Feminism și tradiție eroică
Pornind de la presupunerea potrivit căreia completitudinea trebuie înțeleasă ca ceva calitativ și diferențiat, iar incompletitudinea ca fiind cantitativă și lipsită de formă, am abordat deja, dintr-o anumită perspectivă, ideea conform căreia cultura occidentală atât de dezvrăjită nu ar reprezenta semnificația unei evoluții, ci mai degrabă aceea a unui declin, a unei involuții.
În prezent, diferite evenimente tragice au redus în cele din urmă la tăcere majoritatea miturilor marcate de un optimism grosolan, astfel încât suntem capabili să percepem adevărul acestui aparent paradox. De câteva secole, Occidentul traversează un teribil proces de nivelare. Manifestările sale politice – de la liberalism la democratism, trecând prin civilizația de masă bolșevică – constituie fenomene particulare ale acestui proces. Astăzi, diferențele de caste și de demnități interioare, cărora vechile noastre tradiții le datorează măreția lor, sunt îngropate: un asemenea proces de regres implică un nou ideal pentru viitor – nu doar nivelarea dintre oameni, ci și nivelarea dintre sexe. Din aceeași aspirație antiaristocratică și antihierarhică, pe care o regăsim în atât de numeroase manifestări ale degenerării caracteristice lumii moderne, s-a format treptat fenomenul feminist, care își găsește forma cea mai dezvoltată în acele țări care, asemenea fălcilor aceleiași menghine, înconjoară Europa noastră de la Est la Vest: Rusia și America. Egalitatea dintre bărbați și femei în toate aspectele sociale, juridice și politice își găsește o corespondență deplină în emanciparea pe care femeia a realizat-o deja peste Atlantic prin intermediul feminismului.
O confruntare comparativă ne poate fi utilă. Pentru a clarifica absurditatea acestor răsturnări moderne și, în același timp, pentru a defini valorile capabile să ne readucă la normalitate, să revenim pentru o clipă la concepția despre viață proprie tuturor marilor culturi ariene, în special culturilor clasice ale lumii greco-romane și nordico-romane.
Cultul formei – înțeles totodată ca o lege a ordinii și a diferențierii – constituia punctul central al acestei concepții despre viață. Lumea este un cosmos și nu un haos, deoarece, asemenea unui organism complet, ea este alcătuită dintr-o mare varietate de părți și funcții diferențiate, care nu sunt în niciun fel interschimbabile. „Adevărul”, adică scopul ultim al acestor părți, nu constă în dizolvarea procesului de individuare prin revenirea la starea originară de singularitate, ci în a deveni tot mai mult ceea ce ești, în a-ți exprima cât mai precis propria natură până la realizarea unor individuări absolute, concepute ca premise ale formelor multiple și ale determinării superioare a universului. Pe această cale s-a constituit și baza unei ordini ierarhice în cadrul familiei, al ginții, al cetății și, în cele din urmă, al Imperiului – o ierarhie care nu se dezvolta prin violență sau servilism, ci spontan, prin recunoașterea diferențelor naturale dintre oameni, sexe și rase.
În mod firesc, nici o ființă vie nu este doar ea însăși în imediatul său empiric; dimpotrivă, în ea apar și se confruntă naturi opuse. Totuși, o asemenea stare de amestec era înțeleasă ca o incompletitudine: în mod tradițional, depășirea ei a fost concepută drept scop al eticii și esteticii, ajungându-se astfel la fixarea unor tipuri capabile să fie pe deplin „ele însele”, asemenea unor statui vii modelate de un artist pornind din materia informă. În ceea ce privește sexele, bărbatul și femeia se prezintă ca două tipuri distincte: cel născut bărbat ar trebui să se realizeze ca bărbat, iar femeia ca femeie, atât în privința trupului, cât și a sufletului, depășind orice promiscuitate. Chiar și pe plan spiritual, fiecare ar trebui să-și urmeze propria cale, de la care nu se poate abate fără prețul confuziilor și contradicțiilor.
În lumea pe care o considerăm normală, acolo unde domnea acea îndrăzneală interioară fără de care viața nu este decât o sărmană afacere privată lipsită de semnificație, semnele distinctive ale virilității erau modestia interioară și stăpânirea de sine, „ființarea în sine”, o puritate derivată din forță. Existau atunci două căi care puteau permite realizarea acestor idealuri: acțiunea și contemplația. Cele două tipologii fundamentale ale virilității autentice se exprimau astfel în războinic – sau erou – și în ascet. În mod simetric față de aceste tipuri virile, existau și două tipuri de feminitate.
Așa cum există un eroism activ, există și un eroism pasiv. Eroismului afirmării absolute i se opune cel al devoțiunii absolute – iar amândouă pot fi luminoase dacă sunt trăite cu puritate, ca o ofrandă sacrificială. Această dualitate a elementului eroic determină diferența dintre căile de realizare proprii bărbatului și femeii. Atitudinea războinicului și a ascetului – primul având ca mijloc acțiunea, iar al doilea o izolare virilă, ducând fiecare, în felul său, o viață dincolo de viață – corespunde, în cazul femeii, eroismului elanului prin care ea se oferă complet unui altul și pentru un altul. Ea devine permanent prezentă pentru acest altul, fie că este vorba despre soț (tipologia iubitei, corespunzătoare războinicului), fie despre copil (tipologia mamei, corespunzătoare ascetului); în cadrul unei asemenea relații, femeia găsește semnificația superioară a vieții sale, bucuria sa și – în anumite cazuri extreme – salvarea sa. Realizarea acestor două linii eroice, separate și neinterșanjabile, urmată într-un mod tot mai hotărât, prin depășirea a tot ceea ce este feminin în bărbat și a tot ceea ce este viril în femeie, până la realizarea bărbatului și a femeii absolute – iată legea tradițională a sexelor.
Este inutil să subliniem că aceste viziuni se află într-o opoziție deschisă față de principiile nivelatoare și umanitare care, de ceva vreme, domină morala, dreptul și chiar idealul de cunoaștere și de creație al omului occidental. Această bază ne permite totodată să înțelegem spiritul și chipul feminismului modern.
Este, într-adevăr, de neconceput ca o lume care a „depășit” castele și – folosind jargonul iacobin – a „restituit” demnitatea și drepturile fiecărui om să mai poată păstra semnificația relației juste dintre sexe. „Emanciparea” femeii urmează emancipării sclavilor și glorificării lipsei de clasă și de tradiție, caracteristice vechilor paria. Și astfel, abdicarea a fost confundată cu o cucerire.
După secole de „sclavie”, femeia a dorit să devină liberă și să decidă pentru sine însăși. Totuși, feminismul nu a fost capabil să-i ofere o altă personalitate, conferindu-i o stare de spirit care nu este altceva decât o imitație a personalității masculine. Pretențiile sale ascund astfel neîncrederea originară pe care noua femeie o resimte față de ea însăși: adică incapacitatea ei de a fi și de a valora prin ceea ce este – ca femeie, și nu ca bărbat. Ceea ce domină la baza feminismului este premisa potrivit căreia femeia nu ar avea valoare ca atare și că valoarea sa nu ar putea fi obținută decât devenind cât mai asemănătoare bărbatului, revendicându-i prerogativele. De aceea, feminismul este un simptom al celei mai autentice degenerări. Acolo unde etica tradițională prescria ca bărbatul și femeia să devină tot mai mult ei înșiși, afirmând că acțiunea lor îndrăzneață putea exprima ceea ce face din bărbat un bărbat și din femeie o femeie, mișcările moderne aspiră la o nivelare și la o stare care, în realitate, nu se află dincolo, ci dincoace de individuarea sexuală și de diferențiere.
Pe de o parte, ceea ce feminismul avea în vedere, pe plan concret, era homunculul creat de bănci, birouri, piețe și celelalte centre strălucitoare ale vieții moderne. Din acest motiv, nu i-a fost greu să avanseze argumentul potrivit căruia și femeia ar avea predispoziții intelectuale și aptitudini practice care să fundamenteze dreptul, autonomia și „superioritatea” noului tip viril, devenit între timp doar umbra lui însuși. Pe de altă parte, bărbatul a lăsat lucrurile să se întâmple, acceptând ba chiar împingând femeia în viața publică, în birouri, în școli, în oficine și în toate celelalte ocupații mărunte ale societății moderne. Astfel s-a afirmat ultimul impuls nivelator.
Și într-o lume în care boxerul, cowboy-ul și bancherul evreu s-au impus drept tipul masculin superior, în detrimentul asceților și războinicilor, castrarea spirituală a omului modern materializat pare să reînvie vechea supremație a femeii afroditice asupra bărbatului, corupt de senzualitatea ei și condamnat neîncetat să muncească pentru ea. Pe de altă parte, observăm consecințele unei coruperi a genului și ale unei exacerbații însoțite de superficialitate, adică o degenerare a tipului feminin până la caracteristicile sale fizice, atrofierea posibilităților sale naturale și înăbușirea interiorității sale. De aici apare tipul garçonne-ului*, al tinerei masculinize și sportive; goală sufletește, incapabilă de cel mai mic elan dincolo de sine însăși și, prin urmare, dincolo de propria sexualitate: la femeia modernă, posibilitățile maternității și ale iubirii nu mai suscită, în fond, nici cel mai mic interes, spre deosebire de preocuparea pentru înfățișare, haine – sau chiar lipsa lor –, întreținerea fizică, dansul practicat de dragul dansului etc.
Pornind de la această bază, este deci ușor de prevăzut unde vor conduce relațiile materiale dintre cele două sexe. În iubire, la fel ca în dinamica magnetică și electrică, scânteia creatoare este cu atât mai puternică și mai vie cu cât polaritatea este mai bine determinată – imagine care poate fi transpusă în diferențierea sexelor, în măsura în care bărbatul este cu adevărat bărbat, iar femeia cu adevărat femeie. În lumea femeilor „evoluate” și „emancipate”, este vorba mai degrabă despre promiscuitatea unei camaraderii ambigue, despre simpatii „intelectuale” lipsite de vlagă sau despre un nou naturism comunist și banal: nu mai este vorba despre iubirea în semnificația ei profundă și elementară, în care cei vechi recunoșteau o forță cosmică primordială.
Așa cum egalitarismul social a abolit vechile relații virile dintre războinic și războinic, dar și dintre principe și supus, egalitarismul feminist va conduce tot mai mult către o lume dezechilibrată și lipsită de gust. Avangarda unei asemenea lumi – Rusia și America – există deja și ne trimite avertismente dintre cele mai semnificative.
Totuși, fie prin decadență, fie prin renaștere, toate lucrurile sunt interconectate. Dacă vorbim despre decadența femeii moderne, nu trebuie uitat că bărbatul este, în ultimă instanță, responsabil pentru această stare de fapt. La fel cum această plebe nu ar fi fost capabilă să se ridice în toate domeniile vieții sociale și culturale dacă regii și aristocrații ar mai fi fost încă în stare să mânuiască ferm săbiile și sceptrele, femeia nu ar fi putut niciodată să urmeze calea degenerării feministe contemporane într-o societate condusă de bărbați adevărați. Astfel, adevărata reacție nu ar trebui să se îndrepte atât împotriva femeii, cât împotriva bărbatului. Este imposibil să pretindem că femeia poate redeveni fidelă naturii sale atât timp cât bărbatul rămâne caricatura lui însuși. Dincolo de orice exterioritate, genul nu este adevărat și absolut decât numai în spirit. Reintegrarea omului modern în sensul tradițional – adică în sensul unei superiorități aristocratice, al unei demnități ascetice și marțiale, al unei purități dorico-ariene – este sinonimă cu reintegrarea tipului masculin însuși și, chiar și numai la nivelul elitei, reprezintă o condiție indispensabilă pentru reconstrucția noastră politică, precum și pentru restaurarea relațiilor obișnuite dintre sexe, pentru depășirea ereziei feministe în numele unui nou stil „eroic” și pentru ca femeia să poată reveni la posibilitățile sale naturale caracteristice, făcute din foc, lumină și devoțiune eliberatoare.
https://www.voxnr.fr/feminisme-et-tradition-heroique
