România în UE: între federalizarea intereselor naționale și pro-europenismul neobolșevic

În ultimele câteva săptămâni, au fost scoase în spațiul reflecției românești două seturi de idei referitoare la raportul dintre România și UE, în prezent și în viitor. Cel dintâi, în ordine cronologică, s-a prezentat ca declanșator al unui proces de gândire care să plece de la identificarea intereselor naționale românești pentru a ajunge la un proiect românesc având ca obiect construcția unei Europe politice apte a le promova optimal în solidaritate cu celelalte state europene cu care România împărtășește obiective strategice congruente. Pariul principal este cum să se evite concursul între națiuni fără să se renunțe la identitatea națională și interesele vitale derivate din ea. Dacă acest set de idei și-a avut izvorul în efortul intelectual al membrilor societății civile, cel de al doilea, a venit ca o teză imperativă a instituției prezidențiale reflectând dogma pro-europenismului anti-național și anti-democratic pentru care pacea și ordinea globală se poate obține doar într-un cimitir global al identităților naționale. În lume această dogmă poartă denumirea, mai mult sau mai puțin inspirată, de soroșism, sau de globalism neo-marxist ori neo-bolșevic, iar în România pe cea de userism. Este util să le analizăm și să le comparăm.   

VIITORUL ROMÂNIEI ȘI VIITORUL UE DIN PERSPECTIVA INTERESELOR NAȚIONALE ROMÂNEȘTI 

În zilele de 9 și 10 iunie anul curent, la București, s-a desfășurat, dând curs unei inițiative lansate de profesorul Andrei Marga și de mine, o conferință cu tema „România și viitorul UE între Roexit și refondare”. Evenimentul nu a fost pus sub egida vreunui partid sau a vreunei organizații neguvernamentale, la invitație răspunzând cu titlu individual o serie de membri ai societății românești din medii academice, politice, diplomatice, jurnalistice etc., nu foarte mulți, dar relevanți sub aspectul angajării responsabile în procesele de reflecție dedicate viitorului României, al Europei și al lumii, care, fapt deloc neglijabil, și-au acoperit singuri cheltuielile de participare. 

Conferința și-a asumat ca document de bază „Platforma conceptuală / Manifestul pentru refondarea UE” cu subtitlul explicit „A treia cale: pentru o Românie puternică / suverană într-o Europă puternică / unită” și a adoptat o Rezoluție care, printre altele, pornind de la întrebarea „Quo vadis Unio Europea?” a propus lansarea unui proces de reflecție la nivel național care să permită formularea unui proiect românesc privind refondarea UE; refondare cerută atât de criza sistemului unional european actual, cât și de nevoia coagulării unei puteri colective europene indispensabilă pentru promovarea agendei naționale românești pe baza solidarității de interese între statele-națiune suverane europene. 

În prezent se fac eforturi pentru adunarea contribuțiilor aduse în tratarea temelor și subtemelor de pe agenda conferinței într-un volum de pus la dispoziția tuturor celor care vor să se implice într-un asemenea proces de reflecție de importanță națională. Evident, instituțiile statului ar trebui – ar fi trebuit – să fie principalele beneficiare și susținătoare ale unui asemenea efort, fără a-l confisca în folos ideologic sau propagandistic propriu. Nu au fost. Nu au vrut să fie. Nu au vrut să vrea să fie. 

În cadrul dezbaterilor ocazionate de conferința menționată s-a argumentat împrejurarea că UE suferă de un complex de crize (policriză) cronicizate (permacriză), caracterizat prin interconectarea strânsă și alimentarea reciprocă a multiplelor șocuri interne și externe. Lista crizelor identificate cuprinde: a) Criza de identitate: i. juridică (UE nu știe dacă este sau vrea să fie o organizație interguvernamentală, este o confederație sau o federație, fie ea și o federație sui generis de state naționale suverane); ii. culturală (UE nu știe dacă este sau vrea să fie o entitate creștină sau una seculară); iii. geopolitică (UE nu știe unde sunt sau unde vrea și unde pot ori trebuie să fie granițele sale finale firești, respectiv care este limita extinderii sale). b) Criza de securitate și geopolitică atestată de revenirea războiului la granițele UE (Ucraina) și de instabilitatea din Orientul Mijlociu, simultan cu dezangajarea SUA și pierderea umbrelei nucleare americane. c) Criza modelului economic: pe de o parte, sfârșitul erei energiei ieftine (din Rusia) și dependența de piețele externe (China), care au lovit competitivitatea industrială europeană, iar pe de altă parte, stagnarea creșterii economice europene în condițiile dependenței ei de performanțele economiei germane bazate pe exporturi, care, în timp, a obligat celelalte state membre ale UE la dezindustrializare și îndatorare. d) Criza tranziției climatice și energetice: presiunea decarbonizării economiei în ritm accelerat, suprapusă pe costuri sociale mari și rezistență politică. e) Criza demografică și imigraționistă: îmbătrânirea accentuată a populației, deficitul sever de forță de muncă și lipsa unui mecanism comun eficient pentru gestionarea fluxurilor de imigranți. f) Criza de legitimitate internă: creșterea polarizării politice, ascensiunea populismului și șovinismului (egoismului) naționalist simultan cu contestarea valorilor liberale la nivelul statelor membre și ruperea comunicării reale între suprastructura politică europeană, birocratizată, abuzivă, opacă, narcisistă și iresponsabilă, și baza ei socială formată din ansamblul cetățenilor europeni. g) Criza democrației transnaționale europene și a capacităților de conducere meritocratică a UE: democrația europeană a derapat spre oligarhie și este în incapacitate de a produce sau a scoate la iveală talente umane care să asigure gestiunea ei eficientă. 

Natura acestor crize a încetat să mai fie una conjuncturală (trecătoare). Prin durată, suprapunere și corelare cu prăbușirea vechii ordini globale, crizele au devenit sistemice, afectând însăși fundamentele modelului de funcționare economic, politic și de securitate al UE. UE nu se mai confruntă cu crize ÎN sistem, ci cu o criză A sistemului. Modelul european bazat exclusiv pe reglementări juridice și dependențe economice externe s-a dovedit vulnerabil în fața unei lumi în care prevalează dreptul forței și domnește oportunismul politic fără principii. Din acest motiv UE este obligată să își reinventeze identitatea, trecând de la un proiect eminamente economic și de reglementare la un actor geopolitic integrat (suveranitate strategică, autonomie industrială și apărare comună). Iată una dintre concluziile principale ale Conferinței din iunie 2026. 

Pornind de aici și trecând la reacția românească față de criza sistemului UE, s-a observat că, în spațiul public românesc, acest complex de crize a dat naștere la două extreme la fel de periculoase: a) extrema obedienței oarbe, care acceptă abandonarea mecanică a suveranității naționale în favoarea unei birocrații transnaționale tot mai rupte de realitatea de pe teren; b) extrema nihilismului izolaționist (Roexit), care promite o independență iluzorie, dar care în realitate ar arunca România în colaps economic, blocaj logistic și vulnerabilitate totală în fața hegemonismului economic și revizionismului geopolitic regional. 

Agregând toate aceste constatări fundamentate de argumente faptice indubitabile s-a ajuns la concluzia principală și anume că între resemnarea sclavului și furia sinucigașă a izolării, există a treia cale: Refondarea Uniunii Europene. România nu trebuie nici să execute orbește, nici să părăsească UE, ci să devină co-autor al reformării acesteia din interior. Adevăratul patriotism în secolul XXI nu înseamnă distrugerea alianțelor noastre sau a entităților politice transnaționale în care suntem integrați, ci transformarea lor în instrumente mai echitabile și mai eficiente din perspectiva intereselor noastre naționale. 

Astfel nu numai că se poate concilia conservatorismul național, numit de unii suveranism, cu federalismul european, dar Europa politică preconizată de cel din urmă devine parte a proiectului celui dintâi. Cu alte cuvinte, spre o nouă UE se poate merge înainte pornind de la realitatea statelor națiune existente și de la obiectivul garantării și eficientizării suveranității lor prin efortul gestiunii comune a intereselor comune. Aceasta exclude ideea identității europene artificiale bricolate în laboratoarele unei oligarhii supranaționale, care urmează să își subordoneze identitățile naționale și în care identitățile naționale să se topească dispărând cu totul. 

Plecând de aici se pot trasa liniile directoare ale refondării UE din perspectiva intereselor naționale românești, cu o serie de principii nenegociabile și de alternative negociabile grupate în jurul mai multor piloni principali și anume: i. pilonul instituțional și decizional; ii. pilonul economic și industrial; iii. pilonul securității și apărării; iv. pilonul identitar și social. UE ar urma să se reinventeze, astfel, ca o putere pacifică (soft) cu dinți economici, gestionată pe principii meritocrate, organizând solidaritatea statelor-națiune suverane membre sub controlul cetățenilor acestora, în același timp și sub același raport cetățeni europeni. 

Desigur, toate acestea nu sunt dogme, ci hrană pentru reflecție asupra viitorului UE și a celui al României ca stat fondator al unei UE refondate.

DELIRUL SERVILISMULUI EUROPEAN INTEGRAL CA REFLECȚIE PREZIDENȚIALĂ 

La circa o lună după lansarea ideilor mai sus menționate, ele pot fi comparate cu produsul unui așa numit Grup de reflecție strategică „România în UE”, organizat de administrația prezidențială, sub conducerea consilierului prezidențial, Valentin Naumescu. Acest grup, evident finanțat din bani publici, populat în cea mai mare parte de politruci pseudo-savanți și cripto-bolșevici, de idioți utili și de agenți ai globalismului antinațional și antidemocratic (userist), a lansat cu mare pompă pe piața mediatică Raportul privind „Identitatea națională, identitatea europeană și provocarea populismului”. Din prima lectură se constată că lucrarea merge pe același drum, dar în sens contrar cu Platforma conceptuală prezentată anterior. 

a) Intenția autorilor este de a-i liniști pe români spunându-le că între identitatea europeană și cea românească nu există nici o contradicție. Ceea ce ar fi un mesaj corect dacă nu ar avea ca element de referință în cadrul comparației „identitatea europeană”, deocamdată nedefinită și în acest sens în criză de afirmare, și dacă nu ar fi procedat la a verifica conformitatea identității naționale a statelor membre ale UE (în speță România) cu cea europeană, în loc să cerceteze măsura în care identitatea europeană, mai exact identitatea UE, reflectă și sintetizează identitățile naționale; identități care circumscriu și includ interesele naționale. 

Dincolo de faptul că elementul cu care se compară identitatea românească, respectiv identitatea europeană, este încă nedeterminat și de aceea necunoscut, așa cum am arătat UE fiind în criză de identitate juridică, geopolitică și culturală deopotrivă, elementul comparat, respectiv identitatea națională românească, este prezentat ca o simplă sinteză care nu a degajat o personalitate proprie. Identitatea națională a românilor ar fi un fel de amalgam de influențe străine, atât lipsit de un fond originar, cât și neomogenizat prin topirea ingredientelor folosite la bricolarea sa într-o entitate nouă cu trăsături definitorii diferite de fiecare dintre acestea. Cum obișnuiau să spună cândva cei care se opuneau apariției unui stat național român, a fi român nu este o naționalitate, ci o profesie. 

Așa stând lucrurile, subordonarea națiunii române unei suveranități europene nu ar crea probleme întrucât românii nu ar avea o identitate proprie (deci nici interese proprii), fiind doar o sumă a altor identități, cu toate aflate la fundația intereselor europene. Astfel națiunea română fără identitate distinctă se va amesteca fără dificultăți și fără dureri într-o construcție europeană supranațională cu identitate distinctă. Dacă bolșevismul leninist dorea să șteargă inegalitățile dintre clasele sociale prin etatizarea averilor materiale ale membrilor acestora, cu toții transformați astfel în proletari, globalismul neo-bolșevic (în România numit userism), reflectat în Raportul „pro-european” al echipei cotroceniste, ambiționează să șteargă inegalitățile între națiuni prin confiscarea averilor lor culturale, a identităților naționale, de către o putere anonimă suprastatală. 

Desigur, formarea națiunii române, ca a tuturor celorlalte națiuni, cu toate apărute pe o anumită treaptă a istoriei, a reprezentat un proces îndelungat, care a cunoscut întâlnirea și combinarea mai multor influențe culturale, dintre care unele au fost păstrate iar altele uitate. Cu toate s-au combinat prin procese atât „fizice” cât și „chimice” pentru a degaja calități distincte. Vorbim aici despre un mod specific de a gândi și a trăi, reflectat în limbă, în organizarea familiei și a muncii, în ideologii și în credințele religioase. Aceasta ne face să ne asemănăm cu alții cu care constituim împreună o familie civilizațională și împărtășim anumite interese vitale, dar și să ne deosebim de ei, înțelegerea unor atari deosebiri fiind necesară tocmai spre a ne putea uni durabil în termeni raționali și pozitivi cu scopul ridicării unei case comune. Națiunile vor face casa, iar nu casa va face națiunile. Casa va trebui să servească satisfacerii intereselor națiunilor locatare și nu acestea din urmă sunt chemate să satisfacă interesele administratorilor casei. 

b) În opinia Grupului de reflecție strategică europeană lucrurile stau exact pe dos: națiunea română trebuie să servească interesele UE, iar nu UE să servească interesele națiunii române. România „este în UE”, iar nu UE „este (și) a României”. Ceea ce ar împiedica asemenea mers al lucrurilor este naționalismul numit suveranism care încearcă să smintească lumea cu instrumentele populismului.

De aici mai departe, schema de gândire este clară. UE nu este în criză și nu trebuie reformată. Singurul pericol cu care proiectul european se confruntă este populismul. Ce înseamnă populism??? Simplu! Critica adresată actualei UE este populism. Cine sunt populiștii??? Cei care critică UE. 

Populismul nu este însă uniform. Abia el are caracter național. Prin urmare, populismul trebuie combătut în mod specific ținând seama de specificul național. 

Forma „onorabilă” în care populismul se prezintă lumii, cu pseudoargumentele lui, este „suveranismul”. Astfel, rolul României în UE ar fi combaterea suveranismului românesc. 

Așa grup, așa reflecție! 

c) O ultimă întrebare la care autorii Raportului cotrocenist răspund (pentru neo-bolșevici nu există întrebări fără răspuns sau cu mai multe răspunsuri posibile) se referă la metodele de combatere a populismului. Se înțelege că în esență populismul este racheta purtătoare a unor opinii deviante de la linia „corectă” pro-europeană și de aceea instrumentele preferabile, la prima vedere, pentru a-i anihila zborul, ar fi acelea ale unei puteri judecătorești apte să sancționeze delictul de opinie. 

Sancționarea delictelor de opinie prin recurgere exclusivă la aplicarea legii penale nu pare a fi suficient de eficientă, pentru autorii raportului prezidențial, în fața unor amenințări atât de perverse. De aici rezultă că, dacă mijloacele legale așezate sub pălăria „statului de drept” nu sunt de ajuns, caracterul excepțional al bolii justifică excepționalismul remediilor. Populismul și, mai exact, suveranismul cu care acesta se confundă, poate fi anihilat prin recurgere la orice mijloace – legale și ilegale, inclusiv cu abolirea drepturilor și libertăților individuale. De libertăți democratice ne vom ocupa după victoria europenismului împotriva suveranismului. Pentru a salva democrația și drepturile cetățenești prima urgență ar fi, deci, să omorâm democrația și drepturile cetățenești. 

În Raport nu scrie chiar așa, dar pentru un lector atent acesta este sensul documentului. Un document la conceperea căruia nu s-a consultat nici unul dintre documentele redactate și propuse de conferința la care m-am referit în prima parte a textului de față. De ce s-ar fi ținut seama. Sau poate că s-a ținut seama și s-a considerat necesară formularea unei poziții diametral opuse, înainte ca românii să treacă la o reflecție autentică și să se trezească la realitate. 

Asta și-a propus grupul de reflecție prezidențială. Asta a realizat. Nu poți cere mai mult unui grup de politruci.

Problema este că astfel, luptând cu fantomele, iar nu cu sfidările reale, România se îndepărtează de UE și UE se îndepărtează de România, ambele mergând pe drumul ieșirii din istorie.