Bogăția – o minciună, de când e lumea
În memoria mitică a românilor (aflaţi încă, aşa cum susţine Blaga, la vârsta demonismului popular) s-au păstrat poveşti despre începuturile lumii. Pe atunci, întâlnirile oamenilor cu Dumnezeu, cu sfinţii şi cu dracii erau dese şi neîntâmplătoare; lucrurile se rânduiau în rosturi stabile, ce aveau să dureze cât lumea. Şi lumea (societatea, îi spunem astăzi) era croită pe măsura omului. După cum pământenii ştiau să asculte de bunătatea unora sau se lăsau păcăliţi de ceilalţi, li se croia legea şi li se lăsa pedeapsa. Acea vârstă a întâlnirilor miraculoase se suprapune cu starea primară de neorânduială, când nici Dumnezeu nu ştia cum se va aşeza omul în lumea ce-i fusese pregătită. Pentru a afla, divinitatea i-a lăsat, pentru prima și ultima dată, libertatea. „Încercarea” (a se citi „pedepsirea”) oamenilor cu libertatea ia forma mitică a ispitelor, adică a confruntării cu imperativul alegerii. Astăzi, mila creștină pentru cel slab, dublată de umanismul interesat de cel lipsit de șanse ne-ar face să condamnăm această încercare a omului primordial. El nu avea nici putere, nici experiență, iar cei doi „agenți de influență”, Dumnezeu și dracul, păreau înțeleși în a-l supune unor măsurători ce îi supraevaluau firea. Totuși, pentru aceasta îi fusese dată judecata, de care însă omul nu face prea bună folosință.
Iată, pe scurt, unul dintre miturile românești ale ispitirii: Pe când moș Adam și moașa Iova își începeau viața terestră, le era destul să are o singură brazdă de pământ pentru a se hrăni. Iată-l însă pe diavol care vine și-i propune femeii prima motivație economică: viața ca certitudine anticipat calculată. „O, ce oameni nesocotiţi sunteţi voi! Pentru ce nu araţi voi mai multe brazde, să semănaţi mai mult grâu, să aveţi din destul, pe douăzeci-treizeci de ani. Deschideţi-vă ochii şi vedeţi că în curând o să aveţi copii, şi apoi cu ce să-i hrăniţi?” Cât de rezonabilă părea sugestia diavolului! În așa măsură, că Iova și Adam l-au crezut „omul lui Dumnezeu”, trimis ca să le deschidă ochii și să le trezească judecata, darul divin de care, cum spuneam, omul liber nu știa cum o să îi fie de folos. Și cât de obișnuit este un asemenea raționament astăzi, în toate situațiile, atunci când ne întrebăm dacă să mai facem copii, dacă să ne mai îngrijim părinții sau să ne mai recunoaștem rudele și prietenii!
Numai că judecata nu este niciodată calcul și nici măcar rațiune, dacă aceasta nu concede să se adape din credință, adică să se supună unei rațiuni mai mari. S-a vădit aceasta când, datorită lipsei de judecată a omului şi lipsirii sale voluntare de libertate (căci foarte repede a căzut în ascultarea diavolului), a trebuit să fie limitată și să fie adusă în lume judecata lui Dumnezeu: Şi mi se coborî drăguţul de Dumnezeu, aşa mânios cum era, pe pământ şi ducându-se la holda lui Adam zise:
- Tu holdă, care ai făcut atâtea spice, să fii afurisită; şi spini şi scaieţi să crească prin tine; iar voi paie, care purtaţi spice de sus până jos, să rămâneţi numai cu un spic deasupra; şi acela să fie mic şi plin de tăciune. /…/ Şi se duse Dumnezeu la Adam şi-i zise:
- Omule nesăţios, au nu ţi-a fost ţie de ajuns o brazdă ca să te hrăneşti? De azi înainte poţi ara cât îţi place şi eu îţi voi da iarăşi cât îmi va plăcea mie; şi suntem gata.”(text cules și reprodus de Tudor Pamfile, în Povestea lumii de demult)
Iată povestea neuitată în care bogăția își dezvăluie caracterul nu atât demonic (căci, în alte contexte, diavolul are rolul de păzitor al comorilor, al aurului malefic, deci de ferire a oamenilor de îmbogățirea miraculoasă), cât fals-rațional, adică mincinos. Bogăția care, în gândirea modernă, este definită pur material și chiar mai mult, exclusiv cantitativ, încercând să se justifice ca realitate pură, cât mai independentă de interferențe neraționale are, în gândirea tradițională (adică supusă judecății lui Dumnezeu) a românilor, trăsăturile minciunii: este ireală (o promisiune), ba chiar se opune realităţii, căci, încercând să introducă o cauzalitate secundară (dacă munceşti destul, ai cu siguranţă mai mult), ascunde realitatea primă, unică (nu munca este cauzatoare de bogăţie, nici calculul sau atitudinea precaută; ci poţi să ai atât cât se cuvine, după judecata lui Dumnezeu). Şi are picioare scurte, căci adevărul nu întârzie să se reinstaureze şi să amendeze intenţia mincinoasă.
Cu adevărat, spiritul capitalist al românilor este condamnat în acest sistem de credinţe. Conceptul de capital, ca și acela de bogăție (cu care este rudă de gradul I) sunt cu totul nepotrivite cu îndoiala pe care, la începutul lumii, diavolul a semănat-o în sufletele noastre în ceea ce privește acumularea și averea. Iar îndoiala (ca și criteriile judecății demonic-puerile a românilor) se hrănește astăzi din ciudate întâmplări: îmbogățiri bruște, pedepse neașteptate (Patriciu, Năstase și Becali sunt cei mai notorii pedepsiți și fiecare dintre ei face deja subiectul unei judecări în spirit mitic de către opinia publică), scăpătarea economiei ca stil de viață și gândire.
