Nu ne dăm, încă, seama, ce datorăm avansului pe scena mondială a puterii chineze. Unele lucruri încep însă să se vadă.
Bunăoară, tranformarea SUA din putere militarist-hegemonică (anii 90, mai țineți minte bombardarea ambasadei Chinei de la Belgrad?) în putere mercantil-pașnică.
„Comerţul fasonează şi îmblânzeşte moravurile barbare” (Montesquieu), iată crezul liberalismului occidental din toate timpurile. Acest lucru nu este, însă, verificat, decât dacă „barbarii” în cauză sunt ținuți în frâu de niște „persani” pe măsură.
În ce privește timpul nostru, persanii care au fasonat moravurile sunt chinezii.
Pacificarea vastei regiuni cuprinsă între Orientul Mijlociu și Japonia, în curs prin implicarea diplomatică a Chinei și Rusiei, nu se putea să nu aibă un efect de antrenare asupra puterii americane.
Realizând că formula „divide et impera” (tipic occidentală, britanică și apoi americană) nu mai poate servi imperialismului vestic în fața capacității integratoare a neoconfucianismului chinez, americanii au renunțat la mijloacele războiului și se concentrează pe măsurile comerciale (un război de grad inferior, totuși, tot un război – aici este călcâiul lui Ahile al politicii externe americane) și pe cele de pacificare a zonelor încă aflate sub influența lor.
Așadar, lumea datorează Chinei (și Rusiei, ca partener junior) recalibrarea politicii externe americane, eliminarea imperialismului soft de tip revoluție colorată (asociată cu neobolșevismul sorosist) și revenirea la alte principii, de natură economică și comercială în relațiile internaționale.
Este un efect benefic. Cauza nu este decât parțial endogen-occidentală (și aici este vorba despre slăbiciunile interne ale Occidentului colectiv), este preponderent externă.
Problema problemelor este însă că acest Occident colectiv căruia i se va refuza „cruciada” de tip nou a colonialismului va avea mari contradicții de rezolvat în interior, acolo unde factorul chinez nu va putea și nu va avea interes să intervină pentru calmarea spiritelor, ci dimpotrivă!
Tensiunile interne din societățile occidentale fiind la maximum, vom vedea dacă elitele până mai ieri hegemonic-globaliste vor găsi punctul de echilibru al propriilor societăți…
Să nu uităm, nimeni nu e profet în țara lui (Nemo propheta in patria sua) – o idee care nu putea răsări, într-adevăr, decât în Occidentul permanent orientat spre cuceriri externe, începând… de la descoperirea Americii.
Vom vedea.
