Negocierea păcii cu Rusia în capcana narativelor UE
Alexander
Stubb este unul dintre cei trei președinți ai Finlandei pe care i-am cunoscut
personal, alături de Tarja Halonen și Martti Ahtisaari, și unul din cei doi,
alături de Tarja Halonen, cu care am fost coleg în diferite foruri parlamentare
europene. Colaborarea cu el mi-a lăsat amintirea unei persoane realiste în
evaluarea sfidărilor și rezonabile în conceperea soluțiilor. De aceea,
pozițiile sale belicoase referitoare la conflictul UE cu Rusia amorsat în jurul
crizei ucrainene, cu mult peste greutatea țării sale și total contrare
avantajoasei politici cunoscute sub numele de „finlandizare”, urmată după cel
de al Doilea Război Mondial, m-au surprins neplăcut. Faptul amintește de acea nefericită
combinație de dogmatism autist și tranzacționism parohial care s-a făcut
remarcată de mai multe ori în acțiunea internațională a unor lideri politici
scandinavi și baltici în deceniile de după terminarea Războiului Rece.
Astfel,
într-o declarație publică recentă Alexander Stubb a speculat următoarele: i.
Ucraina nu va pierde războiul cu Rusia, ceea ce înseamnă că Rusia nu va câștiga
războiul cu Ucraina (sic!); ii. dacă Ucraina, care duce un război de apărare
existențial, va continua să existe după războiul cu Rusia, înseamnă că ea a
câștigat războiul; iii. Ucraina trebuie ajutată cu arme cumpărate de la
americani din banii rușilor confiscați în Occident, pentru a continua războiul
până când va obține o poziție de forță de pe care să câștige pacea; iv. dacă Ucraina
are nevoie de ajutorul UE și UE are nevoie de ajutorul Ucrainei ca țară ce
poate apăra Europa de politica agresivă a Rusiei îndreptată împotriva ei.
Anterior Stubb lăsase să se înțeleagă că, totuși, la un moment dat UE va trebui
să intre în negocieri de pace cu Rusia, dar, în același timp a cerut creșterea
prezenței militare a NATO în Finlanda. Cum ar arăta pacea UE de negociat cu
Rusia nu a precizat.
ÎNFRÂNGEREA CERTĂ
A UNIUNII EUROPENE
Cu prima afirmație a domnului
Stubb putem fi de acord: Ucraina nu va pierde războiul cu Rusia, mai
ales dacă, așa cum tot domnul Stubb o spune, este îndeplinit criteriul ca un
stat ucrainean să supraviețuiască războiului.
Cel care va pierde războiul cu
Rusia, nu va fi Ucraina, măcar și pentru motivul că Rusia nu a dorit și nu
dorește dispariția statului ucrainean; iar asta nu pentru că Moscova ar fi
generoasă, ci pentru că, în contextul geopolitic actual, ocuparea întregii Ucraine
ar însemna asumarea unei poveri mari – politice, economice, internaționale,
militare etc. – fără un profit pe măsură.
Perdantul va
fi, în primul rând, UE și, foarte probabil NATO, care se va
trezi nu fără SUA ca membru, ci fără SUA ca umbrelă de protecție și plasă de
siguranță.
În ceea ce privește SUA, ea va
fi un semi-învins. De ce doar semi? Întrucât, pe de o parte, administrația
Trump a scos-o din luptă unilateral la timp spre a da impresia că unicul
beligerant anti-rus este UE și a face să se uite că tocmai ea i-a împins pe
europeni în luptă, iar pe de altă parte, pentru că, dacă nu și-a atins
obiectivul inițial de a păstra Ucraina în granițele sovietice și a o aduce cu
ele în NATO, cel puțin a lovit în plin ținta subsidiară, respectiv UE, pusă
acum pe butuci fără putința de a se redresa spre a-i fi rival pe o perioadă
greu de determinat.
Disperată să obțină, totuși,
condiții de pace tolerabile, UE se străduiește acum să mai prelungească
războiul în speranța că la barza chioară va face Dumnezeu cuib. Din păcate,
astfel reușește doar să se afunde într-o criză internă și mai mare, cu
repercusiuni catastrofale pe planul relevanței sale strategice la nivel
regional și global.
Așadar, cu cât UE va prelungi
mai mult războiul cu atât mai rău îl va pierde, condițiile de pace optenabile
azi fiind mai rele decât cele care ar fi putut fi obținute cu câțiva ani în
urmă, dar mult mai bune decât cele pe care va trebui să le înghită cu câteva
luni mai târziu. Înfrângerea nu va fi cauzată, însă, de superioritatea militară
a Rusiei, ci de strategia greșită adoptată de inepții lideri europeni. UE se
va învinge, deci, pe sine și singura veste bună în legătură cu această
împrejurare ar fi aceea că astfel se curăță terenul pentru refondarea Europei
politice, tot așa cum capitularea Reichului german a lăsat loc viran pentru
constituirea Comunității europene.
În atari condiții am putea
accepta logica dlui Stubb, după care Ucraina va învinge? Și da și nu!
VICTORIA CONTRADICTORIE
A UCRAINEI
Într-adevăr, există cea mai
mare probabilitate ca la finele acestui război ucrainenii să își
îndeplinească visul legitim de a avea propriul lor stat național. În timpul
URSS, Ucraina nu a fost decât un stat sovietic, fără caracter național și cu o
calitate pur formală de subiect distinct de drept internațional, mai puțin
independent decât un satelit al Moscovei, respectiv al Rusiei sovietice, precum
fostele state comuniste membre ale Pactului de la Varșovia și CAER.
Războiul cu Rusia, în care
ucrainenii au luptat vitejește, chiar cu inevitabilul copleșirii lor militare,
a fost și prilej de formare sau de consolidare a națiunii ucrainene. Chiar de
la începutul conflictului ruso-ucrainean, consecutiv loviturii de stat din
2014, am observat faptul că mulți ruși cu cetățenie ucraineană au început să se
întrebe dacă nu doar pașaportul le este ucrainean, ci și patria lor este
Ucraina. După cum unii naționali ucraineni, împinși de considerente pragmatice
au căzut în dilema alegerii între pașaportul ucrainean și cel rus, mulți optând
pentru cel dintâi. Delimitarea culturală între ruși și ucraineni, chiar dacă
asta nu neagă rădăcinile lor etnice comune, este o victorie indiscutabilă a
Ucrainei ca stat al unei națiuni de acum conștientă de sine.
Ca și Ungaria la finele
Primului Război Mondial și după destrămarea Imperiului Austro-Ungar, Ucraina nu
poate rămâne și cu buzele unse și cu slănina în pod. Adică nu poate fi și o
bucată de imperiu multinațional și stat națiune în același timp. Dacă
poporul ucrainean cere să i se recunoască dreptul la autodeterminare pe
criteriul național, el trebuie să recunoască același drept tuturor celorlalte
popoare care, împreună cu teritoriile lor istorice, au fost incluse forțat în
Ucraina sovietică, parte a imperiului sovietic cu toate caracteristicile
sistemice ale acestuia. Modificările teritoriale și frontaliere consecutive
nu reprezintă o înfrângere și nici măcar prețul victoriei, ci expresia
deplinătății logice, morale și politice a acestei victorii.
În al doilea rând, victoria va
consta în aceea că, indiferent dacă va păstra sau va pierde configurația
teritorială sovietică, Ucraina va ieși din război ca o mare putere militară;
probabil cea mai mare în raport cu statele membre UE și chiar cu membrii
europeni ai NATO (exceptând, eventual Turcia); ca să nu mai vorbim de vecinii
ei occidentali.
Aceasta va redeștepta
rivalitatea ei tradițională cu Polonia (apropierea polono-ucraineană de după
dispariția URSS s-a realizat pe temelia rusofobiei poloneze unită cu
sentimentul superiorității geostrategice a Poloniei postcomuniste față de
Ucraina postsovietică), va pune sub amenințare state vecine precum România,
Ungaria sau Slovacia și va indispune Germania, care nu dorește jucători prea
mari în Mittel Europa. Cu cât aceste state vor deveni mai rezervate și
mai sceptice cu privire la pretenția actorului ucrainean la rolul de lider
european, cel puțin pentru regiunea Europei centrale și orientale, cu atât mai
mult Ucraina va avea ocazia să încaseze dividendele victoriei sale în războiul
cu Rusia; victorie dobândită împotriva ...UE și a civilizației occidentale în
general. Membrii UE vor avea atunci ocazia să reflecteze la zicala românească
„pe cine nu lași să moară nu te lasă să trăiești”.
Dacă dl Stubb are dreptate și
Rusia nu va câștiga războiul cu Ucraina, aceasta, scăpată, inclusiv grație
garanțiilor pe care le va primi prin acordul de pace, de amenințarea rusă, va
domina sau, cel puțin, va încerca să domine Europa de la Marea Baltică la Marea
Neagră și de la gurile Dunării până la Viena. Este perfect posibil să vedem
atunci adversarii vest-europeni de azi ai Rusiei și susținători actuali ai
Ucrainei împotriva acesteia, solicitând sprijinul Moscovei pentru a contracara
hegemonismul kievean.
De aici mai departe, victoria
Ucrainei devine mai puțin evidentă. Da, va exista un stat națiune ucrainean! Da,
Ucraina va fi o putere militară capabilă să țină în șah UE sau ceea ce va mai
fi rămas din aceasta! Ucraina „victorioasă” va fi, însă, grav depopulată, cu
economia distrusă de război și, mai ales, profund îndatorată în raporturile cu
cei ce i-au furnizat benzina pentru a stinge focul bătăliei cu Rusia (sic!). Dincolo
de cartea forței militare și a amenințării cu forța, noua Ucraină nu va avea
nimic de jucat, condiție în care plata datoriei către „aliați” nu va avea cum
fi făcută decât prin cedare de suveranitate.
Dacă Ucraina va fi primită în
UE, în condițiile în care nu are cum îndeplini criteriile firești ale
examenului de admitere, aceasta nu va mai însemna o altă etapă a extinderii UE,
ci un act de expansiune a neoimperialismului corporatist vest-european,
respectiv ocuparea Ucrainei de către noul Sfânt Imperiu Roman de Națiune
Germană.
Este drept că Alexander Stubb a
calificat victoria Ucrainei exclusiv pe criteriul supraviețuirii ei ca entitate
politică cu statutul formal de subiect de drept internațional, dar nu a spus că
aceasta va trebui să se bucure sau se va bucura și de suveranitate. Probabil că
anihilarea suveranității statului națiune ucrainean „victorios” de către
creditorii săi economico-financiari occidentali va fi concepută ca antidot al
puterii militare disproporționate a Ucrainei „victorioase”, dar falite. În
rest, „victoria” va fi deplină (sic!). Națiunea ucraineană va dobândi
statalitatea, ... dar cu prețul suveranității.
RĂZBOIUL
RUSIEI: EXPANSIUNE SAU APĂRARE?
Cât privește afirmația că Rusia
nu va câștiga războiul, corectitudinea acesteia se verifică numai prin
raportare la obiectivele fixate de conducerea rusă atunci când intervenția
militară a fost declanșată, iar nu la narativele născute din imaginația actorilor
Occidentului euro-atlantic.
Din acest punct de vedere, în
măsura în care strategii ruși au urmărit să îndepărteze NATO de la granițele
Rusiei și totodată să anexeze Crimeea împreună cu o suprafață de uscat de
natură a-i asigura atât legătura peninsulei cu restul teritoriului rusesc, cât
și protecția ei împotriva unor atacuri date prin surprindere, astfel încât să
își rezerve controlul traficului în Marea Neagră, se poate spune că Rusia a
câștigat deja războiul; măcar și prin convingerea născută în mintea
adversarilor săi că o mare putere nucleară de o asemenea talie nu poate fi
evacuată din teritoriile pe care le-a ocupat manu militari.
Dl Stubb (și nu este singurul)
susține că Ucraina duce o bătălie existențială, în timp ce Rusia poartă un
război imperialist. Așa ar fi dacă războiul ar avea loc între Rusia și Ucraina.
Aceasta este, însă, numai aparența. În realitate, lupta se poartă între
Rusia, care își apără securitatea națională în vecinătatea ei imediată,
amenințată, în percepția sa, de extinderea NATO până la frontierele ei, și
Occidentul euro-atlantic colectiv controlat, condus sau / și impulsionat de SUA,
care la sute și mii de kilometri depărtare de granița sa, și-a plasat armatele
chiar în fața porții de intrare în casa rusă. În atari condiții, cine își
apără existența, și cine este imperiul care dorește să își întindă sau mențină
puterea asupra Orientului euro-asiatic?
Purtătorul războiului
existențial este mai degrabă Rusia, și aceasta constituie un atu psihologic al
său în mobilizarea poporului la o altă „mare luptă pentru apărarea patriei”
împotriva „dușmanului ereditar” de la Vest. Ceea ce nici un stat membru NATO
sau UE nu poate face. Armatele acestora ar avea sentimentul că, departe de
casă, ar purta un război fără miză pentru interesele lor naționale vitale, în
care nu și-ar apăra „sărăcia și nevoile și neamul”, ci vanitatea imperială a
comandanților lor.
Ucraina, care este de fapt intermediarul
imperialismului euro-atlantic în rivalitate cu Rusia, ar putea fi
privită ca purtând un război existențial doar dacă ar apăra ființa și
integritatea statului său național. În realitate, ea apără integritatea unui
subsistem sau a unui dezmembrământ imperial, construit de fostul imperiu
sovietic potrivit concepției geostrategice sovietice. Ca interpus în
războiul altora, Ucraina este o victimă; în măsura în care nu este complice. Ca
ariergardă a imperialismului sovietic a cărui moștenire dorește să o conserve
în folos propriu, nu își apără existența, ci perpetuează puterea
imperială.
PERICOLUL
RUS ȘI AMENINȚAREA RUSĂ
Dacă victoria sau înfrângerea
Rusiei se stabilește în funcție de atingerea, respectiv neatingerea
obiectivelor stabilite acțiunii militare, același criteriu trebuie folosit și
când vine vorba de statele UE. Or, acestea susțin în toate documentele adoptate
în ultimii ani că principala amenințare la adresa securității europene este
Rusia. Așadar – deocamdată, cel puțin – Rusia nu este înfrântă. Dacă ar fi fost
înfrântă nu ar fi putut amenința pe nimeni.
Criteriul
înfrângerii Rusiei ar fi înlăturarea amenințării ruse.
Aceasta este, deci, în concepția UE, condiția păcii și indicatorul victoriei.
1. Să presupunem că obiectivul
UE în războiul cu amenințarea rusă ar fi, prin simetrie cu țintele Rusiei,
aducerea acesteia la frontierele din 2014 și a Ucrainei în NATO. În acest sens,
în termeni reali și simplificând expresia ecuației geopolitice, o victorie a
UE ar însemna, pe de o parte, preluarea misiunii de a salva economia postbelică
a Ucrainei de la faliment, inclusiv prin denaționalizarea și europenizarea
acesteia, adică recapitalizarea ei cu banii luați din buzunarul
contribuabilului european și băgați în buzunarul corporațiilor transnaționale
europene, precum și, pe de altă parte, reducerea severă a securității statelor
membre NATO ca urmare a asumării de către alianță a sechelelor conflictului
ruso-ucrainean.
Din momentul unei asemenea
victorii, pericolul rusesc, consecutiv capacității militare superioare a
Rusiei, consolidată chiar și prin efectele unui război pierdut, se va transforma
în amenințare. Rusia va fi obligată să își folosească puterea în vederea
revanșei. Or, cu cât mai mare „victoria” cu atât mai mare dorința de revanșă și
cu cât mai mare dorința de revanșă cu atât mai mare insecuritatea
„învingătorului”.
Orice vecin puternic înarmat
reprezintă un pericol. Un vecin care are motive să își folosească
superioritatea militară devine amenințare; și în fața amenințării trebuie să
iei măsuri de apărare. Or, apărarea suplimentară costă, determinând atât
deteriorarea calității vieții, cât și reducerea libertăților individuale. Cu o
Rusie rănită la frontieră europenii nu vor mai dormi liniștiți niciodată.
Fără umbrela energetică rusă,
pierdută prin intrarea în războiul cu Rusia, și fără umbrela nucleară
americană, pierdută prin decuplarea strategică de SUA în contextul războiului
cu Rusia, după care prezența americană în Europa și-a pierdut interesul,
membrii UE nu au cum fi în siguranță. Or, dacă siguranța obținută prin
izgonirea Rusiei din Ucraina și transatlantizarea Ucrainei au fost miza
intrării Occidentului colectiv în război, ieșirea din război în condiții de
nesiguranță sporită este unul dintre semnele clare ale înfrângerii.
2. Să zicem, însă, că
obiectivul Occidentului euro-atlantic colectiv a fost dezmembrarea Rusiei și nu
doar „ocuparea” Ucrainei. O Rusie împărțită într-o puzderie de state mai mult
sau mai puțin naționale ar înceta, oare, să fie o amenințare la adresa
respectivului Occident prin simplul fapt că ar înceta să existe?
Ce ar rămâne în loc? Un teritoriu imens ar deveni o uriașă gaură neagră
securitară la granița UE. Ordinii imperiale ruse i-ar lua locul dezordinea
unei puzderii de state incoerente, împinse, sub conducerea unor lideri de
ocazie parașutați de serviciile de informații occidentale și inevitabil
corupți, să își transfere anomia internă în războaie externe fără sfârșit.
Acești lideri se vor bate pe moștenirea nucleară rusă, iar cei care vor
reuși să și-o aproprieze nu vor ezita să o folosească pentru a-și păstra
puterea în statele lor fără putere.
O astfel de vecinătate va trebui păzită și disciplinată de UE întrucât
altfel se va vedea contaminată cu virușii corupției, crimei organizate,
terorismului și traficului ilicit incubați acolo. Dacă aceasta va însemna o
victorie, va fi o victorie à la Pyrrhus. O astfel de
victorie nu numai că nu poate fi obținută; ea nu trebuie nici dorită. O
anarhie post imperială rusă va fi o amenințare securitară la adresa vecinilor
europeni mai mare decât imperiul rus post sovietic.
Or, dacă obiectivul declarat al UE / NATO în războiul cu
Rusia, anihilarea pericolului reprezentat de puterea acesteia ca sursă de
insecuritate pentru statele europene, nu va fi atins, înseamnă, chiar în logica
dlui Stubb, că nici Rusia nu va fi învinsă. În schimb, neatingându-și
obiectivele, Occidentul colectiv va cunoaște înfrângerea. Din nou dl Stubb „are
dreptate”. (sic!)
ILUZIA APĂRĂTORULUI
UCRAINEAN
Putem fi, însă, liniștiți.
Președintele Finlandei ne asigură că suntem apărați de Ucraina. Tocmai de aceea
trebuie să o înarmăm. Noi dăm banii, ei dau viețile. Dar după ce ultimul
ucrainean va muri (sau va emigra în Occident, cu tot cu mașinile de lux și
averile puse deoparte în vilele construite din banii contribuabilui occidental),
cine ne va mai apăra?
Finlanda dlui Stubb este un
edificator studiu de caz. Când nu era membru NATO, trupele rusești de la
granița ruso-finlandeză erau simbolice. Chiar dacă Rusia (sovietică și
postsovietică) era mult mai puternică decât Finlanda din punct de vedere
militar, și astfel reprezenta un pericol, ea nu avea nici un interes să o
agreseze pe aceasta întrucât nu avea nici un câștig din ocuparea, anexarea sau
dominarea ei. Statutul de neutralitate al Finlandei conferea securitatea
necesară Rusiei și aceasta nu avea de ce amenința Finlanda. În Finlanda nu
putea găsi nimic din ceea ce ea nu are.
Spre a ajuta Ucraina să bată
Rusia, dându-i astfel prilejul să apere Finlanda în fața unei amenințări
inexistente sau măcar inactuale (sic!), aceasta a cerut (cel mai probabil dând
curs unei sugestii de nerefuzat a administrației Biden) să devină membru al
NATO. Intrarea Finlandei în NATO a lungit linia de contact dintre statele
alianței defensive nord-atlantice și Rusia, expunând-o astfel suplimentar pe
cea din urmă unui potențial atac defensiv (sic!) al celei dintâi.
Asta a obligat armata rusă să
ocupe poziții și la frontiera finlandeză, ceea ce reprezintă un pericol la
adresa Finlandei, dar și o amenințare atât timp cât Finlanda este practic în
război cu Rusia prin implicarea de partea Ucrainei în conflictul militar cu aceasta.
De aceea, acum dl Stubb cere o prezență întărită a forțelor armate mobilizate
sub steagul NATO pe teritoriul finlandez, optând, de teama ocupației ruse, anterior
improbabilă, pentru ocuparea militară a Finlandei (sic!) de către noii aliați
transatlantici.
Un front mai lung creează
probleme defensivei adverse (în speță Rusiei). Reacția în apărare a
adversarului creează o amenințare la adresa celui care i-a testat instinctul de
conservare. Astfel, Finlanda și-a creat o problemă pe care nu o avea, fiind
acum obligată să definească victoria în raport cu Rusia în alți termeni. Iar
Ucraina, de dragul căreia a intrat în complicații, nu are cum o apăra.
Ucraina nu
este apărătorul Europei, ci, cel puțin pentru moment, profitorul, prădătorul și
vulnerabilitatea Europei, putând deveni în viitor, indiferent de deznodământul
războiului cu Rusia, și o amenințare directă la adresa securității europene,
prin amorsarea de conflicte cu componentă militară, precum și prin exportul,
voluntar sau involuntar, al corupției, crimei organizate, traficului ilicit și
terorismului.
PACEA PRIN FURT
Despre „soluția” confiscării activelor suverane ruse
depozitate în Occident pentru a cumpăra viețile ucrainene necesare continuării
războiului s-a vorbit. Primul rezultat, până la epuizarea capacității de luptă
a Rusiei, va fi prăbușirea piețelor financiare și a întregului sistem
financiar mondial controlat de respectivul Occident.
Comerțul și economia în general au nevoie de fluxuri
financiare sigure, iar acestea, pentru a funcționa și dura, au nevoie de
încredere. Riscul amplificat de neîncredere gonește banul făcându-l să se
ascundă în locuri mai sigure. Dacă depozitele nu mai sunt sigure nu numai că
ele se vor evapora, pentru ca transformate în ploi binefăcătoare să facă a rodi
alte câmpuri, dar și moneda de rezervă (dolarul) își va pierde căutarea. Înfrângerea
va fi suportată astfel de către autorii măsurii, înainte ca problema ei să se
pună raportat la ținta acesteia, Rusia.
Dar chiar dacă fondurile vizate vor fi confiscate și
folosite pentru reînarmarea Ucrainei, cât timp va mai putea fi alimentat un
război pentru care demografia ucraineană nu are argumente ca să îl câștige pe
câmpul de luptă? Aceasta cu atât mai mult cu cât China, precum și alte
puteri mai mult sau mai puțin redutabile, la limită vor interveni în sprijinul
Rusiei; prea importantă pentru ele pentru a putea fi lăsată să cadă.
Într-o cursă de anduranță, Occidentul
european își va pierde suflul mai repede decât Rusia și aliații ei. Cu o populație recrutabilă
infinit mai mare, cu o industrie de război mult mai performantă, cu o datorie
publică mică și cu susținători care depășesc în putere economică, forță
militară și coeziune socială tot ceea ce poate mobiliza Ucraina și suporterii
ei europeni, războinici, dar fără chef de luptă pe teren, cum pot ajunge
ucrainenii la „pace prin forță”?
În asemenea condiții, de pe ce poziții de forță să se
negocieze pacea? Dar mai ales care ar fi obiectivele negocierilor de pace? În
condițiile date, adică cele ale unui război care, chiar dacă, să zicem,
alimentat cu fonduri furate (fie de la ruși fie de la cetățenii europeni), nu
va fi pierdut, dar nici nu poate fi câștigat, ele vor trebui să fie altele
decât obiectivele războiului.
PACEA PRIN FORȚĂ
Dl Stubb înțelege că timpul nu mai are răbdare și dacă
vrei pacea ea trebuie negociată cu inamicul iar nu cu aliații. Prin urmare,
pentru a ajunge la pace, în condițiile în care ea nu poate fi impusă cu vârful
sabiei, trebuie să discuți. Iar Președintele Stubb nu numai că susține trecerea
la dialog, dar se oferă să fie chiar el reprezentantul UE pentru dialogul cu
Rusia. Întrebarea este, însă, despre ce ar putea vorbi Alexander Stubb cu
Vladimir Putin. Cum ar trebui să arate pacea lui Stubb???
Desigur, așa cum în repetate rânduri
am spus-o mai mulți (poate cu cea mai mare insistență profesorul Jeffrey
Sachs), dacă vreți să tranșați ceva cu rușii în afara câmpului de bătălie
mergeți să vorbiți cu ei.
Vreți să discutați de pe
poziții de forță? Foarte bine! Care sunt acele poziții? Când veți crede că ați
adunat destulă forță pentru a începe să negociați? Căci pacea negociată în
forță, este altceva decât pacea impusă prin capitulare. Rusia nu are cum fi forțată
să capituleze de Finlanda, Estonia, Cehia sau Luxemburg, și nici de Polonia,
Franța sau Marea Britanie. De Germania ca putere militară deocamdată nu are
rost să vorbim.
Admițând că negocierile încep,
iar dl Stubb va fi negociatorul principal delegat de UE, ce le va spune rușilor?
Ce dorește ca ei să facă sau să nu facă, în condițiile în care prin luptă au
ocupat anumite teritorii de unde prin luptă nu au putut fi evacuați, și vor să
își protejeze printr-un tratat de pace acest succes, asigurându-se că forțele
militare ucrainene nu vor fi consolidate de NATO, iar bazele NATO se vor găsi
la o distanță de Rusia mai mare decât lungimea brațului lor? Cum va putea
răspunde Alexander Stubb unor asemenea pretenții ale Rusiei negociind „pacea
prin forță”?
Când intri
într-o negociere trebuie să știi clar care este minimul pe care vrei să îl
obții și maximul pe care vrei să îl dai. Trebuie să
ai clar în minte ce câștigi și ce pierzi apărând o anumită poziție, precum și
ce câștigi și ce pierzi neapărând-o. Să îți fie limpede ce se câștigă și ce se
pierde pe termen scurt, mediu și lung, precum și cum aceste câștiguri și
pierderi în timp se pot compensa între ele.
Oare este interesată Finlanda
în restabilirea frontierelor sovietice ale Ucrainei, deci în reconstituirea
Ucrainei sovietice, în schimbul obținerii unei păci armate cu trupe rusești la
frontierele sale? Dar Germania, cea reticentă față de intrarea în UE de state a
căror mărime să-i pună în umbră propriile dimensiuni (precum Turcia și Ucraina)
lipsind-o de atuurile superiorității teritoriale și demografice? Dar Slovacia,
Ungaria și România, care au conaționali și teritorii istorice în componența
Ucrainei, fiind totodată cu mult mai slabe sub aspect militar, precum și sub
cel al resurselor naturale decât aceasta? Ba chiar și Polonia care încă nu și-a
încheiat conturile cu moștenirea
Ucrainei naziste?
Sunt cu adevărat interesate
Franța, Bulgaria, Grecia sau Spania, ca membre NATO, să meargă într-un război
cu Rusia pentru Ucraina, după ce aceasta va deveni membru al alianței
nord-atlantice, sau cel puțin să importe insecuritate odată cu intrarea
acesteia în NATO și să fie obligate, de aceea, să își sporească bugetele
militare pe seama dezvoltării economice a propriei țări și a protecției sociale
a propriei populații.
Desigur, un subiect esențial
va fi cel al garanțiilor de securitate care să facă pacea durabilă. Ele vor
trebui date nu doar Ucrainei și Rusiei, beligeranții oficiali, ci și vecinilor
Ucrainei, dacă nu întregii Europe.
Posibil ca dl Stubb să aibă în
vedere în acest sens ocuparea Ucrainei de bravele armate ale statelor membre
NATO (fără SUA, care, după ce s-a ars cu borșul ucrainean, suflă și în iaurtul
turcesc) sau UE. Unei asemenea propuneri de neacceptat, întrucât tocmai
îndepărtarea unor asemenea trupe de la frontiera rusă a fost unul dintre
motivele declanșării conflictului, Rusia îi va prefera, fără îndoială,
războiul.
Aceasta va fi pentru
negociatorul Stubb o victorie sau o înfrângere? Depinde de obiective – așa cum
am mai spus. Dacă obiectivul este războiul, va fi o victorie; dacă el este
pacea, va fi o înfrângere. Iar dacă vrei războiul de ce să îți mai pierzi
timpul cu negocierile de pace?! Ținta este atinsă a priori.
NARATIVELE
NENEGOCIABILE
De fapt Europa
nu poate negocia pacea întrucât nu știe ce vrea, și nu știe ce vrea întrucât nu
poate să vrea ceva rezonabil. Războiul cu Rusia din Ucraina și prin intermediul
Ucrainei s-a născut ca război al narativelor, iar legea de bază a narativelor
este refuzul realității. Acest război este absurd. Nu realitatea l-a impus,
nu nevoile de securitate ale UE l-au amorsat, ci narcisismul și complexul de
superioritate vest european l-au ales ca politică de urmat.
De aceea, inițial accentul a
fost pus pe războiul-spectacol și pe acela Occidentul colectiv a fost în
situația de a-l câștiga. Regizorii lui au mizat pe regula potrivit căreia
chiar dacă adevărul va ieși la suprafață, oamenii vor prefera minciuna decât
recunoașterea faptului că s-au lăsat înșelați. În epoca și sistemul
post-adevărului, pe baza aparenței astfel create și întreținute, au sperat
că vor putea culege efecte reale din premise false. Ceea ce se vede este,
însă, că până la urmă realitatea învinge, așa cum firele de iarbă
reușesc să crească penetrând betonul și asfaltul șoselelor construite cu
ignorarea lor.
Războaiele
nu se câștigă cu narative, ci cu putere efectivă, realism și discernământ. UE
nu mai poate scăpa din capcana propriilor narative în care ea însăși a căzut.
Iar dacă scapă, singurele lucruri pe care le poate face sunt să își accepte
eșecul, să își recunoască vina și să își asume răspunderea. Tocmai asta liderii
politici europeni nu vor sau nu pot să vrea sau nu vor să poată să vrea.
Războaiele nu sunt drepte și
nedrepte, juste și injuste. Ele sunt negarea unei ordini pe care una dintre
părți nu o mai consideră acceptabilă raportat la interesele și puterea sa, în
vederea obținerii altei ordini, adică a stabilirii altor reguli de comportament
în raporturile dintre beligeranți, precum și dintre ei și terți.
În război,
singurul criteriu al justeții este victoria. Câștigătorul
ia potul. Învinsul trebuie să îl convingă pe învingător că pe termen lung este
interesat de un pot mai mic, respectiv să îi mai lase și lui câte ceva.
Discursurile
scrobite ale dlui Alexander Stubb, ca și cele ale celor trei tenori scopiți
Merz, Macron și Starmer, ale arțăgoșilor pitici baltici ori ale mupeților
cârcotași de la galerie, Tusk și Petr Pavel, ca să nu mai vorbim de cele ale
Medusei von der Leyen, ale Katastrofei Kalas și ale tristului figurant Antonio
Costa, sunt de un ridicol depășit doar de tragismul vremii pe care o trăim. Ele
nu duc nici la o pace negociată în forță, nici la vreo victorie în luptă a
Europei politice și cu atât mai puțin la capitularea Rusiei, ci la un dezastru
nuclear. Această cavalcadă în iad trebuie oprită înainte de a fi prea târziu.
Comedia a durat suficient. Destul e destul!
