÂNIEI CA PUTERE MIJLOCIE

La un Forum internațional organizat recent la București, pentru a analiza evoluțiile din Orientul Mijlociu și perspectivele unei ordini medio-orientale care să ofere impulsuri unui model de nouă ordine mondială, unul dintre participanți, profesor la Universitatea din Shanghai, vorbind despre rolul puterilor mijlocii în edificarea viitoarei arhitecturi de securitate din regiunea respectivă, a menționat România, alături Germania și Turcia. 

Sesizând surpriza unora dintre cei prezenți, inclusiv în rândul gazdelor, oratorul a adus ca argument al influenței pe care o poate exercita România chiar organizarea Forumului cu pricina, subliniind că acesta a permis întâlnirea și schimbul de opinii, urmat de diagnostice originale și soluții îndrăznețe, între persoane venind din țări altminteri situate în tabere adverse, care au putut vorbi calm, dedramatizat, rațional și rezonabil. Nu sunt multe țări din lume care pot găzdui așa ceva și care astfel pot exercita o influență intelectuală remarcabilă asupra evoluțiilor globale – a insistat profesorul chinez, de astă dată în asentimentul auditoriului. 

Puterea nu stă doar în arme și bani, ci și în cuvinte și caracter, în suflet și minte. Iată o observație care oferă românilor motive de mândrie și optimism, dar la care România trebuie să reflecteze cu conștiința că ceea ce face în prezent, mai ales prin inițiative civile nesusținute, dacă nu chiar bruiate, de autoritatea publică, este departe de a fi destul, raportat la capacitățile ei și la nevoile ca acestea să se exprime.