Configurația de putere la nivel global a ajuns într-o fază extrem de interesantă, care naște automat analogii tentante.
SUA nu mai poate controla sistematic arhitectura de securitate, economică și ideologică globală. Nu mai poate fi liderul incontestabil al acestei arhitecturi. În aceste condiții, SUA preferă ca sistemul global construit pe calapod american să fie distrus cu o mână americană și, eventual, refăcut cu cealaltă.
Ținta principală a SUA este BRICS (China, Rusia, India, Brazilia etc.), dar și fosta aliată supusă, UE, care devine din ce în ce mai vocal „suveranistă” („autonomă strategic”).
În acest proces de „distrugere creatoare”, americanii sunt, însă, într-o poziție stranie. Spre deosebire de anii 60-70, când ei conduceau lupta statelor industrializate ale Nordului împotriva Sudului Global de atunci, direcționat de URSS, azi tendința s-a inversat: SUA are din ce în ce mai multe probleme cu statele Nordului industrializat și din ce în ce mai puține cu cele slab industrializate, generic aparținând acelui Sud global (Nordul este asociat ideii de stat industrializat, Sudul, celei de stat neindustrializat).
Fenomenul acesta este vizibil și la nivel european, și la nivel mondial.
În Europa, SUA are un partener din ce în ce mai neobedient în Nordul continentului, adică la nivelul statelor industrializate, în primul rând cuplul franco-german, la care se adaugă, în mod surprinzător, Marea Britanie. Nici Italia nu este ceea ce s-ar putea numi un aliat necondițional al Americii lui Trump. În raport cu testul numit Mercosur, italienii s-au opus numai până la nivelul la care și-au atins obiectivele proprii, dar nu mai mult. Dimpotrivă, SUA sunt relativ dorite în zona statelor mici, neindustrializate, ale estului continentului.
Valul suveranismului american nu a clătinat arhitectura centrului european, ci a nuanțat comportamentul statelor europene pe axa Nord-Sud (faptul că UE se pregătește, după episodul Mercosur, să semneze un tratat de liber schimb cu India, va amplifica fenomenul de care vorbim).
La nivel global, SUA este din ce în ce mai puțin contestată în America Latină, este relativ tolerată de India (o țară care a refuzat să participe recent la exercițiile militare ale Chinei, Rusiei și Iranului, semnalizând o poziție de vagă neutralitate), dar se confruntă, tot pe aliniamente nordice, cu poziția surprinzătoare a Canadei, care a hotărât să semneze un parteneriat strategic cu China!
Ca și URSS-ul pe vremuri, SUA este azi o putere temută mai mult decât dorită, și, lucru mult mai important, e percepută ca fiind puterea secundară (regresivă) în raport cu ascensiunea fulminantă a Chinei.
Ca și URSS-ul de odinioară, SUA refuză instituțiile globale, care sunt îmbrățișate de China și cei ce caută s-o imite pe aceasta din urmă (UE în primul rând), dorind, în schimb, să se asigure că poate să creeze o lume alternativă, a sa („Consiliul pentru Pace” – noua lume semi-globală americană).
Poate părea șocant și cinic, dar chiar apetitul președintelui american pentru pace este un semn al erodării hard-power-ului american. Exact ca și în vremea URSS-ului, o putere care lupta pentru pace mai ales când nu deținea bomba atomică, azi, SUA amenință Iranul după care mulțumește Teheranului că nu a executat manifestanții, răpește un președinte de stat după un scenariu care se apropie mai curând de o negociere și anunță că se retrage pe aliniamente de tip Monroe. Pentru o putere care a debutat după încheierea războiului rece cu invadarea Iraq-ului și seria lungă de intervenții militare, inclusiv în Afghanistan, este o schimbare epocală.
Comportamentul de mare putere nemulțumită de ceea ce se petrece la nivel mondial este de asemenea tipic URSS-ului războiului rece. Aspirații globale aveau și rușii, dar neputând să le atingă, păreau literalmente o putere frustrată.
Războiul tarifar permanent al lui Donald Trump cu aliații se înscrie fix în această logică.
Nu în ultimul rând, e de notat încă o trăsătură care apropie profilul actual al SUA de cel al URSS-ului din faza decadentă a acestuia.
Este vorba despre renunțarea la mirajul acelui soft-power american, care dăduse roade atât de dulci pe terenul SUA.
Înainte de a se retrage din poziția de lider cu pretenții globale, nici URSS-ul nu mai avea o ideologie de export. Comunismul revoluționar și anti-imperialismul apuseseră demult.
„Suveranismul”, pe care americanii îl exportă azi, este o palidă imagine a impresionantului aparat ideologic pus în scenă pentru promovarea democrației globale cu numai doi ani în urmă…
Culmea este că acest suveranism, analizat atent, nu face decât să erodeze imaginea SUA; orice politică națională suveranistă, confruntată cu comportamentul de tipar „distructiv” al SUA, trebuie că devine mai degrabă circumspect în a merge alături de SUA, cea care, iată, se întoarce pedepsitor asupra aliaților, numai pentru că aceștia sunt… suveraniști!
În schimb, China nu a avut niciodată o politică asumată de tip soft-power. Se pare că nu are nevoie. După principiul tradițional care spune că „faptele vorbesc”, chinezii au nevoie doar de timp pentru a demonstra ceea ce este mai mult decât vizibil la nivel global: unipolarismul a murit definitiv. E liber la configurații geopolitice dintre cele mai neașteptate!
