Episodul alegerilor din România din 2024 și 2025 se decantează, pe măsură ce trece timpul.
„Regimul” din România a decis atunci să iasă din zona acțiunii politice și să intre înrtr-o zonă de neutralitate politică fără contur precis (ceea ce se prefigura încă din vremea lui Klaus Iohannis, mult diferit de figura foarte politică a lui Traian Băsescu).
În teorie, „neutralizarea” politicii (Carl Schmitt) este apanajul liberalismului care importă în plan politic speranța că economia și negocierea pot pacifica pasiunile debordante ale vieții politice.
Să nu uităm că, pentru Carl Schmitt, politica este întemeiată pe dihotomia fundamentală și fără rest între amic și inamic, prieten-dușman, înțeleasă nu în termeni personali („inimicus”), ci publici („hostis”). Așadar, politica este un act care separă, prin identificarea elementului ostil, la nivel comunitar.
Ostil este altul generalizat, comunitatea care nu te lasă să supreviețuiești. Împotriva inamicului există soluția creștină a iertării, a împăcării, împotriva celui ostil, doar lupta deschisă, lupta politică.
Regimul „politic” din România ultimilor ani s-a caracterizat prin pregnanta irelevanță politică în sensul juristului german invocat.
România a fost elevul cuminte al integrării euro-atlantice, mergând în toate direcțiile economice în care o atrăgeau interese de grup ale diferitelor sale partide/facțiuni.
În ultima vreme, după 2022, acest lucru a părut că nu mai este posibil.
Un război nu mai este doar un act de negociere (varianta tipică a neutralizării liberale a instinctelor politice), ci implică supraviețuirea, măcar ipotetică (de ce nu, cultural-identitară), a unei comunități.
În acest moment, au existat două variante: o variantă care propunea asumarea unei căi spre pace în Ucraina forțând politic ideea de suveranitate (vrem pace indiferent ce ne cer partenerii care ne pot îndemna la război – accentuând implicit componenta identitară românească, fapt politic prin excelență) sau o variantă în care, amânând decizia politică și încercând să neutralizeze actul decizional suveran, România alegea să fie un vagon în trenul indeciziei colective a Europei în fața dramei războiului.
România a ales, așadar, să iasă din teritoriul politic pentru a beneficia de avantajele unei neutralizări/neutralități care, pe de altă parte, este, teoretic, refuzată: să nu uităm că Occidentul acuză 100% politic Rusia de faptul că-i subminează destinul.
În aceste condiții, și mai ales în ultima vreme, România este obligată, practic, să revină în arena politică (cazul Ungariei care nu a refuzat jocul politic și nu a intrat în ceața neutralității de tip liberal, invocând așa-zisele „valori europene” este ușor năucitor pentru establishmentul nostru).
Problema este că România nu mai are la ora actuală oameni care să gândească politic. După 35 de ani de liberalism neutralizant, după mai bine de un an de alegeri în care partida politică suveranistă a fost constant refuzată, lucrurile nu mai pot fi redresate ușor (este relevat cazul celui mai mare partid „politic” al țării, PSD, care s-a trezit în ultima vreme că nu mai contează deloc decât ca administrator al direcției useristo-europene și a revenit pe o traiectorie care se vrea din nou politic-suveranistă).
Președintele Nicușor Dan, înconjurat de figuri de tip „bună guvernare corporatistă” (de la Ilie Bolojan la Oana Gherghiu), pâlpâie fără să lumineze o cale politică a țării.
Singura figură politică (din perspectiva activării instinctelor de luptă politică ale comunității) a momentului, fostul candidat Călin Georgescu, este plimbat, într-un scenariu de asemenea de neutralizare, prin tribunale, tocmai pentru ca timpul să acopere golul acțiunii politice neîmplinite.
România nu a avut curajul să se afirme ca entitate politică suverană și momentul acesta, în care sunt așternute rădăcinile lumii viitoare, ne va costa.
A ne refugia în teritoriul vast și apolitic al „valorilor europene” sau chiar al „Europei” este lipsit de sens. Și mai lipsit de sens este teritoriul, încă mai vast, al „lumii bazate pe reguli”, o lume care nu mai există din 2014, sau mai bine zis din 1991, când războaiele din Irak și celelalte (până la Iugoslavia) au arătat că Istoria nu e sfârșită și nici liberalismul nu ne scutește de binefacerile luptei politice în forma cea mai acerbă, a războiului.
România ar trebui, cu ultimele resurse politice, să se autodeclare suverană, pentru ca măcar în această mică oglindă proprie să mai merite epitetul de comunitate politică. Cum vedem, acest lucru nu este încă permis. De cine?
