Muncă productivă și putere industrială

Contribuție invitată pentru Institutul de Politică Economică Conservatoare (IKW). München, 25 septembrie 2026.

Mesaje-cheie și recomandări de acțiune

Distincția clasică dintre munca productivă și munca neproductivă ar trebui să fie din nou luată mai mult în considerare în politica economică modernă: orice valoare adăugată măsurată în termeni monetari nu creează în aceeași măsură capital reproductibil, cunoștințe tehnice, capacități industriale sau posibilități de acțiune strategică.

Produsul intern brut (PIB) nu constituie, de unul singur, un indicator suficient al puterii economice și al rezilienței unei țări, deoarece agregă forme de valoare adăugată calitativ foarte diferite. Un miliard suplimentar provenit din serviciile financiare, divertisment sau servicii de îngrijire poate fi valoros pentru economia națională, dar nu are aceeași importanță strategică precum capacități suplimentare de producție în domeniul mașinilor, instalațiilor energetice, vehiculelor, produselor chimice sau al altor bunuri critice.

Slăbiciunea centrală a modelului economic neoliberal constă în ipoteza potrivit căreia disponibilitatea globală ar putea, într-o mare măsură, să înlocuiască capacitățile de producție naționale. În condiții internaționale stabile, această logică maximizează eficiența pe termen scurt, dar poate genera simultan dependențe industriale care devin pe deplin vizibile abia în cazul sancțiunilor, conflictelor comerciale, crizelor energetice sau tensiunilor geopolitice.

Industria nu se reduce la producția actuală: ea constituie o capacitate de acțiune acumulată. Fabricile încorporează mașini, relații cu furnizorii, rutine tehnice, muncitori calificați, ingineri, cunoștințe dobândite prin experiență, precum și un know-how instituțional acumulat de-a lungul deceniilor. Prin urmare, dispariția unor asemenea structuri este calitativ diferită de o deplasare temporară a valorii adăugate între sectoare.

Capitalul financiar nu poate înlocui rapid și integral capacitățile industriale pierdute. Anumite fabrici standardizate pot fi, desigur, construite parțial într-un interval de unu până la trei ani, în timp ce constituirea unor lanțuri complexe de materii prime, infrastructură și creare de valoare poate necesita mai mult de zece ani. Prin urmare, politica economică trebuie să țină mai mult seama de ireversibilitatea în timp a pierderilor de structuri industriale.

Exemplele Iranului, Rusiei și Chinei arată că performanțele economice în condiții de presiune geopolitică nu pot fi evaluate exclusiv pe baza veniturilor nominale sau a PIB-ului. În pofida multor ani de sancțiuni, Iranul a produs încă peste 1,07 milioane de autovehicule în 2024 și și-a mărit producția de gaze naturale cu 64% între 2013 și 2023; asemenea capacități ilustrează valoarea strategică a unei baze materiale de producție.

În schimb, Regatul Unit arată că o economie poate pierde o profunzime industrială considerabilă în pofida unei productivități ridicate și a unui sector al serviciilor dezvoltat: ocuparea forței de muncă în industria prelucrătoare a scăzut de la 6,704 milioane de persoane în 1979 la 2,482 milioane în primul trimestru al anului 2026. Dezindustrializarea nu trebuie, așadar, înțeleasă doar ca un declin al producției industriale, ci ca dispariția unor unități de producție, a unor locuri de muncă, a unor lanțuri de aprovizionare și a unor capacități reproductibile.

Prin urmare, o strategie de reindustrializare trebuie să acorde capitalului uman aceeași importanță ca și capitalului fizic. Proporția de aproximativ 30% a absolvenților de învățământ superior din domeniile ingineriei, industriei prelucrătoare și construcțiilor înregistrată în Iran, comparativ cu 9% în Regatul Unit, arată că puterea industrială depinde pe termen lung de formarea competențelor tehnice și că nu poate fi creată doar prin programe de investiții.

Politica economică ar trebui, prin urmare, să completeze perspectiva tradițională a eficienței cu o perspectivă strategică asupra producției. Pe lângă PIB, productivitate și prețuri, ar trebui măsurate periodic capacitățile industriale, profunzimea rețelei naționale de furnizori, calificările tehnice, disponibilitatea energiei și a materiilor prime, dependențele de importuri, precum și timpul necesar pentru reconstruirea lanțurilor valorice critice.

Prin urmare, întrebarea decisivă de politică economică nu este doar ce cantitate de valoare adăugată produce o economie, ci și ce bunuri și tehnologii fundamentale este capabilă să fabrice singură, cât de repede își poate crește producția și ce capacități îi rămân atunci când piețele internaționale nu mai funcționează fără perturbări.

Noțiunea pierdută de muncă productivă

Una dintre distincțiile fundamentale ale economiei politice clasice, care a dispărut în mare măsură din dezbaterea contemporană privind politica economică, se referă la diferența dintre munca productivă și munca neproductivă. Paul Cockshott reia această problematică în How the World Works și se înscrie astfel într-o lungă tradiție care îi include pe Adam Smith, Karl Marx și David Ricardo. [1–3]

La Smith, munca productivă se caracterizează prin faptul că creează o valoare care se fixează într-un bun vandabil și subzistă dincolo de momentul imediat în care este furnizată prestația. Printre contraexemple, Smith menționează în special servitorul și chiar cântărețul de operă: serviciul poate fi util, valoros și apreciat social, dar rezultatul său dispare în momentul consumului și nu lasă în urmă niciun stoc de capital reproductibil. [1]

Marx dezvoltă această distincție, dar îi conferă o precizie conceptuală diferită. Pentru el, în condițiile capitaliste, este productiv în primul rând munca ce produce direct plusvaloare și valorifică capitalul. La Marx, granița nu corespunde, așadar, pur și simplu separării dintre producția materială și servicii. Și un serviciu poate constitui muncă productivă, în măsura în care produce plusvaloare în cadrul unui proces de producție capitalist. [2]

Această diferență este tocmai determinantă. Categoria clasică de „productiv” nu înseamnă „valoros din punct de vedere moral”, „necesar din punct de vedere social” sau „plăcut”. Ea urmărește mai degrabă să determine ce tip de muncă produce un surplus economic reproductibil, un stoc de capital sau un sistem de producție. Această distincție analitică are, pentru înțelegerea proceselor moderne de dezindustrializare, o importanță mai mare decât îi este atribuită în general de economia contemporană.

PIB-ul și unghiul mort neoliberal

În contabilitatea națională modernă, această distincție clasică a fost în mare măsură abandonată. Produsul intern brut (PIB) măsoară valoarea adăugată creată în cadrul unei economii, indiferent dacă aceasta provine din producția industrială, serviciile financiare, divertisment, alimentație publică sau numeroase alte servicii. Și activitățile legate de jocurile de noroc pot face parte din valoarea adăugată brută măsurată. [4–5]

Prin urmare, ar fi inexact din punct de vedere tehnic să afirmăm că economia actuală consideră pur și simplu că „orice activitate care permite câștigarea de bani este productivă”. Problema reală este mai profundă: în practica politicii economice, valoarea adăugată măsurată în termeni monetari servește în mod regulat drept indicator central al performanței economice, chiar dacă diferitele forme de valoare adăugată sunt departe de a fi echivalente în ceea ce privește formarea capitalului, capacitățile tehnologice, securitatea aprovizionării și capacitatea de acțiune geopolitică.

Un cazinou poate genera venituri, locuri de muncă, profituri și încasări fiscale și poate contribui astfel la performanța economică măsurată. Dar aceasta nu înseamnă că produce mașini-unelte, turbine cu gaz, microcipuri, autovehicule, instalații chimice sau capacități de producție cu relevanță militară. Prin urmare, o țară poate rămâne bogată pe hârtie, pierzând în același timp capacități care, în caz de criză, nu pot fi înlocuite doar prin bani.

Tocmai aici se află unghiul mort al ordinii economice neoliberale. Timp de decenii, economia sa politică a ajuns să considere din ce în ce mai mult valoarea adăugată monetară și capacitățile reale de producție drept mărimi interschimbabile. Atunci când un bun putea fi fabricat mai ieftin în străinătate, relocarea producției sale apărea drept un câștig de eficiență. Acolo unde fabrica națională dispărea, se presupunea că piața internațională îi va prelua funcția. Prețul, randamentul capitalului și valoarea adăugată agregată erau decisive; întrebarea privind ce capacități fizice mai deținea efectiv o economie primea mai puțină atenție.

Eroarea care decurge de aici nu constă în a declara serviciile lipsite de valoare. Ea constă în a considera că diferitele tipuri de activități economice sunt interschimbabile din perspectiva importanței lor strategice.

Iranul: sancțiunile ca politică industrială impusă

Iranul oferă, în această privință, un contraexemplu remarcabil. Încă din noiembrie 1979, Statele Unite au impus Iranului, prin Ordinul executiv 12170, sancțiuni importante asupra activelor; amploarea, orientarea și intensitatea regimului de sancțiuni au fost ulterior modificate în repetate rânduri și extinse considerabil. [6]

Din 1979, dezvoltarea industrială a Iranului nu a progresat în fiecare an, contrar afirmațiilor uneori simplificatoare. Datele Băncii Mondiale indică mai degrabă fluctuații importante. Cu toate acestea, o bază industrială vastă s-a constituit și s-a menținut de-a lungul mai multor decenii de presiune economică externă. [7] Acest lucru este deosebit de evident în sectorul energetic. Potrivit Administrației pentru Informații Energetice a Statelor Unite (Energy Information Administration), producția iraniană de gaze naturale uscate a crescut cu 64% numai între 2013 și 2023, ajungând la 9,4 trilioane de picioare cubice. Iranul se număra astfel printre cei mai mari producători de gaze naturale din lume. [8]

Același lucru este valabil și pentru industria automobilelor. În pofida unei ușoare scăderi față de anul precedent, Iranul a produs încă 1.077.839 de autovehicule în 2024. [9] Nu este vorba despre o producție artizanală marginală, ci despre o producție la scară industrială, care presupune o amplă structură de furnizori, inginerie și fabricație.

Teza mai generală este că sancțiunile și restricțiile la import au contribuit tocmai la impunerea acestei evoluții. Desigur, este imposibil de demonstrat afirmația contrafactuală potrivit căreia Iranul nu și-ar fi dezvoltat deloc industria automobilelor în absența sancțiunilor. Mecanismul rămâne însă plauzibil: atunci când bunurile importante nu pot fi importate în mod fiabil, cresc stimulentele pentru dezvoltarea pe plan intern a unor lanțuri de producție, a pieselor de schimb, a cunoștințelor tehnice și a capacităților de fabricație.

În asemenea condiții, sancțiunile funcționează, involuntar, ca o formă brutală de politică industrială impusă. Ele provoacă pierderi importante de prosperitate și ineficiențe, dar pot impune simultan substituirea importurilor și autonomia tehnologică. Astfel, o economie devine mai puțin eficientă în sensul restrâns al diviziunii internaționale a muncii pe termen scurt, dar eventual mai rezilientă din perspectiva capacităților sale fizice de producție.

Într-o interpretare bazată pe raporturile de putere, trebuie adăugat că adoptarea generalizată a regimurilor de sancțiuni americane de către aliații apropiați ai Washingtonului restrânge marja de manevră a acestor state în materie de politică economică. Descrierea polemică a unor asemenea relații drept „analoge celor dintre vasali” nu desemnează, prin urmare, o categorie a dreptului internațional, ci exprimă o critică a dependenței economice externe asimetrice.

Inginerii constituie un capital strategic

Structura industrială se reflectă în formarea capitalului uman. Raportul Global Engineering Capability Review al Royal Academy of Engineering indică, pentru Iran, o proporție excepțional de ridicată a diplomelor universitare tehnice: în perioada de referință utilizată în acest raport, aproximativ 30% dintre absolvenții învățământului superior proveneau din domeniile ingineriei, industriei prelucrătoare și construcțiilor. [10]

În schimb, pentru Regatul Unit, OCDE indică faptul că, în 2023, doar 9% dintre absolvenții învățământului superior proveneau din domeniile ingineriei, industriei prelucrătoare și construcțiilor; potrivit acestui indicator, țara se situa pe locul 38 din cele 44 de țări incluse în analiză. [11] Anii de referință ai celor două statistici nu sunt identici, motiv pentru care nu este potrivit să se facă o comparație anuală precisă. Diferența structurală rămâne însă considerabilă.

Critica vehementă potrivit căreia universitățile occidentale ar produce un număr tot mai mare de absolvenți în domenii precum rețelele sociale, feminismul, științele umaniste și alte discipline axate pe „competențe relaționale”, în timp ce economiile industriale formează ingineri, este formulată într-o manieră polemică. Ea ridică însă o întrebare verificabilă privind alocarea resurselor: ce proporție din tânăra sa elită universitară formează o țară în domenii precum ingineria mecanică, producția industrială, energia, electrotehnica, chimia și alte discipline legate direct de capacitatea sa de a fabrica obiecte complexe?

Această evoluție prezintă și o ironie istorică. Timp de decenii, Regatul Unit a fost el însuși unul dintre principalele centre internaționale de formare tehnică. Înainte de 1979, relațiile educaționale dintre Regatul Unit și Iran erau strânse: între 1942 și 1978, British Council a adus în Regatul Unit aproape 10.000 de studenți și vizitatori iranieni și a participat, în anii 1970, la importante proiecte de formare profesională în Iran. [12] Biografia personală a unui inginer iranian venit în Regatul Unit în anii 1970 pentru a studia ingineria se înscrie, de asemenea, în acest tipar istoric. [13]

La acea vreme, tineri iranieni se îndreptau spre Regatul Unit deoarece pregătirea tehnică britanică se bucura de un prestigiu internațional, iar țara era ea însăși o mare putere industrială. Astăzi, un inginer iranian își poate efectua o parte mult mai importantă a formării în propria țară. Prin urmare, transferul de cunoștințe s-a inversat, cel puțin parțial.

Regatul Unit: dezindustrializare în pofida creșterii productivității

Evoluția britanică oferă contrastul cel mai evident. Trebuie însă utilizat cu precizie termenul de dezindustrializare. Ar fi greșit să afirmăm că producția industrială reală a Regatului Unit a scăzut în fiecare an începând din perioada Margaret Thatcher. În același timp, industria britanică rămasă a devenit considerabil mai productivă: indicele ONS privind producția industrială pe angajat a crescut de la 35,3 în 1997 la 99,9 în 2025, având ca valoare de referință 100 în 2023. [14]

Dar tocmai din acest motiv, o analiză care se concentrează exclusiv pe producție ascunde ruptura structurală. Numărul locurilor de muncă din industria prelucrătoare britanică a scăzut de la 6,704 milioane în 1979 la 2,482 milioane în primul trimestru al anului 2026. Aceasta corespunde unei pierderi de aproximativ 63%. [15]

Prin urmare, dezindustrializarea nu înseamnă neapărat că volumul bunurilor materiale produse scade în fiecare an. Ea înseamnă pierderea profunzimii industriale: mai puține unități de producție, mai puțini lucrători, lanțuri de aprovizionare mai fragile, o capacitate națională mai redusă de aprovizionare și dispariția unor ramuri întregi de producție. Creșterile de productivitate pot masca mult timp acest proces în datele agregate privind producția.

Sectorul energetic prezintă o evoluție similară. Regatul Unit dispune de rezerve importante de petrol și gaze în Marea Nordului, însă exploatarea acestora se află de mult timp într-un declin structural. Producția britanică de gaze naturale a scăzut de la 108,4 milioane de tone echivalent petrol în 2000 la 28,6 milioane în 2025, ceea ce reprezintă o diminuare de aproximativ 74%. În 2025, producția totală de energie primară a Regatului Unit era cu aproximativ 68% sub nivelul record din 1999. [16]

În paralel, consumul final de energie al industriei a scăzut de la 38,7 milioane de tone echivalent petrol în 1990 la 17,3 milioane în 2025. [16] Consumul de energie nu este sinonim cu producția industrială, dar un declin de o asemenea amploare constituie un indicator suplimentar al transformării pe termen lung a bazei materiale de producție.

Închiderea concretă a fabricilor face vizibile transformările structurale abstracte. Fabrica de motoare Ford din Bridgend, Țara Galilor, și-a încetat definitiv producția la 25 septembrie 2020. [17] Cele mai recente date din sectorul auto evidențiază, de asemenea, amploarea presiunii: în 2025, în Regatul Unit au fost produse în total 764.715 de vehicule, cu 15,5% mai puține decât în anul precedent. Producția de autoturisme a scăzut cu 8,0%, în timp ce producția de vehicule comerciale ușoare s-a prăbușit cu 62,3%. [18]

Această evoluție nu poate fi atribuită în întregime unui anumit program politic. Ratele de schimb, tehnologiile, evoluția productivității, prețurile energiei, concurența internațională și deciziile companiilor joacă, de asemenea, un rol. Neoliberalismul a furnizat însă justificarea intelectuală care a permis ca pierderea capacităților naționale de producție să fie considerată nu o pierdere strategică, ci adesea expresia unei specializări eficiente.

Tocmai aici se află critica decisivă.

Banii nu fac să apară o fabrică la simpla apăsare a unui buton

Ideea neoliberală potrivit căreia capacitățile de producție pierdute ar putea fi, la nevoie, pur și simplu recumpărate cu ajutorul capitalului subestimează timpul, cunoștințele și complementaritățile industriale necesare.

Unele instalații moderne de producție pot fi construite mai rapid decât sugerează ipoteza generală a unei perioade de cinci până la zece ani. Agenția Internațională a Energiei estimează că numeroase instalații standardizate destinate fabricării tehnologiilor energetice curate necesită aproximativ unul până la trei ani pentru construcție. Dar aceeași analiză arată că infrastructura din amonte, autorizațiile, rețelele și proiectele de exploatare a materiilor prime pot necesita mult mai mult timp. Noile proiecte miniere și anumite componente ale infrastructurii fundamentale necesită adesea mai mult de zece ani. [19]

Prin urmare, unitatea relevantă nu este clădirea industrială luată în mod izolat. Ceea ce contează este ecosistemul industrial: terenul, autorizațiile, racordarea la energie, parcul de utilaje, fabricarea sculelor, furnizorii, materiile prime, logistica, inginerii, muncitorii calificați, experiența operațională și cunoștințele tacite acumulate de-a lungul deceniilor.

Pentru reconstruirea unor lanțuri valorice complexe, o perioadă de cinci până la zece ani nu are, așadar, nimic excepțional, chiar dacă anumite fabrici pot fi construite mai rapid.

În acest sens, banii nu sunt o fabrică păstrată în rezervă. Capitalul financiar poate finanța o fabrică, dar nu poate face ca aceasta să fi existat deja. Poate remunera ingineri, dar nu poate elimina necesitatea formării lor. Poate comanda utilaje, dar nu poate garanta că, în caz de criză, furnizorii străini le vor livra. Poate achiziționa brevete, dar nu poate reproduce automat cunoștințele de producție acumulate de-a lungul mai multor decenii.

Prin urmare, renunțarea la capacități industriale nu înseamnă pur și simplu cedarea unei producții actuale. Înseamnă renunțarea la posibilități de acțiune viitoare.

Rusia și revenirea puterii materiale

Rusia oferă un alt exemplu. Reformele economice desfășurate la începutul anilor 1990 sub conducerea lui Boris Elțîn au urmat o logică radical favorabilă pieței: liberalizarea rapidă a prețurilor, deschiderea economică externă și un amplu program de privatizări. Termenul de „terapie de șoc” nu este aici o invenție polemică retrospectivă; el a fost utilizat și în literatura internațională consacrată politicii economice. [20]

Procesul de privatizare a creat, simultan, importante concentrări de bogăție privată și influență politică. Sub Vladimir Putin, raportul de forțe s-a deplasat din nou în favoarea controlului statului, în special în industriile strategice legate de materiile prime. [21]

După 2022, sancțiunile occidentale, restricțiile comerciale și confruntarea geopolitică au accentuat din nou presiunile în favoarea substituirii importurilor, a unor lanțuri de aprovizionare alternative, precum și a unei producții industriale și militare coordonate într-o măsură mai mare de stat.

Reziliența surprinzătoare a economiei ruse imediat după primul val de sancțiuni se explică, în parte, prin aceste capacități materiale. BERD a înregistrat pentru primul semestru al anului 2024 o creștere a economiei ruse de 4,7%, după 3,6% în 2023. Printre cauze, aceasta menționează în special creșterea veniturilor din petrol, schimburile comerciale cu economii care nu aplică sancțiuni și majorarea puternică a cheltuielilor militare. [22]

Acest exemplu nu demonstrează însă că capacitatea industrială elimină toate constrângerile economice. Deficitul de forță de muncă și blocajele legate de capacitățile de producție au devenit din ce în ce mai restrictive; pentru 2025, Banca Mondială mai indică doar o creștere reală de 1,0%. [23]

Tocmai această combinație este revelatoare: capacitatea fizică de producție poate conferi unui stat supus presiunii geopolitice o reziliență pe care PIB-ul nominal, luat izolat, o subestimează. Ea nu elimină însă nici raritatea resurselor, nici constrângerile demografice, nici dependențele tehnologice.

Același principiu fundamental se aplică și Chinei, dar la o scară și mai mare. Importanța geopolitică a Chinei nu poate fi explicată exclusiv prin venituri, dimensiunea piețelor sale financiare sau sectorul serviciilor. Ea se bazează în mare măsură pe faptul că fabrici, porturi, utilaje, produse chimice intermediare, capacități de producție electronică, instalații metalurgice, lanțuri de producție a bateriilor și milioane de lucrători cu pregătire tehnică sunt prezente fizic pe teritoriul său.

Eroarea de categorie neoliberală

În acest punct reapare distincția clasică dintre munca productivă și munca neproductivă.

Obiecția neoliberală obișnuită constă în a spune că accentul pus pe industrie nu ar fi nimic altceva decât un „fetișism al industriei prelucrătoare”: serviciile ar fi la fel de necesare, companiile foarte productive din domenii precum finanțele, software-ul, cercetarea sau consultanța ar putea genera o valoare adăugată considerabilă, iar o economie modernă nu ar avea nevoie să producă singură cât mai multe bunuri posibil.

Această obiecție ridică un aspect real, dar nu infirmă critica.

Desigur, serviciile sunt necesare. Desigur, un software poate avea o importanță strategică mai mare decât producția unui simplu bun de consum. Și, evident, ar fi absurd, din punct de vedere economic, să se dorească producerea fiecărui bun în condiții de autarhie națională.

Întrebarea decisivă este, mai degrabă, dacă fiecare unitate de valoare adăugată monetară are aceeași valoare strategică. Răspunsul este în mod evident negativ.

O țară care generează un miliard de euro suplimentar prin intermediere financiară, jocuri de noroc sau servicii pentru populație nu dispune automat de aceleași capacități ca o țară care produce, pentru un miliard de euro suplimentar, mașini-unelte, echipamente destinate fabricării semiconductorilor, turbine, vehicule sau produse chimice intermediare. Ambele tipuri de activități pot figura în PIB. Cu toate acestea, importanța lor pentru capacitatea unei societăți de a-și reproduce singură sistemele energetice, industriale, militare sau de aprovizionare diferă în mod fundamental.

Epoca neoliberală a subestimat sistematic această diferență. Ea a maximizat eficiența pe termen scurt prin diviziunea mondială a muncii și a considerat că, în orice moment, capacitățile industriale puteau fi înlocuite pe piața mondială. Avantajele rezultate din reducerea costurilor de producție au fost obținute imediat; dependențele strategice care decurgeau de aici au fost, în schimb, transferate în viitor și socializate în caz de criză.

Astfel, o economie putea deveni, pe hârtie, mai prosperă și mai eficientă, pierzând în același timp capacități de care depindea suveranitatea sa pe termen lung.

Statele Unite și dificila revenire a industriei

Și în Statele Unite această problemă este recunoscută în prezent la nivel politic. Programul electoral republican din 2024 plasa explicit repatrierea lanțurilor de aprovizionare critice și a producției industriale în centrul politicii sale economice. [24]

Întrebarea dacă acest lucru a dus deja la o reindustrializare durabilă este însă una diferită. Datele confirmă tocmai scepticismul care se impune față de marile programe de „relocalizare” anunțate cu multă publicitate.

Într-un studiu privind lanțurile valorice globale publicat în 2026, OCDE concluzionează că, pentru anii 2023 și 2024, dovezile privind existența unei mișcări ample de relocalizare sunt limitate. În cele 41 de economii analizate, ponderea valorii adăugate naționale ponderate în funcție de exporturi a crescut doar de la 77,0% în 2022 la 77,6% în 2024. Companiile își diversifică furnizorii și își reorganizează lanțurile de producție, însă aceste evoluții nu permit concluzia că are loc o relocalizare masivă a întregii producții. [25]

Nici evoluția ocupării forței de muncă în Statele Unite nu indică, până în prezent, o adevărată renaștere industrială. În august 2026, numărul angajaților din industria prelucrătoare americană care lucrau în producție sau ocupau funcții non-manageriale era de aproximativ 8,749 milioane, față de 8,781 milioane cu un an înainte. [26]

Politica industrială poate schimba tendința. Dar nu poate reconstitui prin decret ecosistemele industriale dispărute. Acest lucru confirmă tocmai teza centrală: fabricile, muncitorii calificați, furnizorii și cunoștințele tehnice reacționează mult mai lent decât piețele de capital și anunțurile politice.

Exodul creierelor, clasamentele IQ și structura elitelor

O altă parte a argumentației, mult mai speculativă, se referă la reprezentarea larg răspândită a „exodului creierelor” din Iran, Rusia și China.

În anumite clasamente internaționale de IQ disponibile online, aceste țări apar relativ bine poziționate. O analiză a International IQ Test publicată în 2025 atribuia Chinei 107,19 puncte, Iranului 106,3 și Rusiei 103,16; Regatul Unit, cu aproximativ 99,68 puncte, ocupa doar locul 33. În analiza următoare, tabelul se schimbase considerabil: Regatul Unit obținea 101,57 puncte și se situa pe locul 14, în timp ce China, Iranul și Rusia rămâneau relativ bine poziționate. [27]

Aceste variații importante arată tocmai de ce asemenea statistici trebuie privite cu multă prudență. Este vorba despre participanți auto-selectați la un test online, nu despre eșantioane naționale reprezentative. În plus, cercetările metodologice consacrate comparațiilor internaționale ale IQ-ului indică faptul că astfel de estimări naționale pot fi puternic influențate de condițiile de dezvoltare, selecția eșantioanelor și metodele de măsurare. [28]

Prin urmare, clasamentul poate ridica o întrebare, dar nu poate constitui o dovadă a „inteligenței” medii a populațiilor naționale.

Ar fi la fel de greșit să se concluzioneze de aici că exodul creierelor iraniene nu a avut loc. Banca Mondială descrie în mod explicit emigrarea forței de muncă înalt calificate din Iran drept o problemă veche care s-a agravat recent; aceasta îi afectează în special pe specialiștii tehnici din sectoarele energiei și tehnologiei informației, precum și personalul medical. [29]

Întrebarea cea mai interesantă este însă dacă exodul creierelor și dezvoltarea capacităților tehnice naționale pot avea loc simultan. Datele iraniene privind formarea inginerilor, producția de energie și industria automobilelor tind să indice acest lucru.

Se conturează astfel o ipoteză incomodă: emigrarea claselor de mijloc urbane cu studii superioare nu trebuie asimilată automat cu emigrarea proporțională a tuturor competențelor esențiale pentru performanța industrială. Compoziția socială și politică a unei diaspore poate diferi considerabil de cea a mediilor tehnice și industriale care rămân în țară.

Ideea simplistă potrivit căreia emigrarea ar duce de fiecare dată, în mod automat, la dispariția „inteligenței” unei țări este, prin urmare, insuficientă. Diaspora iraniană include, în special, o componentă de opoziție foarte vizibilă din punct de vedere politic și, în parte, monarhistă. Mobilizarea sa politică împotriva Republicii Islamice nu demonstrează însă nici o pierdere, nici un câștig în ceea ce privește competențele industriale din țara de origine.

Teza mai generală, formulată în mod deliberat provocator, este, așadar, următoarea: ceea ce este descris drept „exod al creierelor” din perspectiva țărilor occidentale de destinație poate constitui, în parte, și o formă de selecție socială și politică. Unele segmente ale unei burghezii cosmopolite părăsesc țara, în timp ce alte grupuri ale populației și anumite instituții continuă să dezvolte competențe tehnice. Nu este vorba despre o lege generală suficient de bine stabilită, ci despre o întrebare de cercetare legitimă.

Paradoxul istoric al Chinei și Rusiei

China și Rusia fac această întrebare și mai acută. În secolul XX, ambele societăți au trecut prin persecuții politice de proporții, care au afectat în special categoriile educate și calificate din punct de vedere tehnic.

În timpul Revoluției Culturale din China, școli și universități au fost închise temporar, profesori, cadre universitare și alți membri ai intelectualității au fost persecutați, iar studenții au fost trimiși la țară. [30] În Uniunea Sovietică, represiunile staliniste desfășurate în timpul Marii Terori i-au afectat, de asemenea, pe oameni de știință, artiști, elite tehnice și alte grupuri conducătoare ale societății. [31]

Desigur, nu rezultă din aceste catastrofe istorice că epurările creează capital uman. Ele au distrus capital uman.

Ceea ce este însă remarcabil este faptul că statele au putut reconstrui sisteme tehnice și industriale vaste chiar și după asemenea pierderi. În pofida costului său uman extraordinar de ridicat, industrializarea sovietică a creat o bază industrială uriașă, puternic orientată către industria grea și producția militară. [31]

Acest lucru pune sub semnul întrebării o reprezentare liniară larg răspândită: grupul social care emigrează sau este eliminat politic nu corespunde în mod necesar ansamblului competențelor care determină, pe termen lung, stocul de capital tehnic al unei economii. Instituțiile pot reproduce cunoștințele tehnice; noi generații de ingineri pot fi formate; iar procesele de învățare industrială pot avea loc chiar și în condiții politice extrem de nefavorabile.

Este un barista productiv?

Distincția clasică conduce, în cele din urmă, la cazuri-limită aparent banale, dar lămuritoare din punct de vedere analitic.

Este un barista un lucrător productiv sau neproductiv?

Potrivit unei definiții materiale simplificate la extrem, răspunsul ar fi incert: cafeaua este consumată imediat și nu lasă în urmă niciun stoc de capital durabil. La Marx, în schimb, cazul este mult mai clar. Un barista angajat de o întreprindere capitalistă și a cărui muncă contribuie la valorificarea capitalului investit poate desfășura, în sens marxist, o muncă productivă. [2]

Același lucru este valabil pentru numeroase servicii. Prin urmare, distincția decisivă nu se trasează pur și simplu între fabrică și cafenea.

Exemplul deliberat provocator al frizerilor turci din Regatul Unit atinge și el esența problemei. Dacă toți frizerii ar dispărea, societatea ar dispune în mod evident de mai puține servicii de acest tip; valoarea adăugată, veniturile și bunăstarea consumatorilor ar scădea. Totuși, nu rezultă de aici că dispariția lor ar avea aceleași consecințe strategice precum dispariția unei fabrici de motoare, a unei rafinării, a unui furnizor de semiconductori sau a unei industrii de mașini-unelte.

Prin urmare, categoria muncii productive este utilă din punct de vedere analitic atunci când nu este înțeleasă ca o ierarhie morală între profesii, ci ca o problemă de capacitate de reproducere, formare a capitalului și opțiuni strategice.

Industria este o capacitate de acțiune acumulată

Vechea distincție dintre munca productivă și munca neproductivă nu este, așadar, nicidecum o simplă relicvă teoretică.

Ea evidențiază o slăbiciune a indicatorilor moderni de politică economică: produsul intern brut măsoară activitatea economică și valoarea adăugată, dar nu și capacitatea fizică directă a unui stat de a menține sisteme de producție complexe sau de a le mobiliza în caz de criză. Chiar și OCDE subliniază că PIB-ul nu constituie o măsură exhaustivă a bunăstării sociale. [4]

Pentru geopolitică și politica economică strategică, perspectiva PIB-ului este cu atât mai puțin suficientă.

Sunt relevante, de asemenea, volumul și calitatea stocului de capital industrial, profunzimea lanțurilor naționale de aprovizionare, energia și materiile prime disponibile, numărul lucrătorilor cu pregătire tehnică, stocurile de unelte și utilaje, aprovizionarea cu piese de schimb, capacitățile de cercetare industrială, precum și timpul necesar pentru restabilirea capacităților pierdute.

În cele din urmă, aici se află cea mai severă critică la adresa modelului neoliberal din ultimele decenii. Acesta a tratat prea adesea capacitățile reale de producție ca și cum ar putea fi recumpărate oricând în schimbul banilor. A confundat minimizarea costurilor cu reziliența, disponibilitatea globală cu propriile capacități și valoarea adăugată nominală cu capitalul strategic.

Această ipoteză funcționează atât timp cât lanțurile internaționale de aprovizionare rămân deschise, energia rămâne disponibilă, rivalii geopolitici doresc să continue să furnizeze bunuri, iar conflictele militare sau politice nu întrerup schimburile comerciale. De îndată ce aceste condiții nu mai sunt îndeplinite, ceea ce s-a pierdut devine vizibil.

Fabricile nu sunt doar clădiri. Ele concentrează utilaje, furnizori, ingineri, muncitori calificați, rutine operaționale, brevete, cunoștințe despre materiale și experiența acumulată de-a lungul mai multor generații. Prin urmare, industria constituie o capacitate de acțiune acumulată.

Iranul a putut păstra și dezvolta o parte din această capacitate tocmai sub presiunea externă. După 2022, Rusia s-a putut baza pe capacități materiale importante. China dispune de un ecosistem industrial de o amploare care determină, într-o măsură considerabilă, poziția sa geopolitică. În schimb, Regatul Unit și alte economii occidentale au sacrificat, timp de decenii, o parte din profunzimea lor industrială și au considerat mult timp dependențele rezultate drept o transformare structurală normală.

A apăra acest model invocând „fetișismul industriei prelucrătoare” este, prin urmare, insuficient. Nu este vorba despre înlocuirea fiecărui frizer cu un siderurgist și nici despre declararea tuturor serviciilor ca fiind inutile. Este vorba despre recunoașterea faptului că o economie nu este alcătuită doar din fluxuri monetare și că fiecare milion de euro de valoare adăugată nu creează aceeași capacitate de reacție în fața unei crize energetice, a unui război comercial, a unor sancțiuni sau a unui conflict militar.

Prin urmare, criteriul decisiv al politicii economice din secolul XXI nu ar trebui să fie exclusiv următorul: ce volum de venituri generează o economie? El trebuie formulat și astfel: ce mai poate produce singură, cât de repede își poate extinde capacitățile de producție și de ce cunoștințe dispune atunci când piața mondială încetează să o aprovizioneze?

Surse și bibliografie:

(1) Smith A. (1776). An Inquiry into the Nature and Causes of the Wealth of Nations, Book II, Chapter III. URL: https://en.wikisource.org/wiki/The_Wealth_of_Nations/Book_II/Chapter_3

(2) Marx K. (1864). Results of the Direct Production Process: Productive and Unproductive Labour. URL: https://www.marxists.org/archive/marx/works/1864/economic/ch02a.htm

(3) Cockshott P. (2020). How the World Works: The Story of Human Labor from Prehistory to the Modern Day. Monthly Review Press. URL: https://monthlyreview.org/9781583677780/

(4) OECD (o. J.). Nominal gross domestic product (GDP). OECD Data. URL: https://www.oecd.org/en/data/indicators/nominal-gross-domestic-product-gdp.html

(5) Office for National Statistics (2017). Double deflation: methods and application to UK National Accounts experimental statistics. URL: https://www.ons.gov.uk/economy/nationalaccounts/uksectoraccounts/articles/doubledeflation/methodsandapplicationtouknationalaccountsexperimentalstatistics

(6) U.S. Department of the Treasury, Office of Foreign Assets Control (2026). Iran Sanctions. URL: https://ofac.treasury.gov/sanctions-programs-and-country-information/iran-sanctions

(7) World Bank (2026). Manufacturing, value added – Iran, Islamic Rep. World Development Indicators. URL: https://data.worldbank.org/indicator/NV.IND.MANF.KN?locations=IR

(8) U.S. Energy Information Administration (2024). Iran – Country Analysis Brief. URL: https://www.eia.gov/international/content/analysis/countries_long/Iran/

(9) Japan External Trade Organization (2025). Iran automobile production statistics based on OICA data. URL: https://www.jetro.go.jp/biz/areareports/2025/12940875b2aa9f23.html

(10) Royal Academy of Engineering (o. J.). Global Engineering Capability Review – Labour Force. URL: https://reports.raeng.org.uk/global-engineering-capability-review/labour-force.html

(11) OECD (2025). Education GPS – United Kingdom: Fields of study among tertiary graduates. URL: https://gpseducation.oecd.org/CountryProfile?primaryCountry=GBR&topic=EO&treshold=10

(12) Pendred P. (1989). British Council: Activities in Iran, 1942–79. Encyclopaedia Iranica. URL: https://www.iranicaonline.org/articles/british-council-activities-in-iran-1942-79/

(13) Parvini N. (2022). Am I White? Forbidden Texts. URL: https://forbiddentexts.substack.com/p/am-i-white

(14) Office for National Statistics (2026). Output per job: Manufacturing. URL: https://www.ons.gov.uk/employmentandlabourmarket/peopleinwork/labourproductivity/timeseries/dj4p/prdy/previous/v47

(15) Office for National Statistics (2026). Workforce jobs: Manufacturing. URL: https://www.ons.gov.uk/employmentandlabourmarket/peopleinwork/employmentandemployeetypes/timeseries/jwr7/lms

(16) Department for Energy Security and Net Zero (2026). UK Energy in Brief 2026. UK Government. URL: https://www.gov.uk/government/statistics/uk-energy-in-brief-2026

(17) Welsh Government (2020). Written Statement: Bridgend Ford Closure. URL: https://www.gov.wales/written-statement-bridgend-ford-closure

(18) Society of Motor Manufacturers and Traders (2026). Tough year for auto but new models and industrial strategy can deliver growth. URL: https://www.smmt.co.uk/tough-year-for-auto-but-new-models-and-industrial-strategy-can-deliver-growth/

(19) International Energy Agency (2023). Energy Technology Perspectives 2023: Energy supply chains between transition and disruption. URL: https://www.iea.org/reports/energy-technology-perspectives-2023/energy-supply-chains-between-transition-and-disruption

(20) Timmer H. (2014). From shock therapy to sustainable development. World Bank. URL: https://blogs.worldbank.org/en/developmenttalk/shock-therapy-sustainable-development

(21) World Bank (2004). Corporate Governance Country Assessment: Russian Federation. URL: https://www.worldbank.org/en/country/russia/publication/rosc

(22) European Bank for Reconstruction and Development (2024). Growth in EBRD regions trimmed as economies adjust to new realities. URL: https://www.ebrd.com/home/news-and-events/news/2024/growth-in-ebrd-regions-trimmed-as-economies-adjust-to-new-realities.html

(23) World Bank (2026). The Russian Federation – Overview and economic indicators. URL: https://www.worldbank.org/ext/en/country/russia

(24) Republican Party (2024). 2024 Republican Party Platform. The American Presidency Project. URL: https://www.presidency.ucsb.edu/documents/2024-republican-party-platform

(25) OECD (2026). Global Value Chain Repositioning: What We Know and What It Means for Policy. URL: https://www.oecd.org/en/publications/global-value-chain-repositioning_8c97068d-en/full-report.html

(26) U.S. Bureau of Labor Statistics (2026). The Employment Situation – August 2026. URL: https://www.bls.gov/news.release/empsit.t22.htm

(27) International IQ Test (2026). Average IQ by Country. URL: https://international-iq-test.com/en/test/IQ_by_country

(28) Wicherts J. M., Borsboom D. und Dolan C. V. (2010). Why national IQs do not support evolutionary theories of intelligence. Personality and Individual Differences.

(29) World Bank (2023). Iran Economic Monitor. URL: https://documents1.worldbank.org/curated/en/099107508212324041/pdf/IDU021ade6b80e3fd045190b8530b2ad462b0d6c.pdf

(30) Giles J., Park A. und Wang M. (2008). The Great Proletarian Cultural Revolution, Disruptions to Education, and the Returns to Schooling in Urban China. World Bank.

(31) Library of Congress (o. J.). Internal Workings of the Soviet Union: The Great Terror. Revelations from the Russian Archives.