Războiul straniu împotriva ființei și memoriei acestei școli științifice de valoare internațională a început devreme și pare să nu se fi încheiat nici astăzi. Școala sociologică a lui D. Gusti s-a născut, în tinda Marii Uniri, la Iași, odată cu înființarea Asociației pentru studiu și reforma socială, în anul deplinătății statului national întregit (1918), prin coparticiparea a doi mari exponenți ai științelor societății: un istoric, Vasile Pârvan, și un economist, Virgil Madgearu. La momentul său de apogeu, marea școală de sociologie românească a fost împinsă, dimpreună cu toată cultura română, în tragica încleștare cu regimul comunist de ocupației. Începuse războiul total împotriva culturii române. Acest război viza deformarea memoriei istorice și măcinarea științei românești în mai toate domeniile. Nu întâmplător, el a început prin agresiunea contra Academiei ca instituție pivot a strategiei de apărare și dezvoltare a patrimoniului cultural al unei țări. Decretul M.A.N. Nr.76/1948 pentru transformarea Academiei Române în Academia Republicii Populare Române,ii la „Articolul IIIiii, anunța o vastă epurare în rândul Academieiiv.
„Peste 100 de membri ai Academiei, îndeosebi din sfera umanistă (istorie, sociologie, filosofie, literatură, lingvistică), au fost victime ale acestei epurări politice. Dimitrie Gusti a fost unul dintre ei.”v În 1948 „ultima serie de elevi ai lui D. Gusti și H.H. Stahl” termină sociologia; „în toamna aceluiași an sociologia era interzisă”vi.
Reprezentanții de seamă ai Școlii Gusti, precum Mircea Vulcănescu, A. Golopenția, Traian Herseni, fuseseră aruncați în temniță. Alți exponenți ai Școlii au fost supuși interdicției ori au fost împinși într-un exil fără speranțe de întoarcere. Toate erau spre anihilarea unei școli sociologice de vizibilitate mondială. La începutul campaniilor monografice prin ancheta monografică de la Goicea Mare, din 1925, mai toți elevii școlii aveau între 25 și 45 de ani. Școala Gusti era în plin elan creator când exponenții stelei în cinci colțuri au dispus lichidarea ei. Curentul lichidatorist părea de neoprit. La celebra conferință pe țară din din 21–22 octombrie 1949, „prezidată de Iosif Chișinevschi, Leonte Răutu și Wanda Nicolski, s-a decis formarea unei comisii care i-a eliminat din Uniunea Compozitorilor pe George Enescu, Constantin Brăiloiu, membru marcant al Școlii Gusti, Mihail Jora, Dinu Lipatti, Ionel Perlea, Tiberiu Brediceanu ș.a.”vii
Complet izolat, bolnav și sărac, alungat din propria locuință și expulzat la o adresă de pe strada Vasile Roaită, departe de biblioteca și cărțile sale, Gusti se stinge din viață pe 30 oct 1955. La șase ani după decesul marelui savant, lucrătorul operativ redactează o hotărâre de clasare a ”dosarului de obiectiv, pe numele lui D Gusti”. La rubrica propuneri, unde urma să se facă precizarea „cu menținerea individului în evidență sau scoaterea din evidența elementelor dușmănoase”, acesta completează: „cu menținerea în evidență”. Așadar, la șase ani de la moartea sa, profesorul Dimitrie Gusti încă era menținut în evidență, cu propunere și pentru viitor, ca „element dușmănos”viii.
Abia în 1963-65 riposta forțelor organice ale culturii vor marca prima victorie care va culmina cu ediția celor șase volume de opere complete editate de Editura Academiei între 1965-1971.
Noutatea Școlii sociologice de la București.
Acum când facem o evaluare a activității uneia dintre cele mai mari școli științifice din Româniaix pentru a face schița în medalion a fondatorului ei, trebuie să ne întrebăm ce anume definește această extraordinară mișcare a spiritului științific drept o școală și încă una cu rădăcini în toată România, la Iași, la București, ori încă mai riguros la Goicea Mare, la Nereju sau, în miez de Transilvanie, la Drăguș ori Șanț, la Teremia Mare în Banat, la Copanca în Basarabia, în Transnistria etc.? Într-o prelegere ținută de Gusti întâi în Franța și apoi în câteva universități din SUA, la Chicago, Harvard, Wisconsin, Yale, cu titlul „An Approach to the Study of Social Reality”, în 1946/1947, Gusti înțelegea să caracterizeze școala sociologică de la București prin următoarele elemente definitorii:
1. Este o „sociologie monografistă”:
2. cercetează realitatea socială ca realitate compusă din cadre și manifestări sociale;
3. postulează principiul întâietății unităților sociale („societatea ca atare nu e nicăieri de găsit; ea apare sub forma unor … unități sociale – familii, sate, orașe, regiuni, state, națiuni”) (Gusti, t III, 431);
4. agentul cunoașterii este echipa multidisciplinară, iar locul cercetării este studiul de teren, care trebuie continuat printr-o muncă social-culturală în căminele culturale, în casele de cultură și în școlile țărănești;
5. ținta întregii activități de cercetare trebuie să fie constituirea unei sociologii a națiunii. (Ca o ilustrare a pragului atins de echipele monografice, Gusti le prezintă studenților americani o statistică a cercetărilor de până atunci: 626 sate, orașe și regiuni, organizarea a 5000 de case culturale, și a peste 500 de școli țărănești)x. O inovație distinctă a Școlii sunt metodele care au totodată și funcția unor verigi de legătură între cercetarea și acțiunea socială, și anume:
6. Legea serviciului social;
7. Muzeul Satului;
8. Satul model și Satul nou în genul celui ridicat de echipe la Dioști, în jud. Romanați, respectiv plășile model și gospodăriile model, tot ca verigi de legătură ale științei cu acțiunea socială;
9. În fine, poate că cea mai inovatoare metodă a Școlii este filmul sociologic. La acestea se cuvin adăugate: atlasul social, enciclopedia socială, etnomuzicologia și, nu în ultimul rând, sociologia frontierei răsăritene, încă nerestituită memoriei culturii române.
Gusti și sociologia frontierei răsăritene a statului român.
D Gusti și-a asumat misiunea cunoașterii totale a poporului român. Încă în 1940 savantul român era frământat de elaborarea unui proiect postbelic dedicat unei cunoașteri integrale a poporului românesc ca parte a procesului de organizare a păcii după încheierea războiului. Marele savant știa că popoarele înțelepte procedează la organizarea păcii chiar din pragul declanșării unui război. Într-o asemenea perspectivă putem înțelege inițiativa lui Gusti legată de lansarea campaniilor de cecetare monografică la est de Bug în 1940. Ca să poți apăra o comunitate, trebuie s-o cunoști acolo unde se află membrii ei, oricât de departe i-ar fi răzlețit vârtelnița istorieixi. În toamna anului 1940, Gusti se afla deja în mijlocul cercetătorilor bucureșteni la est de Bug „împreună cu muzicologul, folcloristul și compozitorul C. Brăiloiu… care ne-a lăsat mărturia sa într-o emisiune radiofonică din 1943 asupra acelei campanii de studii interdisciplinarexii.
Profetism gustian.
Energetismul științei eroice, cum ar spune Popper, ilustrat de Școala gustiană de sociologie, a biruit vremea dar nu i-a putut salva de la tragicul deznodământ nici pe membrii școlii nici pe marele ei fondator, D Gusti. Opera lor a fost și aceasta supusă unei acțiuni demonice de scufundare și deci de eliminare din viața publică. O Enciclopedie a Școlii este o armă eficientă împotriva uitării forțate spre care suntem îndrumați chiar astăzi prin filtrul unor justificări viclene. Se cuvine să încheiem evocând părți din cuvântul profetic rostit de către D Gusti însuși pe 25 aprilie 1945 cu ocazia împlinirii a două decenii de cercetări monografice:
„Foarte mișcat de atâtea evocări și amintiri, care mă copleșesc, vă mărturisesc că nu mă simt în cea mai bună dispoziție sufletească să vorbesc. (…) Aș vrea să mă cufund în … cucernică rugăciune, dar totuși trebuie să vorbesc (…). Doamne, ce ne mai rezervă viitorul? În acești 20 de ani, câte nu s-au întâmplat și pentru noi, și pentru țară! (…). (…) noi am crezut în ceva. Am avut credință în marile virtuți ale acestui neam… avem conștiința împăcată că am fost și cei care am prevăzut și timpurile de mai târziu… Și, pe lângă această credință, a mai fost ceva, și aceasta ne-a animat mai mult decât orice: a fost iubirea – iubirea pentru știință, iubirea pentru țară…”.
Alocuțiune susținută de academicianul Ilie Bădescu, directorul Institutului de Sociologie „Dimitrie Gusti” al Academiei Române la evenimentul omagial organizat în Aula Academiei Române la data de 13 februarie 2020.
