Suveranismul parcurge, așadar, drumul lent, coborâtor, al transformării din voință divină – de neînțeles fundamental pentru oameni – în voință umană individuală circumscrisă nevoilor și apetențelor celor mai directe. Dintre acestea, evident, cele materiale sunt mai vizibile și mai „spectaculoase”, dar nu neapărat cele mai constrângătoare.
Faptul că suveranismul s-a atașat de o formă politică aparent viabilă, anume Statul modern, nu este decât o întâmplare aproape nesemnificativă. Am putea spune chiar că lucrurile trebuie judecate invers, iar semnificația, dacă este una, este complet negativă: forma statală modernă, căreia îi corespunde suveranismul ca filosofie și metafizică, arată nu o „evoluție” și un progres, nici măcar un „stadiu” de dezvoltare armonioasă, o fază sănătoasă a spiritualității umane, ci dimpotrivă, este o formă degradată de organizare, pe care, cu apetența sa spre Progres, omenirea a declarat-o superioară formelor anterioare. Acesta este motivul real pentru care un gigant al istoriei ca Nicolae Iorga încă mai putea emite în perioada interbelică o judecată (care azi ni s-ar părea și riscantă politic/geopolitic și aproape absurdă „științific”) ca cea referitoare la posibilitatea ca poporului român să-i fi fost/să-i fie mai bine în afara formei statului modern!
O astfel de judecată nu trădează nici naivitate, nici inadecvare politică (ceea ce Iorga, avea, desigur, pe scena îngustă a teatrului politic modern, democratic), ci o mare libertate spirituală de gândire dincolo de aparențele și „stadiile de dezvoltare” ale istoriei. Gândirea stadială, progresistă, de tipar occidental, nu-l acaparase complet pe Iorga, așa cum nu-l acaparase complet forma statală modern-suveranistă, deși epoca interbelică era obligată să țină seama (și cu ce patos!) de rezultatul primului război mondial. Iorga ne spune, tragic și profetic, de fapt, printre cuvinte: bucuroși așa cum suntem că am îmbrăcat haina străină a statului modern și democratic occidental, suntem în același timp fundamental îngrijorați de soarta noastră ca neam! Suverani și totuși amenințați în ființa neamului, iată ce prevestea Iorga în anii 30. Și acum, peste nici o sută de ani, constatăm cu înfrigurare că neamul românesc este pe drumul extincției demografice și al pierderii definitive a reperelor morale tradiționale. Și azi, însă, lupta noastră este pentru suveranism!
Am anunțat la începutul acestui mic articol că vom ajunge în stadiul sau în treapa ultimă de realizare a suveranismului, în care iluziile par a fi pierdute și lupta pare a fi pierdută (tragice iluzii ideologice, spuneam). Care este, însă, acest final al finalurilor suveranismului? Și, mai ales, de unde vine această forță a sfârșitului definitiv?
Înainte de a căuta răspuns la ultima întrebare, trebuie să reamintim cititorului că ideea după care globalizarea pune capăt suveranismului este nu numai foarte răspândită, dar este și foarte adevărată. Cine se îndoiește de o atare idee preferă să se iluzioneze. Dar să revenim la întrebare: de ce globalizarea este sfârșitul și, mai ales, ce fel de sfârșit, al cui?
Paradoxul este din nou acesta: forța sfârșitului nostru este chiar încoronarea absolută a voinței noastre, a celei individuale, dar și a celei colective.
Sociologia a ascuns multă vreme un adevăr esențial: individul și colectivitatea își aparțin deplin, nicio diferență fundamentală, metafizic, neseparându-le. O vreme, cât individualismul părea singurul dușman al spiritului tradițional, s-a crezut, cu naivitate, că popoarele, colectivele, pot fi salvatoare. Emile Durkheim este cel mai aprig apărător al ideii că „morala” nefiind individuală (așa cum credeau primii naivi, de la Kant până la Jean-Marie Guyau, cel care visa la în „Ireligiunea viitorului” și la „morala anomică”, individualistă), trebuie căutată la nivelul întregului colectiv, al „comunității”, cum ar prefera germanii să spună. Durkheim crede că faptele sociale sunt fapte metafizic superioare celor individuale. Această „metafizică” are însă picioare scurte: societatea este preferabilă lui Dumnezeu, Dumnezeu este Societatea. Socialul, colectivul, devin, cu forța, izvoarele Adevărului. Așa ceva nu poate fi, din punct de vedere tradițional, acceptat. Observația a fost făcută cu acuitate chiar în cadrul culturii franceze, dar lucrurile nu mai puteau fi oprite. Stadiul colectiv nu a putut susține multă vreme construcția șubredă a unei modernități fără fundament tradițional.
Forțele apetente, cele care au fost corect așezate de Hobbes la baza politicii moderne, a Statului modern, au devenit, în cele din urmă, forțe globale. Globalizarea nu este altceva decât urmarea firească a eliberării totale a acestor forțe în lume. Globalizarea este, pe o latură a sa, eliberarea completă a omului, ca individ, dar și colectivitate. Sunt simple accesorii acele teorii care devoalează spiritul de adâncime al filosofiei moderne și pe care le putem „condamna” ca eretice. De exemplu, un Bernard de Mandeville, cu a sa fabulă a albinelor, ne „catehizează” în spirit modern când ne explică de ce „păcatele” sunt aducătoare de prosperitate în cadrul stupului. Evident, în acest tablou nu contează decât pentru „moraliști” ideea de păcat. Ceea ce contează este că forțele care nu recunosc nimic altceva decât propria lor energie, voința și dorința lor de manifestare, apetențele fizice și materiale sunt așezate ca bază explicativă a logicii sociale. Că ele se numesc păcate, este deja un lucru minor, căci această etichetare nu mai servește deja la nimic în afară de amânarea, de fapt, a conștiinței dramei pe care o trăim. Câtă vreme putem condamna „lumea modernă” cu „păcatele” ei ne simțim puternici și sănătoși moral. În realitate, tocmai această condamnare arată cât de departe suntem de adevăr.
Pare, așa cum scria cândva marele Martin Heidegger, aflat în căutarea spiritului tehnicii moderne, că ne-am rătăcit puțin… Ce are în fond suveranismul cu păcatele, cu excesele materiale, cu individualismul? Nu este suveranismul opusul globalizării? Cine se opune cui și de ce?
În opoziția fundamentală aparentă dintre termenii vieții noastre profunde stă tot adevărul ascuns al suveranismului, ca parte a destinului nostru tragic. Dar tragismul absolut nu este decât degradarea contrariilor între care se trasa, omenește pe înțelesul nostru, destinul moral al omului.
Încheiem spunând: încăpuți pe calea deteminării lumii pornind de la voința noastră (individuală sau colectivă, puțin contează), nu ne-am dat seama că globalizarea este în același timp și definitiv „constrângerea” absolută, „libertatea” totală și suveranismul și antisuveranismul absolut! Degradarea finală a constrângerii și libertății!
