Sună straniu, dar lucrurile stau, într-adevăr, așa. Cea mai simplă analogie care ne poate ajuta să înțelegem situația geopolitică a Europei este perioada de după 1989, când partea de est a continentului european a fost, efectiv, eliberată de URSS, iar statele din zonă, în plin avânt „suveranist” (eliberate fiind de armata și influența sovietică) s-au repezit să-și caute noi stăpâni, la Washington, Paris, Berlin sau Bruxelles.
Se va spune că acele state erau mult mai puțin pregătite să reziste aerului tare al libertății decât este azi Europa (UE). Argumentul are sens, dar nu acoperă integral realitatea.
Privind realist, Uniunea Europeană este un actor geopolitic minor, care abia acum își pune problema de a avea în viitor o armată de 100.000 oameni – ceea ce, trebuie să recunoaștem, este infim.
Franța, cea mai mare putere militară a continentului, are o armată de 260.000 de oameni. De patru ori mai puțin decât actuala Ucraină!
Dar nu aici rezidă cu adevărat slăbiciunea UE, ci în caracterul său neunitar.
Oricât s-ar încerca formule de tip federalist, ele nu vor putea depăși un stadiu mediu de realizare. Europa este un conglomerat de state medii și mici, cu nivele de dezvoltare foarte diferite, cu mentalități foarte diferite, cu interese geopolitice foarte diferite.
SUA a reprezentat, ca tutore și protector militar, elementul de federalizare al vestului, similar cazului URSS pentru est. Nu degeaba, integrarea în NATO (adică sub bagheta geopolitică americană) a fost condiție obligatorie și firească pentru integrarea în UE. Odată ruptă relația UE-SUA, ceea ce s-a construit în „familia” euro-atlantică este supus pericolului destrămării.
Factorii exteriori vor avea rolul lor.
În primul rând, China, care, economic, este un partener dar și un concurent redutabil al economiei europene. Orice neînțelegere la nivel economic se va traduce, în timp, prin tensiuni geopolitice în interiorul UE. Statele estului european vor fi atrase în girueta economică a Chinei, nu întotdeauna spre bucuria centrului bruxellez.
Al doilea pericol este Rusia. O Rusie care nu are cum să nu dorească să-și extindă influența în UE, pe căi deja cunoscute (Ungaria etc.), dar și pe unele care se vor ivi la orizont. Faptul că, spre exemplu, Igor Dodon a protestat și nu prea la ideea Maiei Sandu de reunire cu România, este semn că rușii vor avea din ce în ce mai multe atu-uri de jucat pe terenul UE.
Nu mai vorbim despre influența asumată din interiorul UE – viitorul energetic al Germaniei depinde atât de mult de Rusia, încât nu va trece mult și fostul cancelar Schroeder se va reedita sub alt chip.
Ucraina, care se pregătește de pace, va fi un element de destabilizare al UE mai mare decât își pot imagina europeniștii ce susțin acum Kievul. Căci Ucraina va fi din nou, parțial, sub influență rusească, iar UE va trebui să gestioneze o parte de Ucraină care nu va avea autonomie economică și strategică și nici atractivitate din punct de vedere al resurselor. Ceea ce va mai rămâne din Ucraina în UE este un teren agricol, pe care UE nu și-l dorește (vedem manifestațiile din Franța și Polonia împotriva Mercosur), dar va trebui să și-l asume. Un alt element de influență rusească, fiindcă aici UE va trebui să cadă de comun acord cu Moscova în a gestiona problema ucraineană.
Turcia, cu poziția sa privilegiată sub aspect geopolitic, va avea și ea o alonjă mai mare în politica europeană. Fiind un factor de stabilitate al Orientului Mijlociu (alături de Iran), Turcia va trebui menajată de UE chiar mai mult decât până acum.
Dacă la aceste elemente se adaugă și relația tensionată cu SUA (a se vedea Groenlanda, dar nu numai), tabloul este aproape înfricoșător.
În aceste condiții, UE va fi nevoită să caute sprijin geopolitic în China, în Rusia și în India, sau, înapoi la Washington!
Problemele pentru UE abia încep. Autonomia strategică, mult visată (pe bună dreptate), va fi un test enorm pentru un subcontinent atât de puțin unit și atât de… râvnit!
