Am citit un lung și bine informat articol al lui Jeffrey Sachs (link mai jos) despre greșelile strategice ale Vestului în raport cu Rusia, începând după războaiele napoleoniene și mergând până la acordurile de la Minsk din 2015. Două secole în care Vestul, spune profesorul american, a ignorat cererile fundamentale de securitate ale Rusiei, s-a amestecat în afacerile rusești (mai ales în perioada 1917-1920), a practicat dubla măsură (vezi memorandumul istoricului Pogodin către țarul Nicolae I, în 1853), a preferat să cocheteze cu Hitler decât să asculte dorința lui Litvinov de a izola împreună Germania nazistă, nu și-a ținut cuvântul, nici scris (Potsdam), nici nescris (Malta) etc., etc. Totul a culminat cu ideea extinderii NATO până la Kiev, care a atras ceea ce avem azi.
Mă așteptam ca Jeffrey Sachs să fie subiectiv și să „uite” că SUA este cel puțin la fel de vinovată pentru Ucraina de azi pe cât au fost europenii în secolul XIX (putem înțelege mai bine panslavismul și ca reacție la europenismul antirusesc, dar asta este altă temă); profesorul american nu face această omisiune. Spune deschis că după al doilea război mondial viziunea imperială americană a dus la ignorarea Rusiei; nota lui Stalin din 1952 care dorea o Germanie reunificată dar neutră a fost respinsă de Adenauer ca „vestic”, ca reprezentant al unei elite care a preferat tutela americană unei europenizări a Rusiei, adică unei înțelegeri pe termen lung cu Rusia. Viziunea lui Brzezinski nu a făcut decât să dea o imagine și mai mare a imperialismului american care dorea supunerea Eurasiei prin supunerea Rusiei, ceea ce presupunea obligatoriu ruperea Ucrainei de Moscova etc.
Toată această construcție vede Rusia o victimă a Vestului din ultimele două secole (de notat că J. Sachs se sprijină pe o substanțială bibliografie istoriografică occidentală, care ar merita studiată mai atent, pentru a înțelege dacă ea este în acord cu viziunea actuală a lui Sachs sau nu. Personal cred că nu tocmai, dar nu vreau să insist).
Așadar, americanii sunt cei care „depun armele”, sau așa pare. Sunt gata să rescrie istoria ultimelor două secole pentru a afirma primatul moral al Rusiei în raport cu Vestul. Schimbarea este epocală.
În Europa, acest proces nu este vizibil. Cel puțin, nu la nivelul elitei guvernamentale. Sunt destui istorici, teoreticieni sociali (filosofi, sociologi) sau geopoliticieni care gândesc și în Europa ca J. Sachs, dar mesajul nu a trecut încă de spațiul profesional spre cel politic. Masele sunt împărțite, dar nu ele fac istoria.
Trebuie să ne întrebăm, în lumina acestei mari reconsiderări istorice (un adevărat revizionism istoric – iată ce important este să putem dezbate neîngrădit trecutul, tocmai pentru a ne elibera cu adevărat de greșelile lui și a fi mai liberi în viitor…), de ce nu avem aceleași ecouri și în Europa?
Politic, Europa rămâne suspect de tăcută în acest moment. Cu excepția vagă a lui E. Macron, Europa vestică pare a ignora prezentul și, mai ales, această schimbare fundamentală de viziune strategică ce se petrece în SUA.
Sunt două explicații posibile.
1. Europa tace pentru că, cel puțin în ultimul secol, a fost obligată să facă politică americană în haine europene (de la Wilson și până la Trump…). Astăzi nu știe dacă Trump va merge până la capăt sau va fi „răsturnat” de un nou Brzezinski, care va ataca… China tot prin Ucraina! Dar oare acest lucru este complet exclus? Deja Zelenski sancționează companiile chinezești din Ucraina sau amenință cu așa ceva. Întrebarea este cine sancționeză, de fapt, cu mâna lui?
2. Europa tace pentru că ea însăși a fost complice în ultimele decenii la expansiunea NATO și, mai ales după 1989, a vrut să compromită NATO și SUA prin preluarea mimetică a ideii de expansiune fără limite a NATO (apropos, Rusia a vrut de două ori să intre în NATO, în 1954 și în 2000, în momentele axiale ale raporturilor cu Vestul, respectiv după al doilea război mondial și după încheierea celui rece – ambele tentative au eșuat).
Dar această complicitate a Europei ar putea foarte bine să însemne, cântărind cele de azi și de ieri, că europenii au folosit SUA în atacul la adresa Rusiei pentru a compromite SUA și a o slăbi la nivel global.
Europenii știau că Rusia va riposta și că riposta ei va duce la dezagregarea de facto a NATO. Și, într-adevăr, americanii vor acum pace și vor ca Europa să-și asume propria securitate. Europenii au obținut ceea ce doreau, slăbirea SUA în Europa prin provocarea războiului dintre NATO (SUA) și Rusia în Ucraina.
De ce trag de timp europenii? Tocmai pentru ca acest proces să se definitiveze. Cu cât americanii sunt ținuți mai departe în conflictul din Ucraina, cu atât ei sunt mai slabi pe toate celelalte fronturi, din Venezuela în Orientul Mijlociu și în Taiwan. Nu mai vorbim de războiul economic, unde China merge en fanfare, nu mai vorbim despre ocazia de a se reînarma/reindustrializa în domeniul apărării pe baza ideii de amenințare rusească; amenințare care se poate reconfigura ca amenințare americană (vezi accentele antieuropene din SUA și cele antiamericane din Europa, care merg la limita diplomației…).
Așadar, politica europeană este de eliminare a SUA de pe continent cu ajutorul Rusiei, nu direct, ci simbolic și prin epuizare strategică. Posibil ca, undeva, în decor, China să asigure spatele acestei întreprinderi, iar Rusia să nu fie prea tristă. În fond, toți știu că ceea ce s-a întâmplat în ultimul secol poartă marca strategică americană, indiferent ce „haine” au avut actorii.
Tăcerea Europei este suspectă.
După marea reorientare strategică americană, va urma surpriza unei reorientări a Europei, care deocamdată pare o putere debusolată sau cu busola rămasă în urmă…?
Vom vedea.
https://scheerpost.com/2025/12/23/european-russophobia-and-europes-rejection-of-peace-a-two-century-failure/?fbclid=IwY2xjawPBoyJleHRuA2FlbQIxMQBicmlkETBVUHNrMVN0NTVEM0VpTnJSc3J0YwZhcHBfaWQQMjIyMDM5MTc4ODIwMDg5MgABHq7EX947ekjQ8cAV5UlU0X9K1Va7VaVh7wqdaedCEHaJ_vU6h4_m-9XCWLyn_aem_CL4SniQRj9QxmJ4GLYMTlQ
