Mesaje din Sirius (XI) Evrei pistruiaţi, evrei cu ochii oblici şi evrei negri…

Trebuie să admitem că istoria de trei-patru milenii a poporului evreu este nu doar extrem de bogată, complexă, pilduitoare, ci şi, pe-alocuri, controversată, mai ales cea legendară, ca şi holocaustul, acaparând, uneori tensionat, interesul public. Poporul ales şi poporul veşnic persecutat sunt vocabule care, în mentalul comun, fixează repere esenţiale. (Un amănunt nu lipsit de semnificaţie: în România, istoria evreilor este abordată, în manualele de liceu, aproape exclusiv din perspectiva holocaustului. Este oare o eroare, o inducere subliminală că holocaustul ar sta – horribile dictu ! – sub imperiul necesităţii?) Încercând o unificare a legendei şi-a evenimentelor atestate documentar, Josy Eisenberg se întreabă dacă a fi evreu astăzi „înseamnă să aparţii unei credinţe, unei culturi sau unei naţiuni”. Sau mai intuitiv: „Este cineva evreu aşa cum altcineva este protestant sau catolic, ori cum este celt sau latin, suedez sau turc?”. Există însă şi învăţaţi care aplică acestei istorii o perspectivă teleologică, de un implacabil destin: revelaţia, înflorirea, mult îndelungata diasporă şi reîntoarcerea pe pământul legendar, ca triumf al sionismului din secolele al nouăsprezecelea şi al douăzecilea. Ca să găsim totuşi un sens raţional miracolului dăinuirii evreilor în diaspora, va trebui să admitem, odată cu Paul Johnson, că ghetoizarea, statul cu faţa ascunsă în stat, a fost, o lungă perioadă, soluţia salvatoare. Numai astfel s-au putut salva religia, alte şi alte stricte tradiţii, ca şi limba. Am putea deci afirma, fără însă a absolutiza, că cineva poate fi evreu aşa cum altcineva este catolic, dar nu şi cum unii sunt suedezi sau turci. Nu pentru că suedezii sau alte popoare ar putea proba puritatea rasială, ci pentru că identitatea evreiască nu-i dată, în primul rând, de arborele etnic. Evreii pot fi, vom vedea mai jos, urmaşii lui Avram, dar şi negri din nordul Africii, după cum pot proveni (şi provin) dintr-o seminţie turcică.

            Să ne reamintim, mai întâi, de celebra Operaţiune Moise, din 1984, urmată de Operaţiunile Joshua şi Solomon, de aducere în Israel, prin bunele oficii secrete ale Mosadului, a aproape 15000 de evrei etiopieni (falasha), salvându-i de la o posibilă inaniţie pe presupuşii urmaşi ai reginei din Saba şi ai regelui Solomon. Aceştia nu sunt însă primiţi chiar cu braţele deschise de populaţia israeliană, de cercurile rabinice, ca să nu mai vorbim de evreii laici, majoritari. Iudaismul etiopienilor era puţin altfel. Iudaismul, dar şi culoarea pielii sau, în şoaptă spus, rasa. Provenind din douăsprezece triburi de aceeaşi etnie, cu aceeaşi limbă şi religie (Simeon, Iuda, Beniamin, Ruben, Gad, Dan, Efraim, Manase, Isahab, Aşer, Naftali) evreii au plecat din Ur (Mesopotamia), au ajuns în Egipt şi, apoi, în Palestina. În nici un moment al istoriei lor n-au prea agreat iudaizarea altora. Doar amoniţii se convertesc, dar asta înaintea cuceririi romane. În secolul al VIII-lea se produce însă un fenomen pe care, oricât am vrea să-l trecem în subsidiar, n-am reuşi, el iradiind în întreaga istorie universală. Khazarii (hazarii), seminţie de origine turcică, hotărăsc să îmbrăţişeze religia mozaică. Aceştia ajung, în două valuri, în Panonia. Se spune că iniţial vorbeau un idiom asemănător cu cel ciuvaş, dar au adoptat, mai întâi în temple, limba ebraică, devenind, şi lingvistic, evrei. Sunt consideraţi al treisprezecelea trib. Pornind de aici, J. C. Drăgan încearcă să clarifice destul de neclar lucrurile: „Puţini mai sunt evreii semiţi împrăştiaţi în lume, cum ar fi sefardiţii în Spania, alţii aşezaţi la Salonic şi Constantinopol, mai ales în Mediterana”. Nu ne apucăm să facem neapărat statistici, e destul să afirmăm că gena evreiască e greu de identificat. Esenţiale rămân spiritualitatea care a edificat monoteismul iudaic şi-a alimentat cele două mari religii ale lumii, creştinismul şi islamismul. Arthur Koestler, autorul unei cărţi fascinante despre al treisprezecelea trib, vorbeşte de un paradox tragic al spiritualităţii evreieşti: „Credinţa mozaică, aşa cum dovedesc două mii de ani de istorie tragică, determină auto-segregaţia pe plan naţional şi social. Ea îl izolează pe evreu şi îndeamnă la izolarea lui de către ceilalţi. Ea creează, în mod automat, ghetourile fizice şi culturale. Ea îi transformă pe evreii din diaspora într-o pseudo-naţiune fără vreunul din atributele şi privilegiile calităţii de naţiune; această pseudo-naţiune este vag unită printr-un sistem de credinţe tradiţionale întemeiate pe premise rasiale şi istorice care se dovedesc iluzorii”. Şi mai departe: „Principala activitate literară specific evreiască a diasporei a fost teologică. Şi totuşi Talmudul, Cabbala şi exegeza biblică voluminoasă rămân practic necunoscute publicului evreiesc contemporan; deşi, repet, acestea constituie singurele relicve ale unei tradiţii specific evreieşti […] Realizările filosofice, ştiinţifice şi artistice individuale ale unora sau altora dintre evrei constau în contribuţii la cultura naţiunilor gazdă”. Antisemitism? Cred că nu, întrucât, în limbajul curent, evreu român  (imnul naţional al evreilor, Hatikva, este compus pe melodia cântecului popular românesc Cucuruz cu frunza-n sus, răspândită în nordul Ardealului şi-al Moldovei),  evreu ungur sau evreu spaniol nu creează reacţii de respingere.

            Pentru unii, al treisprezecelea trib, genetic prezent în Est (în Ungaria, România, Ucraina şi-n alte spaţii) subminează legenda poporului ales. Nu şi pentru istoricul evreu din Israel, Abraham Poliak, care se ocupă de strămoşii khazari tocmai pentru a justifica renunţarea la ghetoizare şi edificarea unui stat modern, deschis colaborării cu toată lumea.