Armata Roșie – factor decisiv în transformarea și modernizarea Armatei Române

Oligarhia română în necinstea sa și în criminalitatea sa formează o clică de felul căreia nu mai există nimic pe fața planetei. Distrugerea acestei găști e o chestiune de onoare. (Lev Troțki)

 

Statul român modern și armata sa sunt construcții coloniale ale capitalurilor occidentale care au ca scop subjugarea politică și economică a producătorului român, a poporului român și exportarea în Occident a plusvalorii realizată prin munca acestuia. Rusia a lovit constant în ultimele trei secole în interesele de acumulare ale elitei compradoare de la București și Iași[1] așa cum, cu mai bine de o mie de ani înainte, venirea slavilor la Dunăre a întârziat subjugarea țărănimii romanizate și a garantat pentru încă câteva sute de ani libertatea și consolidarea obștii sătești, izvor al statalității românești autentice, medievale.[2] Din caracterul colonial al edificiului statal românesc modern irumpe disprețul față de virtuțile militare și față de purtătorii acestora. Abia după ce plecase Pavel Dimitrievici Kiselev din țările române, noul domn al Moldovei Mihail Sturza convins că niciodată Moldova nu avea să se apere cu forțele ei proprii[3] a subminat tânăra armată națională care, în timpul de 15 ani al domniei sale (1834-1849) a fost cu desăvârșire neglijată și chiar, în loc de a face progrese, a dat înapoi din ceea ce fusese la înființare. Nedându-i nici o importanță, domnul distribuia cu cea mai mare ușurință gradele militare tuturor tinerilor care aveau gust de uniformă ofițerească, aceasta fără ca ei să fi fost în prealalbil supuși vreunei pregătiri militare serioase. […] Pentru patru companii de infanterie și un escadron de cavalerie, cari alcătuiau toată puterea militară a Moldovei, existau, la mijlocul domniei lui Mihalache Sturdza vro două sute de ofițeri de toate gradele […][4]. Același domn, stăpânit de setea banilor, dând însuși exemplul prevaricațiunilor, în loc să fi pus stavili corupțiunii trecutului, a mai adăugit la ea, favorizând ridicarea și îmbogățirea prin jaf a unei întregi clase de barbati fără scrupule.[5] Aproape trei decenii mai târziu, la 1871, marele economist și om politic român Ion Ghica consemna că armatei române în cincisprezece ani i-am dat peste 200 milioane și se întreba dacă ceea ce am dobândit corespunde cu trebuințele țării și cu sacrificiile ce s-au impus contribuabililor arătând că la materialul ce posedăm […] o bătălie pierdută, cât de mică, ne-ar pune la discrețiunea inamicului.[6] Arătând unde se duceau milioanele de franci alocate armatei, Ghica relevă că în întreprinderile industriale militare „atelierul din Dealul Spirei, fabrica de praf de pușcă de la Tîrșori, stabilimentul de pirotehnie din București și fonderia de la Târgoviște ruginesc o mulțime de mașine fără de a se fi învârtit măcar o dată în timp de opt ani de când mănâncă cheltuieli de întreținere, dobândă la banii datoriți și astăzi lui Gordillot, cel puțin două sau trei sute de mii de franci pe an de vom ține cont și de uzura capitalului. Critici aspre s-au auzit și asupra atelierelor din București, în care reparațiunile armelor și fabricarea proiectilelor costă pe stat prețuri neauzite.[7] În timp ce banii românilor se cheltuiau pe plata dobânzilor către capitaliștii din Occident, „viața materială a soldatului român nu se poate compara cu a nici unui soldat din lumea civilizată. În cazarme bietul om nu găsește nici aerul necesariu respirațiunii, nici așternutul trebuincios odihnei; în nici o parte de lume proporțiunea bolnavilor și moratalitatea nu sunt mai mari decât în armata noastră.[8] Cu toate acastă dezagregare militară cvasi-totală România cheltuia la acel moment (1871) 23.000 de franci/soldat în timp ce armata rusă cheltuia numai 9539 franci/om, cea franceză 6933 franci/om, iar amrata engleză care era de departe cea mai bine echipată și bine întreținută armată de pe pământ cheltuia pentru fiecare soldat adus în câmpul tactic 14.761 franci.[9] Autorul conchidea cu fermitate: Armata noastră, astfel cum este croită, nu poate servi decât ca corp auxiliar pe lângă o armată mare.[10]

Perioada interbelică a surprins statul și armata română pe aceleași coordonate ca cele prezentate mai sus. Atunci Șef al Marelui Stat Major, viitorul Mareșal al României Ion Antonescu raporta în vara anului 1934 că toate sacrificiile făcute de la război, de stat, cu armata, tot timpul pierdut de cetățeni în instituțiile militare, în timpul serviciului lor sub drapel, toate energiile consumate pe toată scara de la soldat la general, pot fi trecute în bilanțul general al statului, total la capitolul pierderi de timp, de bani și de bune intenții când și unde au fost. Țara este astăzi într-o totală imposibilitate de a se apăra, dacă va fi atacată. Armata ei este complet dezarmată, pseudo-instruită și demoralizată.[11] Generalul Antonescu detalia: după calculele făcute la MStM s-a stabilit că birocrația armatei consumă singură aproape 2 miliarde din bugetul de 5 miliarde al armatei. Este de remarcat că în timp ce pentru instrucția și întreținerea armatei nu s-a încasat în anul bugetar 1933/1934 decât 60% din cota prevăzută, birocrația a primit și consumă totuși întreaga ei cotă-parte, astfel încăt se poate afirma că partea ei de consumație se ridică în realitate la 77% din buget. […] Sunt corpuri de armată care au 6000 de oameni în total din care 4000 sunt absorbiți de servicii în timp ce ungurii și rușii au maximum de efective în cazărmi. […] Avem aproximativ 20.000 de ordonanțe legale. În această cifră nu intră soldații de la caii ofițerilor, șoferii, conducătorii de trăsuri și ajutorii lor, ordonanțele pe care le iau plutonierii și abuzurile foarte numeroase. Suntem o armată de ordonanțe. La noi armata este astăzi în serviciul serviciilor, iar nu serviciile în serviciul armatei. Ordonanțele noastre costă 188.000.000 lei/an, în zece ani suma cu care s-ar fi putut regenera munițiile sau moderniza armamentul nostru.[12] Este extrem de grăitor faptul că în tot acest timp și în aceste condiții, în depozitele militare de la Târgoviște, Sibiu și Roman putrezeau materiale de război rusești însușite de statul român în anul 1918 în valoare de 2 miliarde și 334 milioane lei la prețurile din 1930 calificate ca deteriorate din lipsă de îngrijire.[13] Din punctul de vedere al dotării, dacă din 1924 curba cheltuielilor cu personalul a mers vertiginos în sus ajungând la 66% în 1933, curba cheltuielilor destinate materialelor a mers în jos la 6% în 1932 și 11% în 1934. Monstruozitate mai mare nu se poate găsi nicăieri în istoria bugetelor militare. În Polonia cota rezervată materialelor e de 40%. Pe când Polonia și Rusia au astăzi tot materialul modernizat și completat și potențialul industrial de război dezvoltat la maximum, noi avem o armată de personal fără material, iar industria noastră de război nu numai că nu a fost dezvoltată, dar din lipsă de comenzi s-a distrus și ceea ce mai exista. Dacă continuăm sistemul încă câțiva ani vom distruge fără putință de refacere materialele care ne-au costat sute de miliarde.[14] Dezastrul era complet dacă luăm în calcul și nivelul instrucției care era finanțată cu 0,5% din bugetul armatei în anul 1932 și cu 1% în 1933-1934.[15] Însă mare parte din acest buget a fost întrebuințat în alte scopuri, pentru instrucția propriu-zisă a corpurilor de trupă nu s-a întrebuințat nici jumătate din ridicola cotă. Trageri cu grenada nu se fac deloc, tragerile de instrucție ale infanteriei și artileriei sunt ca și inexistente, tragerile de luptă, absolut indispensabile pentru pregătirea morală și tehnico-tactică a trupelor nu s-a executat nici una de la război până astăzi. Tragerile reduse s-au abandonat cu totul din lipsă de cartușe. Numărul de cartușe de infanterie trase în armata noastră oscilează între 1% și 5% din necesar, la polonezi și cehi între 80% și 100%, bulgarii trag 20-50% iar ungurii 50-90%. Concentrările în tabere de instrucție din lipsa taberelor și a fondurilor au dispărut total. Din această cauză selecționarea comandanților de mari unități se face numai în baza lucrărilor teoretice. Unde putem ajunge cu aceste procedee și ce putem aștepta de la o astfel de armată în caz de război? Nimic, absolut nimic. […] Sistemul aplicat până astăzi de a impinge la fiecare la fiecare presiune a presei sau a cluburilor elementele de la bază către vârful piramidei au deplasat centrul de gravitate al armatei. Toți refugiindu-se cu precipitare către vârf au făcut gol în jos. Asta este cauza care a făcut ca bugetul personalului să treacă în zece ani de la 30% la 70%[16] conchidea șeful Marelui Stat Major român. Sensul politic din spatele acestei situații va fi bine explicat 14 ani mai târziu de ministrul apărării naționale al tinerei Republici Populare Române, generalul de armată Emil Bodnăraș într-un interviu dat organului central de presă al armatei române. Proaspăt ofițer de artilerie, șef de promoție la finele deceniului al treilea, liderul militar revoluționar român experiase direct realitatea încercărilor clasei conducătoare burgheze de a cointeresa ofițerii la apărarea privilegiilor de clasă. Aceasta se realiza prin obligațiile materiale impuse la căsătorie – dota corespunzătoare gradului, iar pe de altă parte prin faptul că regimurile trecute și conducătorii reacționari ai armatei tolerau jaful elementelor corupte din ofițerime pe spinarea trupei. Burghezia se silea să extindă cât mai mult corupția pentru a-și asigura astfel complicitatea tăcută a unei mari părți din ofițerime la exploatarea și jefuirea poporului. Pentru ca recrutarea ofițerilor din rândurile micii burghezii, a țărănimii și a intelectualității să nu ducă la situații neprevăzute s-a creat barajul studiilor. […] Însuși modul de organizare a administrației transforma cazarma într-un bâlci plin de negustori. Numeroși comandanți dedicau o mare parte din timpul lor diferitelor afaceri. Ei cumpărau cele trebuincioase și netrebuincioase unităților, vindeau reformătura și încasau comisioane. La centru situația era și mai rea. Se ajunsese ca firmele comerciale și industriale să aibă în Ministerul de Război reprezentanți în persoana intendenților care adeseori erau co-asociați. Mai mult chiar, furnizorii dictau încadrări, avansări, mutări de ofițeri. Dislocarea unităților nu se făcea întotdeauna după rațiuni militare ci, adesea, după dorința și interesele clicii stăpânitoare. De pildă, în București, Capitala țării, am găsit [în 1948 – n.n.] o mare aglomerație de stabilimente și depozite ceea ce, din punct de vedere militar, constituie o adevărată crimă. Se înțelege că în asemenea condiții nu se putea vorbi de o grijă față de hrana și echiparea trupei, ci de încurajarea oficială a jafului și corupției.[17]

Cu toate că între 1934 și1940 s-au făcut eforturi majore pentru modernizarea armatei române caracterul acesteia, situația moral-politică și felul ei de viață nu s-au schimbat. Este de remarcat că aceste eforturi au dat infanteristului român o minimă capacitate de supraviețuire și afirmare în câmpul tactic prin cumpărarea și asimilarea în producție a puștii mitraliere ultra-moderne cehoslovace Z.B. vz. 30, cal. 7,92 mm începând cu 1933. La începutul anului 1938 numărul lor era de 18.127 bucăți iar pentru 1939 se așteptau din fabricație internă încă 5000 de piese. De asemenea, în același moment, s-au alocat 40 milioane de lei pentru repararea a 250.000 de arme din stocuri iar la începutul anului 1939 intraseră deja în dotare 300.000 de arme noi, cehoslovace, Z.B. vz. 24, cal. 7,92 mm. Achiziția de tehnologii de fabricație și materiale pentru regenerarea celor peste 1 milion de grenade de mână descompletate care se aflau în depozite, regenerarea munițiilor, achiziționarea licenței de fabricație a aruncătoarelor de bombe franceze Brandt cal. 60 și 81,4 mm[18], achiziționarea tancurilor ușoare cehoslovace LT vz. 35 care vor surprinde prin rapiditate trupele sovietice neorganizate pentru apărare din Chișinău eliberând astfel orașul[19] și care la Cotul Donului, ascunzându-se în spatele tancurilor medii germane PzKpfw III și PzKpfw IV, vor deschide focul împotriva pozițiilor de rezistență sovietice surprinse conjunctural fără sprijin blindat[20] completează tabloul acestui process precipitat, bazal dar salutar de înarmare. Cu aceste arme militarii români își vor aduce contribuția, atât cât a fost, la sprijinirea drumului de luptă al Armatei Roșii în Transilvania, Ungaria, Austria și Cehoslovacia iar în perioada postbelică acestea vor constitui, până la jumătatea anilor 50, baza materială a transformării socialiste a armatei române.

Acest aport de tehnică de luptă nu a putut să anuleze contradicțiile de clasă pe care a fost construit organismal militar românesc modern. Manualul sovietic pentru cunoașterea armatei române editat în 1940 la Moscova de Direcția I-a a Armatei Roșii[21] sintetizează condițiile de trai ale ostașilor români cu următoarele cuvinte: ca urmare a delapidărilor sumelor destinate pentru hrana trupei de cătrei ofițeri și subofițeri până la cazan nu ajunge rația întreagă a soldatului. Interiorul majorității cazarmelor este foarte urât. Soldații fac baie 1-2 ori/lună. Spălatul rufelor se face de către fiecare soldat. Soldaților li se dă echipament vechi pe care sunt obligați a-l repara pe cont propriu. În scopul de a ameliora situația materială a soldaților diferite servicii și unități practică utilizarea soldaților la lucrări cu plată la căile ferate, în oraș, la proprietăți însă, în majoritaea cazurilor, o mare parte din banii primiți sunt însușiți de către ofițeri. […] Felul de viață al ofițerilor nu este în limita mijloacelor lor, pentru care motiv sunt frecvente cazurile când ofițerii fac abuzuri și cheltuiesc banii statului. […] Activitatea în ceea ce privește cultura generală în armată se rezumă la lichidarea analfabetismului timp de 2-3 săptămâni de la sosirea recruților. Activitatea culturală se face într-un cadru foarte redus. Foarte rar soldații sunt duși la cinematograf deoarece plata biletelor li se reține din soldă. În câteva unități, cu ajutorul militarilor cu termen redus se reprezintă câteodată câte o piesă patriotică. Pentru citit se dă literatură religioasă și patriotică. Nu surprinde în condițiile acestor clivaje structurale dintre ofițeri și trupă, clivaje generate de apartenența la clase cu interese antagonice, faptul că, la mai puțin de două luni după începutul ofensivei împotriva Uniunii Sovietice, la 14 august 1941, Ministerul Apărării de la București se vedea nevoit să reinstituie prin Ordinul General 113 bătaia soldaților ca măsură disciplinară. Motivarea acestei măsuri este siderantă prin caracterul ei imund și fățiș – introducerea acestui fel de pedeapsă răspunde unui vechiu și permamnent deziderat [!!!]: faptul că Legea apare în această epocă este numai o coincidență, neavând absolut nici o legătură cu evenimentele în care ne găsim [sic!].[22] Consecințele acestei atitudini față de ostaș s-au manifestat imediat, la două săptămâni după reinstituirea pedepsei corporale la 29 august 1941, Marele Cartier General roman emițând un ordin circular disperat către armate[23] prin care consemna că sunt enorm de mulți răniți în mâna stângă și la partea de jos a picioarelor. Este teoretic o imposibilitate ca cineva în poziția culcat sau în picioare să fie rănit în mâna stângă fără ca glonțul să pătrundă în corp. Presupun că soldații ridică mâna și piciorul în sus când stau culcat și fiind răniți de dușman sunt evacuați. […] Procedarea este contagioasă și poate deveni catastrofală […]. Luptăm de două săptămâni la poarta Odessei, inamicul face zilnic dovada că nu este capabil de o reacțiune în stil mare […]. Și o armată de 3-4 ori superioară stă pe loc. Facem Neamul și istoria lui de râs dacă continuăm astfel [sic!]. Se pare că soldații români, 75-80% dintre ei țărani săraci și mijlocași[24], ar fi avut alte planuri decât cele ale ofițerimii și generălimii române de extracție burghezo-moșierească.

După bătălia de la Stalingrad, unde soldații români ai Armatei a 3-a atacau tancurile medii și grele sovietice cu buruieni aprinse, printre alte mijloace improvizate[25] și unde, la unitățile române prinse în încercuire, era necesar să intervină ofițerii germani pentru a-i opri pe omologii lor români să-și mai bătă soldații și să le mai fure din hrană acestora din urmă, măsuri pe care ofițerii români le aplicau ostașilor chiar și pentru cea mai mică greșeală, fie că sunt răniți sau bolnavi, degerați sau chiar amputați[26], crearea Diviziei de voluntari „Tudor Vladimirescu” în cadrul Armatei Roșii a pus ostașul român pentru prima dată în istoria modernă în față cu realitatea militară a comunității de interese dintre toți luptătorii, indiferent de grad. Cel dintâi ordin de zi al comandantului diviziei, lt.col. Nicolae Cambrea, dat la 15 decembrie 1943, stipula că loviturile, înjurăturile și insultele sunt excluse pentru totdeauna și vor fi reprimate cu severitate. Între voi și ostași să se stabilească o adevărată camaraderie care să formeze baza noastră morală și tăria unității noastre. Nu uitați, trupa este reflexul șefului și un șef are unitatea pe care o merită.[27] un indicator al flagelului care era maltratarea soldaților de către ofițeri în armata regală română. Să luăm exemplu de la Aramta Roșie, continua comandantul român, ale cărei victorii strălucite sunt datorate nu numai superiorității în conducere și potențialului tehnic, dar mai ales coeziunii morale care există în unitățile sovietice. Procesul de așezare a unor baze noi pentru reconstrucția armatei române a continuat în Divizia „Tudor Vladimirescu” cu trimierea la Școala de ofițeri din Riazan a 333 infanteriști români care, la 1 februarie 1944, împreună cu cei 80 de elevi-ofițeri artileriști și geniști pregătiți în divizie au fost ridicați la gradul de sublocotenenți ai Armatei Roșii. Organizați în prmoția „Klim. Voroșilov” (artileriștii și geniștii în promoția „Transilvania) ei au fost primii ofițeri români ridicați din rândul trupei și pregătiți pentru comandă pe baza științei, artei și pedagogiei militare sovietice. În ordinul de zi 18 din 5 decembrie 1943, colonelul Cambrea arăta că înființarea acestor școli a izvorât din necesitatea de a înlătura o nedreptate. Valori reale, energii sigure, inteligențe tari, din lipsuri materiale sau nedreptăți sociale au rămas înmormântate prin sate de munte sau fabrici în orașe în timp ce trupuri și minți șubrede au parvenit la comandă. Lanțurile au fost rupte […]. Vânjoșii sergenți care învârteau plutoane pe câmpurile de instrucție, mâine vor purta pe epoleții lor tresele pe care le merită, câștigate prin muncă, prin fapte. […] Din această școală vor apare comandanții ce vor conduce trupele pentru crearea unei Românii noi.[28] Pentru trupă, revoluția a continuat cu eradicarea analfabetismului în divizie prin organizarea școlii de alfabetizare[29] precum și cu organizarea unei infrastructuri culturale nemaintâlnite la vreo mare unitate românească de până atunci, între 15 noiembrie 1943 și 15 februarie 1944 înființându-se un pluton artistic, bibliotecă, orchestră și fanfară în subordinea clubului diviziei comandat de sublocotenenta Vanda Nicolschi. Această structură a organizat în cele trei luni menționate 20 de conferințe, 85 de spectacole și concerte, 88 cercuri culturale la companii și a proiectat 16 filme.[30] Demn de menționat este și ziarul diviziei, „Înainte” care apare începând cu 15 decembrie 1943, primul organ de presă divizionar din istoria militară românească ale cărui numere sunt o cronică de mare acuitate a primilor doi ani din istoria marii unități. Nu este lipsit de semnificație în acest sens faptul că, la 20 decembrie 1946, la mai bine de un an după ce marea unitate de voluntari fusese reintegrată în armata regală română ieșind de sub influența nemijlocită a spiritului militar sovietic, comandantul acesteia reclama o decădere generalizată a stării morale și disciplinare a unității. Confruntat cu corupția endemică și cu tradiția umilirii celui mai mic de către cel mai mare atât de înrădăcinate în specificul militar româneasc, spiritul panduresc care adusese victoria și gloria deplină pe epoleții românești se vedea la acel moment în pragul erodării definitive.[31]

Toate aceste reforme socio-politice, echivalente cu instaurarea demnității umane și militare pentru soldatul român, au constituit baza care a făcut posibilă cu succes abordarea problemelor doctrinar-organizatorice și de instrucție care incapacitau în mod tradițional armata română. Transformarea statelor-majore a fost un punct nodal al acestor eforturi încă de la începutul procesului pregătirii de luptă. Deși prima aplicație a diviziei „Tudor Vladimirescu” (14-16 decembrie 1943), aplicație de stat-major în teren condusă de generalul-locotenent Victor Țîganov, locțiitorul pentru școli al Regiunii Militare Moscova, a fost notată cu calificativul ”bine” de către comisia sovietică, tarele caracteristice, istorice, ale statelor majore române: lipsa de răspundere a șefului de stat major față de decizia pe care o pregătește, anonimatul lucrărilor și lipsa de specializare a ofițerilor de stat-major, carențe ce își au rădăcina în principiul interșanjabilității complete, specific doctrinei militare franceze (pe care armata română o adoptase oficial la 17 mai 1924)[32], însărcinarea statelor majore cu problemele asigurării materiale precum și lipsa oricăror preocupări pentru conducerea în secret a acțiunilor militare au fost evidențiate pregnant prin intersecția cu doctrina de stat-major sovietică care încredința șefului de stat major poziția de prim locțiitor al comandantului (responsabilizându-l astfel în raport cu decizia pe care o pregătea dar pe care și-o și asuma în aceeași măsură cu comandantul) și care elibera statele majore de sarcinile pe linie administrativă. Este de remarcat în acest sens critica făcută aplicației în articolul de fond al celui de-al treilea număr al gazetei „Înainte” în care se spunea că un șef sau ostaș, în orice situație s-ar afla, nu are dreptul să spună că nu și-a putut face datoria fiindcă i-a lipsit masă de scris, mijloc de transport sau altceva care ar putea să-l ajute. Fiecare trebuie să depună interes și să se descurce singur și cu mijloacele pe care le are la un moment dat.[33] sau Ceea ce este și mai rău este că mulți n-au luat în serios aplicațiunea.[…] unii din participanți n-au știut nici măcar ora începerii atacului.[34]De fapt această primă intersecție între cele două tradiții de stat major nu a rămas o experiență amputată și izolată de evoluțiile ulterioare, la finele anului 1947 atunci când se preconiza adoptarea doctrinei sovietice de stat major în armata română, prescriindu-se drept documentație de bază, până la elaborarea unor noi traduceri și instrucțiuni, Regulamentul sovietic al funcționării statelor majore în campanie în forma folosită de diviziile de voluntari.[35] Cu această ocazie, la 24 octombrie 1947, Marele Stat Major trasând noile baze doctrinare pentru restructurarea statelor majore române pornea de la necesitatea de a responsabiliza statele majore la același nivel cu organele de comandă în conducerea operațiunilor. În Armata Sovietică, se stipula, statul major formează o colectivitate de elită pe care comandantul se poate sprijini pentru exercitarea comenzii sale. Această colectivitate unită […] trebuie să fie capabilă să execute orice lucru care ar angaja responsabilitatea. Pe baza acestor considerente, în noua organizare a statelor majore de mare unitate ale armatei noastre s-a avut în vedere principiul de a se acorda statului major o cât mai mare contribuție la exercitarea actului de comandament, fixându-i responsabilități mai mari în activitatea operativă separat de cea a spatelui. Astfel, șefului de stat major i s-a acordat o responsabilitate mai mare în concepția și conducerea operațiunilor marii unități, respectiv fiind colaboratorul principal al comandantului și, în absența sa locuitorul său. S-a luat din sarcina șefului de stat major grija deservirii materiale a marii unități care a fost acordată comandantului secund pentru administrație și servicii. Importanța din ce înce mai mare pe câmpul de luptă dată organizării spatelui și necesitatea deservirii materiale a marii unități în condițiuni optime a determinat crearea unui organ special însărcinat cu această misiune. […][36] Se poate spune că cu această Instrucțiune, la 24 octombrie 1947, în armata română s-a adoptat doctrina sovietică de stat major și s-a renunțat la cea franceză a cărei inadecvare la războiul contemporan o observase chiar și Mareșalul Ion Antonescu în ordinul său „către armate” din 29 august 1941 prin care atrăgea atenția că se constată o ezitare. Ea vine de sus nu de jos. Este datorită desigur și unei școale greșite și unei lipse de pregătire a omului. Comandanți și comandamente formate timp de 20 de ani, de la școli militare și până la Cursul de Comandament numai în spirit defensiv, cu planuri de manevră scrise după calapoade stereotipice pe 3-4 coale, în loc să ne pregătim pentru războiul pe care-l dictează și orbilor puterea motorului […].[37] Rezultat al acestei labilități structurale, politice în esența ei, marele stat major român va ajunge în pragul destructurării în perioada imediat următoare încheierii războiului când, caz probabil unic de la marchizul de Louvois încoace, intrase în atenția poliției judiciare române pentru… vagabondaj, după cum atestă un document al Direcției Generale a Poliției din 1 august 1946 – Situația de la Marele Stat Major se menține haotică; de aproape 15 zile nu se lucrează nimic la birouri. În fiecare zi lipsesc câte 20-30 ofițeri care merg în oraș pentru a-și aranja treburile lor particulare. În special ofițerii care au fost trecuți pe listele de cadru disponibil nu vor să mai presteze nici o muncă.[38] Un an și jumătate mai târziu, în primele zile de la instaurarea completă a puterii populare la București, situația acestui organism central al oștirii române era de-a dreptul critică, noul ministru al apărării evaluând-o la 8 ianuarie 1948 ca foarte gravă la Marele Stat Major prin faptul că lucrări strict secrete erau vehiculate fără nici o mențiune, deschise de caporali, că portarul de la intrarea principală lipsea și toate ușile erau deschise, oricine putând să intre în Marele Stat Major[39]dar și prin aceea că murdăria din Marele Stat Major a ajuns proverbială după ce, cu cinci zile înainte, ordonase să nu se mai trimită adrese oficiale între birourile instituției, să nu se mai întocmească lucrări acasă interzicând scoaterea oricărui document din sediu, precum și repararea imediată a closetelor[40] Toate acestea pentru ca, la finele aceleiași luni, ianuarie 1948, însuși Marele Stat Major să raporteze că instituția nu mai putea continua în forma în care exista la acel moment. În Nota de studiu și documentare privind reorganizarea structurală recunoscând că studiile se fac anarhic, neștiințific și că imitarea organizării structurale sovietice este normal să se facă date fiind atât experiențele și învățămintele campaniilor ce duc la acest model cât și datorită faptului că ea este constituită pe baze științifice – cele mai înaintate doctrine și experiențe confirmate de victoria strălucită a Armatei Roșii, se conchidea recunoscându-se că nu posedăm însă date suficiente în această privință[41] și că ordinea interioară a ministerului apărării sovietic nu ne este cunoscută.

Comandamentele române au evoluat pe aceleași coordonate ca și statele majore. Când, după bătălia de la Stalingrad, în primavera anului 1943, generalul Radu Korne raporta Mareșalului Antonescu că instrucția corpului ofițeresc, în special de la maior în jos trebuie total revăzută pentru că ofițerii activi români deși posedă cultura militară nu au simțul practic al terenului iar cei de rezervă sunt departe de a poseda pregătirea cerută însărcinărilor care le revin pe câmpul de luptă accentuând că comandantul [român] trebuie să renunțe la clișeele cu caracter scolastic[42]  și contrapunând la această descriere ofițerul rus care nu este un om cult dar posedă bine practica războiului în cadrul de mică unitate, el nu făcea decât să enunțe o situație de clasă. Mai curajos puncta această situație în ianuarie 1948 colonelul Mihai Focșăneanu, nou comandant al Școlii Superioare de Război din București într-o notă-îndreptar pentru activitatea didactică în Școală în care spunea că până la acel moment spiritul ce se degaja din întregul învățământ militar era cel defensive, de prudență exagerată. Ofensiva apărea ca un auxiliar al defensive. Primul capitol de tactică ce se lua în studiu era defensive, lui acordându-i-se cele mai multe ore și aplicații.  Chiar din studiul operațiilor ofensive se degaja o mentalitate defensive, spre exemplu în marșul spre inamic, acțiune prin excelență ofensivă, se alegeau câmpuri de bătălie succesive pe care trebuia primit atacul și numai după oprirea acestuia se trecea la contraatac. Explicația acestei mentalități, evoca comandantul academiei militare, o găsim în însăși concepția despre viață a clasei dominante de atunci, concepție ce se reflectă în toate domeniile de activitate. Burghezia, după ce acaparase bunuri prin exploatarea clasei muncitoare, ajunsese la stadiul când nu mai voia nimic decât să păstreze acele bunuri spre a duce o viață de trândăvie, fără nici o luptă. De aici tot spiritul defensiv, lipsit de combativitate.[43] Această realitate a ieșit în mod pregnant în evidență în procesul de constutire a Diviziei „Tudor Vladimirescu” când superficialitatea, iresponsabilitatea și dezinteresul ofițerilor români intrau în contradicție cu rigorile unei arte militare care avea la bază solidaritatea revoluționară a tuturor luptătorilor. Încă de la prima aplicație tactică a diviziei cu tema batalionului în atac cu trecerea unui râu contra unui inamic fortificat, aplicație ținută la o săptămână după cea care a antrenat statul major al marii unități de voluntari s-au remarcat lipsa de responsabilitate a micilor comandanți, a șefilor de plutoane care nu-și cunoșteau nici măcar misiunea imediată fiind insuficient instruiți de comandanții de companii și batalion[44] pentru ca la finalul primelor 45 de zile de instrucție, comandantul diviziei, col. Cambrea să se vadă nevoit să atragă atenția că pe câmpul de luptă colaborarea între arme, diferite unități și servicii este condiția esențială a succesului. Fără colaborare eforturile se împrăștie în loc să se însumeze și acțiunea pierde din eficacitate, din forță și din regularitate. La aplicațiuni, această noțiune este prea desconsiderată. Nu rare au fost cazurile în care s-a constatat: artileria nu știe ce face infanteria și invers, inginerii unităților pregătiseră lucrările dar nu le comunicaseră la nimeni, șeful transmisiunilor nu aflase încă punctul de comandă, serviciile nu cunoșteau nevoile de hrană, muniții și evacuări. […] Fiecare din cei în cauză așteaptă să i se comunice ceea ce îl interesează în loc să alerge singur și să realizeze astfel colaborarea.[45] În aceeași notă se expirima în ianuarie 1944, cu ocazia primei aplicații de luptă în teren pe timp de noapte cu regimentul de voluntari, șeful de stat major al diviziei, lt.col. Iacob Teclu când vitupera în paginile ziarului „Înainte” împotriva ofițerilor români cu funcții de comandă scoțând la iveală egoismul, iresponsabilitatea și disprețul față de rigorile câmpului tactic manifestate cu ocazia aplicației spunând că datoria comandanților era să încurajeze trupa, s-o stimuleze, s-o ajute ca să suporte mai ușor greutățile. Așa au făcut toți comandanții? Nu! Mulți s-au gândit numai la persoana lor. […] Acest lucru nu se face fără sacrificii! Nu-l veți face umblând cu sănii și lăsând trupa de capul ei! Ați fost puși să faceți acest efort fizic dar v-ați supărat  și profitând de întuneric nu v-ați executat misiunea. Așa vreți să luptați pe front, cu chiul și șmecherii? […] Prea mulți se cred mai deștepți decât comandanții lor. Să facă cât mai puțin și să profite cât mai mult, asta este lozinca lor. Este vechea învârteală și șmecherie din țară de care nu s-au vindecat unii, pe care continuă să o facă și în Divizia noastră.[46] O confirmare retrospectivă a acestor stări de fapt este adusă în vara anului 1948 când, la conferința introductivă a Cursului de perfecționare pentru colonei (15 iulie 1948) se trăgea o linie între ceea ce însemnase exercitarea comenzii în armata regală română și ceea ce avea să însemne în armata populară: ne e cunoscut aproape fiecăruia dintre noi când greul ne încerca în sectoarele pe care le comandam și când în sectoarele vecine era liniște și cerând în extrem ajutoarele sectoarelor vecine, ni se răspundea  sadic: „Rezolvă-ți singur problemele”. Să ieșim dintre aceste ziduri chinezești și să înțelegem că acțiunile moderne de luptă pot duce câteodată infanteria la necesitatea de a lupta în condițiuni foarte grele, cum e lupta în încercuire. Să facem, îndemna instructorul, ceea ce au făcut camarazii noștri infanteriști din Armata Roșie, să ne dăm ajutor reciproc și camaraderesc, să nu uităm acest factor moral de o importanță covârșitoare în acțiunile moderne de luptă și să fim însuflețiți de o puternică pasiune patriotică la baza căreia stă o justă gândire politică și dacă în trecut unii șefi nu s-au gândit, s-o facem de azi înainte când e vorba de o țară nouă.[47] Nu este inutil să menționăm că, în aprilie 1948, atunci șeful Marelui Stat Major român împreună cu ministrul apărării ordonau organizarea acestui curs pentru promoția de colonei 1919-1921, în ideea ca aspiranții la gradul de general să-și apropie în condițiuni teoretice-aplicative mai întâi, și apoi practic spiritul și gândirea militară degajată de doctrina sovietică, Centrul de Instrucție al Armatei atrăgea atenția asupra dificultăților majore care se vor ridica în efortul de a restructura mentalitățile ofițerilor superiori români: ofițerii din aceste promoții nu au comandat nici chiar companii și batalioane și că pregătirea cadrelor superioare nu s-a mai făcut în armata noastră de peste zece ani din care cauză s-a pierdut antrenamentul la studiu.[48] Sunt cu atât mai marcante cuvintele pe care însuși Mareșalul Antonescu le adresa ofițerilor de la Școala Superioară de Război din București, pepiniera cadrelor de comandă ale armatei române, la 16 februarie 1944: Dacă armata       nu este instruită vina nu este a statului ci a dvs. și numai a dvs. Domnilor, ceea ce ați învățat dvs. în școli este absolut fără nici o valoare dacă nu sunteți în stare să vă adaptați instantaneu la condițiile de luptă ale războiului modern […] Statul român este astăzi, cu toate eforturile făcute, într-o carență foarte mare din cauză că elementele de conducere, de la funcționarii cei mai inferiori și până la funcționarii cei mai înalți nu au pregătirea răspunderii și conștiința necesară. Aceasta este o problemă prea vastă care depășește cadrul concluziunilor de astăzi. […] Pot să vă declar că eu mă consider un înfrânt pentru că nu pot să moralizez o țară întreagă și nu pot să fac ca fiecare să pună dragostea, munca și jertfa pe care le reclamă interesele neamului de la fiecare dintre noi.[49]

Cuvintele Mareșalului Antonescu sunt un bun prilej pentru închiderea cercului generic al alocuțiunii de față. Confruntată cu forțele de producție ale celei de-a doua revoluției industriale și cu caracterul mecanizat și dinamic pe care acestea l-au impus confruntării armate, societatea românească modernă fundată doar pe exploatarea extensivă a muncii țăranului român de către boierime (de data aceasta nu pentru Istanbul ci pentru capitalurile din Europa) nu pare a mai fi avut capacitatea de regenerare ideologică și organizatorică neceesară pentru adaptarea la relațiile de producție contemporane. Armata română regală, o armată strict feudală în caracterul ei de clasă, nu putea să genereze luptători care să fie ofensivi și dinamici, independenți acțional, care să lupte din încercuire în încercuire și în orice condiții geoclimatice. Nici ofițerii ridicați la comandă pe bază de averi și căsătoriți pe bază de dote și nici soldații ridicați din țărani a căror productivitate agricolă scăzuse pe tot parcursul perioadei interbelice nu aveau pentru ce să investească asemenea energii în actul militar. În fond, Mareșalul Antonescu a recunoscut, declarându-se înfrânt pentru că nu putea moraliza o țară întreagă, imposibilitatea construcției unei societăți moderne pe relații de clasă feudale. Aceasta, spunea liderul român, depășește cadrul concluziunilor de astăzi. Prin aceasta, deși nu s-a ridicat la o înțelegere dialectică a problemelor cu care se confrunta, îi rămâne meritul patriotismului și al lucidității. El a vrut să remedieze drama națiunii și a suferit pentru asta. Fără a fi un revoluționar, va fi un precursor pentru toate eforturile care se vor face de-a lungul secolelor în vederea dezvoltării istorice a națiunii române.

Transformarea armatei române într-o armată contemporană avea să se facă însă numai prin modificarea structurii de clasă a acesteia în paralel cu procesul de alfabteziare tehnică și de modernizare tactică și, mai târziu, începând cu a două jumătate a deceniului al șaselea, operativă. Astfel, dacă în primul an de funcționare deplină a puterii populare, în 1948, 71% dintre ofițerii români erau de origine socială funcționărească (43%), chiaburească, moșierească și industriași, numai 29% fiind țărani și muncitori (aceștia din urmă 6%), șapte ani mai târziu, la Congresul al II-lea al Partidului Muncitoresc Român și la sfârșitul ministeriatului generalului de armată Emil Bodnăraș, peste 85% din corpul ofițeresc român era de origine socială muncitorească-țărănească.[50] Calea acestor transformări a fost deschisă de Ordinul 50 din 30 decembrie 1947 care prevedea pentru prima dată în istoria armatei române mijloace de subzistență îndestulătoare pentru trupă și asigurarea gratuită a acestora pentru ofițeri și subofițeri. Trecerea de la rația ipotetică de 2500 de calorii/zi/soldat, rație dependentă de alocația bugetară la rația efectivă de 3200 calorii în cazarme și de 3500 de calorii la manevre și instrucție în condiții grele, gratuitatea mijloacelor de întreținere a echipamentului, mărirea rației de săpun la 350 g/lună și distribuirea pentru prima dată în istoria armatei române în mod gratuit a articolelor de regie (tutun, cărți poștale, etc.) au deschis un orizont de demnitate ostășească și au permis maselor populare să contribuie cu întreg potențialul la apărarea țării. Din perspectiva cadrelor caracterul revoluționar al acestui ordin consta în aceea că pentru prima dată în istoria armatei române atât ofițerilor cât și subofițerilor li se asigurau rația de hrană a soldatului, uniforma în mod gratuit precum și combustibil pentru încălzirea domiciliului abrogându-se astfel dependența față de resurse financiare străine de munca militară.[51] Această rupere a constrângerilor materiale bazale a fost urmată de Legea 68 din 15 martie 1948 pentru înaintarea excepțională a ofițerilor, subofițerilor și maiștrilor militari activi și în rezervă lege care deschidea oportunități de avansare rapidă celor care se disting prin pregătirea lor profesională și devotamentul față de popor și care puteau fi înaintați la gradul corespunzător pregătirii lor fără condiții de stagiu și vechime.[52] Împreună cu această lege, directivele date în cursul anului 1948 de consilierul sovietic de pe lângă Marele Stat Major român, generalul-colonel Constantin Kolganov, de a se trimite la școala de ofițeri gradați în termen imediat direct după finalizarea școlilor regimentare din unități și nu după terminarea stagiului militar deoarece ar ieși sublocotenenți la 24-25 de ani [53] precum și indicația conexă de a se reduce din pregătirea infanteristică atât a trupei cât și a elevilor-ofițeri instrucția universală dar superficială de infanterie și folosirea timpului astfel eliberat pentru instrucția de specialitate (mitraliori, aruncătoare, transmisiuni, etc.)[54] precum și de a se trece trece de urgență la descentralizarea dreptului de înaintare în grad până la comandantul de regiment inclusiv[55] au deschis calea pentru transformarea corpului de cadre al armatei române pe baza noilor relații de producție care se construiau în țară.

Restul este istorie. Până la retragerea trupelor sovietice din România, în 1958, armata română va încheia procesul de motorizare primind în dotare peste 10.000 de autovehicule militare din care peste 8800 fiind tehnică nouă, produsă după încheierea războiului în Uniunea Sovietică, Cehoslovacia, România și Ungaria după ce, cu zece ani înainte, la finele lui 1947 era deservită de doar 900 de mașini în stare de funcționare.[56] De asemenea peste 1000 de tancuri și autotunuri vor fi achiziționate din Uniunea Sovietică și din Cehoslovacia, cu o largă paletă de piese de schimb asimilate în producție pe plan național, în timp ce aviația militară va fi reconstruită practic de la zero. Între 1950 și 1959 s-au alocat de către guvernul democrat-popular de la București în jur de 45 miliarde lei, aproximativ 12 miliarde ruble din avuția națională pentru dezideratul de dezvoltare a armatei[57] Această sumă a constituit o treime din întreg fondul de investiții al țării pentru deceniul al șaselea și a reprezentat cel mai mare efort financiar făcut de statul român modern pentru armata sa. La plecarea trupelor sovietice din țară, marotă a istoriografiei românești de după 1989, armata română se găsea în situația de a fi capabilă să recepteze devenirile din arta și organizarea militară care se anunțau în orizontul deceniilor următoare.

[1] Florin Poenaru,  Originile istorice ale anti-rusismului românesc în „CriticAtac”, 18 martie 2014 (https://www.criticatac.ro/originile-istorice-ale-anti-rusismului-romanesc/, accesat la 28 septembrie 2020.)

 Ion Barnea, Bizanțul și lumea carpato-balcanică în coord. Răzvan Theodorescu, Victor Spinei „Istoria Românilor” vol. III – „Genezele românești”, ed. Enciclopedică, București, 2010, p. 29-30, Ștefan Olteanu, Eugen Zaharia, Radu Popa, Realități sociale (obștea sătească teritorială: instituții caracteristice și funcții sociale; procesul de diferențiere socială) în Idem, p. 80-82, Ștefan Olteanu, Mircea Rusu, Structuri politice (uniuni de obști, „romanii” populare, voievodate și țări românești) în Ibidem, p. 108, Maria Comșa, Structuri socio-economice din secolele VI-X pe teritoriul României în „Carpica”, vol. XXVI/1997, Bacău, p. 197-198.

[3] Radu Rosetti, Amintiri. Ce am auzit de la alții. Din copilărie, Din prima tinerețe, ed. Humanitas, București, 2013, p. 172.

[4] Idem.

[5] Ibidem, p. 174.

[6] Ion Ghica, Convorbiri economice, partea a VI-a Finanțele în „Opere”, vol. II, ed. de stat pentru literatureă și artă, București, 1956, p. 201, 204, 205.

[7] Idem, p. 205.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem, p. 207.

[10] Ibide, p. 208.

[11] Arhivele Naționale Istorice Centrale (în continuare ANIC), fond Președinția Consiliului de Miniștri, Cabinetul Militar al Conducătorului Statului (în continuare PCM-CMCS), d. 347/1943, p.1.

[12] Idem, p. 15. Mai trebuie menționat și faptul că în cele 15 contingente mobilizabile ordonanțele reprezentau aproximativ 300.000 de oameni, de militari superficial instruiți sau chiar neinstruiți. Ibidem.

[13] ANIC, f. PCM-CMCS, d. 81/1943, p. 54-55.

[14] ANIC, f. PCM-CMCS, d. 347/1943, p. 22-23.

[15] Ibidem.

[16] Ibidem, p. 24-25.

[17] Emil Bodnăraș, Despre importante probleme ale constituirii armatei populare (interviu) în „Glasul Armatei”, nr. 519 din 3 martie 1948, p. 1.

[18] Alexandru V. Ștefănescu, În umbra Marelui Reich. Tehnica de luptă a armatei române pe Frontul de Est (1941-1944), ed. Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2020, p. 110-112. (Autorul citează în capitolul de referință rapoarte ale atașaților militari francezi la București consultate în arhivele militare franceze. Trimiterile sunt însă lacunare și nu se pot garanta în mod absolut sursele informațiilor prezentate.)

[19] Idem, p. 159.

[20] Ibidem, p. 254.

[21] ANIC, f. PCM-CMCS/Serviciul Special de Informații, d. 35/1940. (Acest document ne-a fost pus la dipoziție de cercetătorul Eugen Mirel căruia îi mulțumim pe această  cale.)

[22] Voicu Marin, Din istoria armatei române 1940-1942. Documente, ed. Ex Ponto, Constanța, 2015, p. 117.

[23] Ibidem, p. 347.

[24] Manualul sovietic pentru cunoașterea armatei române-1940 la ANIC, f. PCM-CMCS/Serviciul Special de Informații, d. 35/1940.

[25] Alexandru V. Ștefănescu,op.cit., p. 246-247.

[26] Гельмут Вельц, Солдаты, которых предали, Смоленск: Русич, 1999, p. 203-217, 244, 248, 253-254. (traducerea noastră)

[27] Jurnalul istoric al Diviziei „Tudor Vladimirescu”, aflat în posesia noastră.

[28] Idem. Pentru detalii privind procesul închegării și pregătirii de luptă a Diviziei de voluntari români „Tudor Vladmirescu„ a se vedea Alin Sămușan, Infanteriști români – pușcași sovietici. Din istoria pregătirii de luptă a Diviziei „Tudor Vladmirescu” (dec. 1943 – martie 1944) în „Buletinul Muzeului Militar Național”, vol. 14, 2016, p. 96-118.

[29] Alin Sămușan, op.cit., p. 108.

[30] col. Constantin Nicolae, Năzuințe împlinite. Itinerar eroic al Diviziei „Tudor Vladimirescu”, ed. Militară, București, 1981, p. 77.

[31] Toate acele furturi sub formă de lipsă la cântar, din nedistribuirea completă a alimentelor, de falsificarea înscrierilor în livretele de ordinar, de șterpelirea alimentelor de la bucătării, de nedreapta împărțire a hranei și abuzuri cu gustarea probelor, care toate pur și simplu sunt furturi din hrana trupei, încep să se reactualizeze. Luați urgent și drastice măsuri pentru stârpirea răului. Readuceți obiceiurile pandurești. […] Iar au început lovirile, înjurăturile, pedepsele neregulamentare și rigida comportare față de ostași. Sunt mulți ofițeri și subofițeri care se poartă cu trupa ca cu niște robi, fără nici o dragoste. Ofițerii și subofițerii încep să se despartă de trupă, rupând legătura strânsă, frățească,  ce-a legat pe soldat de ofițer pe timpul luptelor și care a fost mândria Diviziei T.V. S.I.A., f. Divizia 1 voluntari T.V., rola 2.1203, cadrul 50. (Notă a comandantului diviziei, col. Teclu Iacob datată 20 decembrie 1946.)

[32] Doctrina militară franceză a fost adoptată oficial în armata română la 17 mai 1924 prin asumarea Regulamentului provizoriu francez pentru angajarea în luptă a marilor unități ca document doctrinar de bază. Petre Otu, L’influence de la doctrine militaire francaise sur l’evolution de l’armee roumaine, în „Revue Historique des Armees”, 244/2006,  p.42.

[33] Aplicațiunea de stat major, în ”Înainte”, nr.3, luni, 20 decembrie 1943, p.1 apud Alin Sămușan, op. cit., p. .98.

[34] Învățămintele ce se impun, în ”Înainte”, nr.4, miercuri, 22 decembrie 1943, p.1. apud Idem.

[35] Serviciul Istoric al Armatei [în continuare S.I.A]., fond Școala Superioară de Război [în continuare SSR], rola 3.2656, cadrul 259, apud Alin Sămușan,op. cit., p. 99.

[36] SIA, f. SSR, rola 3.2656, cadrul 225.

[37] Voicu Marin, op.cit., p. 347.

[38] Arhiva Serviciului Român de Informații, fond Documentar, d.9.163, p. 163 apud Mircea-Dănuț Chiriac, Restructurări ale armatei române în perioada 1944-1948, teză de doctorat, Academia de Înalte Studii Militare, București, 1999, p. 123.

[39] SIA, f. Cabinetul Șefului M.St.M., rola 1.261, cadrul 285.

[40] Idem, cadrul 83 (Ordin circular 16.066 din 3 ianuarie 1948.)

[41] SIA, f. Cabinetul Șefului M.St.M., rola 1.262, cadrul 335 și urm.

[42] ANIC, f. PCM-CMCS, d. 153/1943, p. 312-315.

[43] SIA, f. f. Cabinetul șefului M.St.M., rola 1.262, cadrul 412.

[44] Rezultatele celor două zile de aplicațiuni, în ”Înainte”, nr.6, sâmbătă 25 decembrie 1943, p.1 apud Alin Sămușan, op.cit., p. 99.

[45] lt.col. Nicolae Cambrea, Colaborarea pe câmpul de luptă, în ”Înainte”, nr.15(23), marți, 25 ianuarie 1944, p. 1 după Alin Sămușan, op. cit., p.

[46] lt.col. Teclu Iacob, Exercițiul de luptă din noaptea de 22-23 ianuarie (III), în ”Înainte”, nr.19(27), sâmbătă, 29 ianuarie 1944, p.1 după Alin Sămușan, op.cit., p. 104.

[47] SIA, f. Regiunea III Militară, rola 7.1540, cadrul. 33.

[48] SIA, f. M.St.M., S. 5 Instrucție, rola 1.1317, cadrul 748.

[49] ANIC, PCM-CMCS, d. 206/1944, p. 22-23.

[50] Florin Șperlea, De la armata regală la armata populară. Sovietizarea armatei române (1948-1955), ed. Ziua, București, 2003, p. 142.

[51] Ordinul de zi nr. 50 din 29 decembrie 1947 al ministrului apărării naționale în „Armata”, an. II, nr. 3/ ianuarie 1948, p. 125-127.

[52] Florin Șperlea, op.cit., p. 129.

[53] Alesandru Duțu, 1948. Armata română sub „lupa” consilierilor sovietici în „Document”, nr. 2-3/2004, p. 52.

[54] Această necessitate fusese recunoscută în armata română încă din 1942, fiind menționată în Directive pentru instrucția în armată în anul 1943, Marele Stat Major, secția a V-a, p. 2.

[55] Alesandru Duțu, op. cit., p. 53. Până atunci ofițerii erau înaintați în grad prin decret al Prezidiului Marii Adunări Naționale (forul legislativ suprem al Republicii Populare Române) iar subofițerii prin decizie ministerială.

[56] Alin Sămușan, Evoluția dotării cu automobile a armatei române între 1948 și 1957 în „Buletinul Muzeului Militar Național”, vol. 13, 2015.

[57] Alin Sămușan, Contribuții la istoria dotării cu armament a armatei române între 1944 și 1959 în „Buletinul Muzeului Militar Național, vol. 15, 2017.

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată.

hehey